După cum am mai povestit și cu alte ocazii, a-l urmări pe Zubin într-un concert televizat reprezintă de asemenea o experiență emoționantă pentru mine. Sigur că nu are nici pe departe impactul unui concert live, dar este o nouă ocazie de a-l vedea și a-l audia. Aseară am urmărit ”Otello” de Giuseppe Verdi, în interpretarea Orchestrei Filarmonicii din Berlin. Nu a fost vorba de un spectacol de operă propriu-zis, ci de ceea ce se numește, cred, ”operă în concert”, adică doar partea muzicală, fără scenografie.
Cunosc în linii mari libretul, dar dacă n-ar fi fost vorba de Zubin, cu siguranță n-aș fi avut răbdare să mă uit la tot spectacolul (lung și dificil de urmărit, în pofida subtitrărilor - atât în germană, cât și-n engleză). Nu pot să-mi imaginez cum trebuie să fi fost pentru public, având în vedere că libretul a fost interpretat în original (italiană). Mă rog, eu n-am avut problema asta, dar chiar și cu subtitrări, tot mi s-a părut dificil de urmărit firul narativ.
Dincolo de muzică însă, eu m-am uitat în principal de dragul lui Zubin. Mare mi-a fost bucuria când a intrat pe scenă fără baston, pășind parcă un pic mai sigur decât în urmă cu 2 luni, când îl văzusem la Berlin. Un alt semn bun a fost că a dirijat primul act (circa 45 de minute) în picioare, abia apoi așezându-se pe scaunul pregătit.
E de bine, mi-am zis, aplaudând plină de entuziasm laolaltă cu publicul (să nu râdeți de mine, mereu fac asta când mă uit la vreun concert de-al lui 🙂). Își recapătă forțele.
La finalul concertului de aseară, felicitând orchestra.
Nu prea știu ce să scriu azi, când împlinește 83 de ani, de-a lungul vremii am scris deja atât de mult despre el 🙂 Așa că m-am gândit să vă arăt trei dintre fotografiile lui care-mi plac cel mai mult.
(Ghiciți care din cele 3 imagini de mai sus e actualul meu fundal de pe desktop?).
Altfel, Filarmonica din Berlin a publicat deja calendarul sezonului viitor și Zubin se regăsește, din fericire, în plan. Sper să fie tot mai bine, să poată dirija toate concertele programate și să-l revăd.
La mulți ani, dragul meu Maestro 🙂 Să fii bine. Nu uita că ”Parsifal” încă te-așteaptă....
Anul acesta am remarcat un fapt interesant și, aș zice eu, îmbucurător. În primul rând, s-au împuținat postările pe tema ”ce-am gătit de Paște” și fotografiile-clișeu cu aburinzii cozonaci, unde prietenii dau degrabă Like, Love, aplaudă și eventual pun în replică proprii cozonaci (cum ar veni ”adică ce, io n-am?”). În alți ani cred că-n prima zi de Paști apăreau în Social Media peste o sută de imagini cu oameni aflați la masă care zâmbeau regulamentar ”la poză”, urmând ca
imediat după momentul ”gata, ai pus-o pe Facebook?” să se năpustească
asupa mâncării. Așadar, lumea nu mai stă la cratiță așa mult ca înainte, ceea ce personal găsesc a fi de bun augur. Sărbătorile Pascale nu se definesc prin ceea ce băgăm în burtă, ci prin ceea ce avem în suflet. Când o aud pe-aia cu ”să avem pe masă cele cuvenite”, simt deja amocul cum m-apucă.
Paștele nu e despre nesfârșite ”mese întinse”, pe care sunt aliniate platouri cu tot felul de preparate, ”să se vadă că avem”. Paștele este în principal despre iubire, speranță și iertare. Hristos a murit pentru oameni, din iubire față de noi toți și mi se pare un paradox cumplit și nedemn să sărbătorești Învierea Sa îndopându-te ca un disperat cu mâncare. Paștele este despre ceea ce ai în suflet și, în egală măsură, despre oamenii dragii din viața ta. Sigur, asta nu înseamnă să nu mănânci, sau să nu pregătești ceva bucate festive - dar nu asta e esențialul, nu asta ar trebui să primeze.
Al doilea aspect pe care l-am remarcat a fost că tot mai multă lume preferă să plece într-o minivacanță - așadar în multe cazuri fără sarmale, fără miel, în rezumat fără ”cele cuvenite”. Yey! Atâta timp cât ești împreună cu aceia pe care-i iubești, zău că e irelevant că nu mănânci miel de Paște. (Bine, noi de exemplu nu mâncăm miel în absolut nicio împrejurare, indiferent de cum ar fi preparat. Nu friptură, nu drob, nu nimic. Din punctul nostru de vedere, să trăiască mult și bine mielul și să devină o oaie respectabilă sau un berbec sobru, na). Dumnezeu nu stă-n farfuria cu drob.
Un fapt interesant, asupra căruia m-am oprit cu gândul este și acela că, anul acesta, Paștele Ortodox s-a nimerit în aceeași zi cu aniversarea lui Oskar Schindler - industriașul german care a salvat de la moarte 1.200 de evrei și-a inspirat celebrul film al lui Steven Spielberg. Mi s-a părut o coincidență fabuloasă. Ce poate fi mai grăitor decât sărbătorirea Învierii de ziua unui om care-a dăruit atâtor de mulți o nouă viață?
Despre miracolul meu de Paște am povestit aici. Anul acesta se împlinesc două decenii de atunci 🙂 Încă mă trec fiorii, ori de câte ori mă gândesc la acea extraordinară experiență. Sunt foarte, foarte recunoscătoare că mi s-a permis s-o trăiesc.
Să ne bucurăm, prieteni și să sărbătorim alături de cei dragi nouă acest miracol al creștinătății.
O prietenă tocmai m-a dojenit pentru leapșa de ieri - cică e sinistră și al'dată s-o previn dacă am de gând să mai public d-astea - drept pentru care, deși nu-i împărtășesc opinia, am zis să scriu azi ceva mai colorat. Ce dacă au trecut aproape doi ani de-atunci (adevăru-i că nici în cele mai pesimiste scenarii nu mi-aș fi imaginat că o să mă lungesc atât de mult cu serialul american, dar așa s-a nimerit. Ba am zis să nu scriu numai despre asta, ba nu-mi venea să m-apuc fiindcă aproape fiecare articol era lung și cu multe poze, ba n-aveam starea de spirit potrivită... de ce, de ne-ce, uite că abia acum am ajuns la penultimul episod - iar pe ultimul chiar îl scriu în săptămânile următoare, că altminteri serios c-o fac de oaie).
Unde rămăseserăm, așadar? Da, în Las Vegas, by all means. În articolul precedent am trecut în revistă hotelurile pe care le-am vizitat, iar în cel de azi va fi vorba în principal despre experiența șederii la hotelul Bellagio și, în măsura în care-mi mai aduc aminte, despre spectacolul Cirque du Soleil la care am fost (la MGM Grand).
Auziserăm despre Bellagio - în definitiv, e suficient să te fi uitat la ”Ocean's Eleven” ca să ai idee despre locația asta - dar în zorii abia mijiți ai unei zile în care ne treziserăm la 3 și jumătate dimineața (sau noaptea, depinde cum pui problema) nu eram pregătiți pentru experiența de care urma să avem parte.
Cât timp s-a ocupat jupânul de formalitățile de check-in, eu am stat numai cu ochii pe sus. Și cum să nu fi făcut asta? Ceea ce se vede în imagine e tavanul lobby-ului, decorat cu peste 2.000 de flori din sticlă de diferite culori, într-un ansamblu intitulat Fiori di Como. Jocul de umbre și nuanțe creează un efect unic, perceput de la nivelul solului în mod diferit, în funcție de momentul zilei.
E-adevărat că n-am stat într-un ”suite” (vise, taică, vise), dar nu ne putem plânge de camera pe care-am avut-o. Era mobilată simplu și de aceea n-am făcut poze în interior. Patul era foarte confortabil, așa că după un duș cu gel de lavandă m-am înfășurat în halatul alb, pufos și cu sigla Bellagio și-am moțăit două-trei ore în răcoarea confortabilă a camerei. Și, mă rog.... nu doar am moțăit, dar what happens in Vegas stays in Vegas 🙃
După-amiază ne-am plimbat prin grădina botanică a hotelului, ale cărei decorațiuni se schimbă în funcție de sezon și care mi s-au părut de-o frumusețe nepământeană. Am petrecut ceva timp admirându-le și ascultând muzica de operă din fundal.
Fotografiile nu reușesc să redea splendoarea locului, așa încât am făcut puține, preferând să filmăm.
Intrarea în grădină
Cum spuneam, formatul video redă mai bine realitatea:
Umbrelele de mai jos sunt realizate în întregime din flori. Sute de mii, milioane, mărunte-mărunte, într-o perfectă îmbinare.
Da, sunt exact atât de desăvârșite pe cât par 🙂
Nu știu ce-aș mai putea adăuga, în afară de ceea ce spun imaginile. Îți dădeau lacrimile de atâta frumusețe. Și muzica nu făcea decât să completeze un tablou oricum extraordinar...
Ok, lămâile alea sunt artificiale, dar de mare efect, trebuie s-admitem.
A doua zi dimineață ne-am permis ceea ce ar putea părea o extravaganță, dar numai la prima vedere: am luat micul-dejun la Bellagio, al cărui bufet este renumit. De ce spun că ar putea părea extravagant - nu avuseserăm mic-dejun inclus în prețul de cazare, iar aici costa vreo 60 de dolari pentru amândoi. Poate părea mult, dar de fapt era foarte avantajos pentru că aici era bufet, altfel spus mâncai cât puteai, iar cafeaua și răcoritoarele erau incluse. Or la o terasă cam tot la banii ăștia ajungeai, însă numai pentru două porții de mâncare, două cafele și două răcoritoare (cu refill inclus, cum e moda americană, dar orișicât).
N-o să uit niciodată ce-am mâncat acolo. Nu mai vrusesem clătite (mâncasem în destule locuri până atunci; brace yourselves pentru ultimul articol, care va fi numai despre chestii americane bune de mâncat) și aveam chef să încerc altceva.
După un pic de omletă cu șuncă, am dat peste ceva-ul pe care nu-l pot uita - cremă de grâu cu piersici caramelizate. Doamne, că mi-a plouat în gură și m-am pomenit înghițind în sec numai cât am scris chestia asta. A fost atât de bună, cum n-aș fi putut să-mi imaginez. Zece castronele mi-aș fi dorit să pot mânca.
După absolut minunatul mic-dejun am ieșit să ne bucurăm de spectacolul celebrei fântâni muzicale, emblema hotelului Bellagio.
În filmulețul de mai jos puteți asculta imnul Statelor Unite ale Americii. A urmat ”Time to say goodbye”, dar pe acela nu l-am mai filmat, preferând să ne bucurăm pe deplin de moment.
Și despre acest water show auziserăm, însă realitatea a depășit imaginația noastră.
Vorbind despre închipuiri surclasate, aici se încadrează și spectacolul Cirque du Soleil. Trebuie să mărturisesc faptul că, inițial, mă-ncercaseră niște păreri de rău - pasămite în pachetul turistic pe care-l aveam era inclus, după cum vă spuneam în articolul precedent, și un spectacol la MGM Grand, în funcție de ce era-n program în seara respectivă. Dacă am fi venit în săptămâna următoare, am fi putut avea parte de un show de magie al nimeni altuia decât David Copperfield, bunăoară. Pe moment mi-a părut rău, dar experiența de care am avut parte a șters regretele fără urmă.
Nu avem niciun fel de imagini, nici fotografii și nici video. Înainte de începerea spectacolului am fost avertizați cu insistență în privința riscului de-a distrage atenția acrobaților (ceea ce s-ar putea termina cu o tragedie). Așa că singurele amintiri sunt cele pe care le-au înregistrat ochii și sufletul nostru, ceea ce le face cu atât mai valoroase.
Spectacolul la care am fost se numește KÀ și a fost... dramatic. 90 de minute de sfidare a pericolului, de îmbinare perfectă a firului narativ cu elemente de acrobație, de riscuri care omului de rând i se păreau nebunești, de efecte speciale din categoria ”seeing is believing”. Un aspect interesant și provocator deopotrivă: există și o etapă de ”pre-show”, cu artiștii prezenți în afara sălii de spectacol, fie salutându-te enigmatic, fie angajați în niște salturi spectaculoase... Totul e din cale-afară de incitant, stârnește curiozitatea, te face să-ți pui întrebări referitor la ceea ce urmează să vezi. Povestea în sine, muzica, efectele speciale, machiajul artiștilor, elementele acrobatice (unele dintre ele foarte riscante, ca de pildă cele pe planșa verticală), sincronizarea absolut perfectă, faptul că actorii se mișcau practic prin toată sala și nu doar pe scenă - toate astea te transpun în altă lume. Bizar, fascinant și înspăimântător, toate cumva în același timp.
Dacă aveți ocazia să mergeți la un spectacol Cirque du Soleil, n-o ratați. Foarte probabil vă va reseta concepția despre show, în general.
Cam așa a fost pentru noi în Las Vegas. Ne-au rămas încă multe de vizitat, dar când să le fi făcut pe toate în două zile? Nici nu cred că ne mai întoarcem vreodată acolo, însă acum avem idee despre ceea ce înseamnă Las Vegas și-am avut parte de o experiență pe cât de ”condensată”, pe atât de savuroasă.
Nu știu dacă vă era și vouă dor de lepșe, dar mie una, da - și răsfoindu-mi bookmark-urile, unde știam sigur că am salvate câteva, am dat peste una de la Petronela Rotar.
Citit, plăcut - și acum, făcut.
1) Dacă ai afla azi că mai ai de trăit exact 5 ani, ce ai face începând de mâine?
Aș renunța la dietă.
Aș încerca să merg la cât mai multe concerte dirijate de Zubin (inclusiv în afara țării, pentru că n-ar mai avea niciun rost să economisesc).
Aș vizita din nou Viena și New York.
Aș mai citi niște cărți, pe care mi-ar părea să le las neparcurse.
I-aș scrie jupânului câte o scrisoare pentru fiecare dintre următoarele 50 de Crăciunuri de după plecarea mea.
2) Dacă ai câștiga un milion de euro neimpozabil, ai continua să faci ce faci acum?
Nu cred, dar nici n-aș sta degeaba. Cel mai probabil mi-aș căuta ceva cu jumătate de normă, sau m-aș reșcolariza într-un alt domeniu (turism internațional, sau ceva de genul ăsta).
3) Peste 15 ani, ce ai vrea să scrie pe prima pagină despre tine, în cel mai important ziar din țară?
”Cunoscuta scriitoare de romane polițiste a fost văzută în public la cel mai recent concert dirijat de Zubin Mehta....”.
(o utopie, știu prea bine. Nici eu n-o să devin scriitoare, nici Zubin n-o să mai dirijeze la 98 de ani. Dar e frumos să visezi, totuși).
4) Ce vrei să spună prietenii tăi despre tine la ceremonia ta funerară?
”O să-i ducem dorul. Hai să bem o cafea bună, cum îi plăcea ei. Eventual pe malul mării”.
5) Dar pe piatra ta funerară ce vrei să scrie despre tine?
Numele și atât. Nu-mi plac deloc chestiile alea cu ”în veci neuitată”, ”regrete eterne”, blabla. Dacă ai venit la mormântul meu, se numește că păstrezi în suflet ceva pentru mine. Ceva ce n-are nevoie să fie scris pe nicio piatră.
6) Când erai mic ce le răspundeai celor mari la întrebarea: Tu ce vrei să te faci când vei fi mare?
Scriitoare. N-a fost să fie. Eh, nu e ca și cum ar fi singura chestie pe care mi-am dorit-o și nu mi-a ieșit. Mi-au ieșit altele, în schimb. ”Fă Rai din ce ai”, știți vorba.
7) Dacă ai putea acum să te proiectezi în viitor, în ultima zi a
vieții tale și să îți iei un interviu, care sunt alea 3 întrebări pe
care ți le-ai adresa?
Ai jucat cel mai bun joc posibil, având în vedere cărțile (de joc) pe care le-ai avut?
Ai simțit vreodată lipsa unui copil?
Dacă ai lua viața de la capăt, ce-ai face altfel?
Ca de obicei, leapșa vă stă la dispoziție, integrală sau în parte. Nu e lungă și, cel puțin pentru mine, s-a dovedit a fi un neașteptat prilej de introspecție.
Pasămite constatasem eu, încă de la cea dintâi mini-vacanță în noua locație a jupânului, că mă doare spatele. Dar dureri solemne, frățiuer, nu micile ghionturi obișnuite ale scoliozei, pe care le cunosc de-o viață. Acum nu puteam nici să-mi trag blugii pe mine fără gemete, cât despre pus șosete sau legat șireturile - tortură și mai multe nu.
Când mergeam pe stradă, mă durea.
Când stăteam pe scaun, mă durea.
Când mă-ntindeam în pat, mă durea. Exasperasem omul, că până să adorm mă foiam ca o scrumbie pusă de vie pe grătar.
Ibuprofenul (400) era de ajutor, dar parțial și numai pentru puțin timp. Și nu era ca și cum puteam să mă pastilez cu regularitate.
Durerea trecea de cum mă urcam în tren spre Bayreuth și nici că mai apărea... până la următoarea vizită.
Ne-am scobit de gânduri, căutând vinovații.
Patul nu poate fi, că era același pe care-l avusese unde locuise înainte (și acolo, ați ghicit, n-am avut niciodată probleme), la fel și pernele.
Pe jos n-am mers prea mult - și-n tot cazul, nu mai mult ca la New York bunăoară, când 10 ore de mers pe jos intraseră în rutina zilnică.
O fi greutatea, care pune presiune pe coloană când merg mai mult? Posibil, dar puțin probabil - în vacanța din America tot în jurul mirificei cifre 68 mă învârteam.
De la cea dintâi vizită aici, din decembrie, de absolut fiecare dată când am venit a fost la fel. Era bine pentru 2-3 ore, apoi apărea durerea de spate și nu-mi lăsa practic nicio clipă de răgaz până când nu plecam.
Vineri după-amiază, nici nu apucasem să despachetez că, ați ghicit: au, spatele! N-am mai stat să suport pe uscat, ci am luat direct Ibuprofen. Oi vedea ce-o fi mâine, mi-am zis, în clipa asta vreau să dorm că-s ruptă de oboseală, iar ca să dorm e imperios necesar să nu mă doară, piua.
Durerea a trecut și nu prea. Băi, dar să știți că uneori somnul te deșteaptă. M-am trezit după trei ore, tot cu junghiuri în zona lombară, însă cu idei noi.
”Auzi, io cred că somatizez”, i-am comunicat jupânului, trăznită de revelație. ”E singura explicație rezonabilă, în măsura în care practic nu s-a schimbat nimic - cu excepția faptului că mutarea aici implică faptul că am intrat în linie dreaptă în ceea ce privește încheierea unei etape importante pe toate planurile: social, profesional, locativ. Mie aprioric mi-e teamă de schimbări, chiar dacă-mi dau seama că vor fi cât se poate de benefice, deci presiunea, asociată cu locul ăsta, a rezultat în dureri. Nici nu mă mai mir că-mi treceau de îndată ce reveneam pe teren cunoscut”.
Nu știu cât a crezut omul în teoria mea, dar realitatea e că, după conștientizarea asta, durerile au dispărut cu desăvârșire. De 48 de ore nu mai am absolut nicio problemă. Repet, până acum n-am avut nicio zi fără dureri aici, mai intense sau mai slabe (dacă eram sub efectul Ibuprofenului), dar practic permanent prezente.
Precizez că nu prea cred eu în chestiile astea cu ”pe fond psihic”, dar acum e cam fără echivoc.
Off topic: Ibuprofenul românesc e de zece, de o sută de ori mai eficient decât cel nemțesc. Nici nu suportă comparație.
Mno. Nu e ca și cum tocmai aș fi descoperit apa caldă, gaura din covrig, miezul din Fanta și mersul pe jos. Știu prea bine cum lucrează nemții, după atâția ani ar fi culmea să nu știu. Dar asta nu înseamnă că nu mă mai surprinde câteodată, amintindu-mi că așa sunt ei și niciodată n-o să se schimbe.
Vine ieri un tehnician să verifice una dintre cele trei multifuncționale Canon pe care le folosim exclusiv pentru a printa flyere. Inculpata era în mod evident recalcitrantă, adică de câteva zile refuza să mai printeze, deși era conectată fain-frumos la rețea și avea tot ce-i trebuie (hârtie, toner). Așa c-am pârât-o și-a venit meșterul s-o verifice.
Numai că până să apară dumnealui (confirmat pentru marțea trecută, s-a înființat ieri; nici asta nu mă mai miră demult, de când am aflat care sunt cele patru viteze ale teutonilor - încet, încetișor, pe loc și deloc), s-a mai defectat una. Naiba știe ce avea, nu afișa nicio eroare, pur și simplu nu mai printa. No bine, îmi zic, dacă tot vine ăsta, o să se ocupe și de ea și basta.
Apare în fine expertul, îi arăt scula care se stricase prima, îl las să meșterească acolo și-mi văd de-ale mele. După vreo douăzeci de minute se înfiripă la biroul meu, că-i trebuie manualul. I-l dau, aprofundează, telefonează ”la centru”, butonează cu importanță și aplomb.
- Aștept să mă sune colegii după ce verifică în sistem, îmi aduce apoi la cunoștință.
(Geez, mă înnebunesc după asta cu ”verificatul în sistem”, vă zic).
- În regulă, ați putea între timp s-o verificați și pe cealaltă? Pare a avea aceeași problemă.
Mă contemplă cu un aer placid.
- Nu, răspunde sec.
Eu, în gând: ruwebcjhebcndwkcksw.
- Păi m-am gândit că, din moment ce tot trebuie să așteptați...
- Nu am tichet decât pentru prima, deci numai de aia mă ocup.
'ți-ar tichetul de cap să-ți fie. Da, bine, înțeleg, nu făcusem sesizare decât pentru una dintre multifuncționale. Dar era foarte posibil ca și a doua (care s-a stricat până când ai binevoit tu s-apari) să aibă fix aceeași problemă. Iar el stătea degeaba între timp. Și din moment ce tot verifică ăia ”în sistem”, nu le pot verifica p-amândouă? Trebuie doar să le dictezi seria. Decât, vorba ceea.
- Nu.
A rezolvat-o pe prima, care printează voioasă. Pentru a doua mi-a recomandat să ”deschid un nou tichet”. Și-o să vină s-o repare și p-asta, săptămâna viitoare sau cândva. ”Probabil e aceeași eroare, din server”, m-a asigurat el înainte să plece.
Nici că se putea un titlu mai nimerit de data asta. Salata e my new best friend, țin să v-anunț.
1) De ce salată? Păi nu se mai putea, frate, ajunsesem la 68 de kilograme și deja mă simțeam ca o morsă eșuată. Musai să faci ceva, Greto. Bine, dar... ce anume?
Jogging-ul nu e pentru mine, cred că am mai zis asta. Nu când mă trezesc la 4 dimineața, nu după 9 ore de muncă și alte două de condus. Asta e, știu că multă lume e mai vrednică decât mine, putem stabili că sunt leneșă, îmi asum asta.
Am încercat cu niște programe de gimnastică și stretching de pe Youtube. Au funcționat în oarecare măsură, dar nu scădeam decât cel mult 6-700 de grame, pe care le puneam rapid la loc. Dacă n-am dat atunci cântarul de pereți, nici că-l mai dau.
Mi-a fost clar că metoda asta nu funcționează și un alt ”no-go” pentru mine erau dietele alea în care trebuie să umbli cu sufertașe cu spanac fiert după tine, să te trezești mai devreme ca sa-ți porționezi, să iei casolete, să... no way! Am decretat mai sus că sunt leneșă, deci n-are rost să reluăm.
Bun, dar ceva trebuia să fac, totuși... Drept pentru care, deși până nu demult nu m-aș fi văzut în stare de așa ceva, mi-am instalat un app pe telefon (MyFitnessPal se numește) și m-am apucat de socotit calorii cu îndârjire.
Dieta mea actuală e compusă din 1.200 de calorii pe zi. Cu toate că sună drastic (și primele zile au fost destul de dure, până m-am obișnuit), e mai ușor decât credeam. În multe zile nici nu ajung la 1.200 de calorii, fără să mă înfometez pentru asta. Ba-mi permit și dulciuri, chiar dacă nu la cantitatea dinainte...
Secretul constă în felul în care combini alimentele - și-n citirea etichetelor. Bunăoară, există pâine unde o felie are 130 de calorii. Și există pâine cu 62 de calorii per felie. De care credeți că mănânc?
De cartofi nu m-am mai atins, ce-i drept (și mi-e dor de ei, dar nu-mi sunt aliați, deci deocamdată îi țin la o respectuoasă distanță), nici de prăjituri cu frișcă sau tiramisu. (Beleaua de tiramisu are vreo 360 de calorii per felie, v-ați fi imaginat așa ceva?).
Mănânc în principal carne de pasăre (pui sau curcan), pește, ouă, lactate cu puține grăsimi, cereale integrale, supe și multe salate. Mai ”scap” la două-trei pătrate de ciocolată Lindt, un compot fără zahăr sau un baton de cereale, dar cam atât în privința dulciurilor. Nu prăjituri, nu înghețată, respectiv nu încă. Beau doar apă slab mineralizată și, câteodată, suc de roșii. Însă mai deviez uneori cu o doză de Cola Zero, mărturisesc.
Am început acum 3 săptămâni (pe 26 martie, mai precis), de la 68 de kilograme în viu 😃 Azi-dimineață aveam 64,2. Dar mai e până departe.
2) Taman acum când juma' de planetă a înnebunit cu ”Game of Thrones”, eu m-am reapucat, netulburată, de ”Dr. House”. Nu-i bai, oricum se știa despre mine că sunt o ciudată.
3) Șefa m-a întrebat deunăzi care sunt culorile mele preferate. Cred că-mi clocește vreun cadou de rămas-bun. I-am zis că albastru și roșu. Acuma sper să nu-mi ia vreun tricou cu Steaua 🙄
De fapt, scopul salatei de azi a fost doar ca să vă povestesc despre dietă, deci mă duc la culcare până nu m-apucă foamea. Că atunci să vedeți tărăboi.
Deși n-am ”bătut” toba pe subiect, era inevitabil să se afle și ”flama” bârfei se răspândește cel mai rapid într-un depozit (asta-i o constatare mai veche și s-a confirmat întotdeauna, deși n-aș putea explica fenomenul). N-am vorbit despre asta pentru că nu-mi place să fiu vreo ”Drama Queen”, dar mulți dintre cei care au aflat au venit să mă întrebe ce și cum.
1) - Deci e-adevărat?, întreabă Sfârfâlică, privindu-mă lung.
- Dap.
- Nu mi-a venit să cred când am auzit. Și când te gândești că voiam să-ți fac o ofertă să revii în departamentul meu.
- Ei, lasă, ai fost superiorul meu aproape 6 ani, să nu ne forțăm norocul.
- Hehe, zici tu așa, dar chiar aveam de gând s-o fac. Voi mai aveți familie, prieteni aici în regiune?
- Nu.
Se uită luuuuung la mine.
- Deci.... n-o să te mai vedem niciodată?
Stop-cadru 🙄
2) - Stai așa, deci cum? 1 Mai sau 31 Mai?
(colegă de la alt departament).
- 31.
- Pfiu, mă și speriasem. Bine că te mai avem măcar câteva săptămâni...
3) - Nu se poate una ca asta. Cum să pleci? Ești aici de-atâta vreme, locul ăsta se identifică oarecum și prin tine...
- Eh... Nimeni nu e de neînlocuit.
- Mda, dar tu... ești tu. Nici nu mă pot gândi cum o să fie aici fără tine.
În secundele următoare, se pune pe plâns. La propriu.
”Prin prezenta notificare vă comunic încetarea contractului meu de muncă prin demisie, nr. personal xxxxx, efectiv de la data de 1 iunie 2019, blablabla”.
This is it. Astăzi mi-am dat demisia. 31 mai va fi ultima mea zi în firmă.
Mă simt destul de bulversată, deși e ceea ce mi-am dorit, pasul normal și firesc pentru a-mi relua viața alături de omul meu în alt oraș, departe de aici. Așadar nu am regrete, dar... o strângere de inimă e, totuși, acolo. Plec dintr-un port care, deși devenise anost, era sigur. Și nu-mi plac schimbările, mi-e teamă de ape necunoscute, mă-ntreb cum o să fie, dacă mai știu să înot....
Încă nu e prea multă lume la curent, dar cei câțiva care au aflat mă privesc galeș. Cred și eu. Unde mai găsești o proastă care să pună interesul firmei, și nu pe-al său propriu, în prim-plan? Unde mai găsești o fraieră care să lucreze din proprie inițiativă 10 ore, că dădea cazanu-n clocot? (fraieră pe care a doua zi o iei de la unșpe metri, autoritar și oțărât: ”cum argumentezi faptul că ai lucrat ieri 10 ore?”). Mda, mirifica mea șefă asta a găsit de cuviință să-mi spună, în perioada de Black Friday când simțeam că vomit de epuizare. E numai una din cele multe și mărunte.
În fine. E prea devreme să mă uit în urmă. Dar emoțional vorbind, deja nu mai sunt în firma aia.
Din multe puncte de vedere, venise oricum timpul să plec. Se anunță vremuri tulburi, s-a schimbat conducerea (iar), unul dintre sedii s-a închis, departamentele se restructurează, lumea e nemulțumită, predomină o nesiguranță generală. În același timp, simt că-n firma asta am obținut tot ce puteam obține. Am pornit de jos, am ajuns cât de sus puteam ajunge, dar... gata. Job-ul (încă) actual nu-mi mai aduce nicio bucurie, entuziasmul din anii trecuți s-a topit cu desăvârșire, am tot mai des senzația că se profită de devotamentul meu (recunoscut) și în ansamblu nu mai sunt deloc motivată.
Așadar, toate argumentele în favoarea schimbării. Dar, uh, sentimentul de ”desprindere”... Și cunosc prea bine motivaționalele alea cu ”dacă nu ești fericit, e semn că a venit momentul să schimbi ceva” șamd, însă la emis maxime profunde se pricepe oricine. Realitatea e un picuț diferită, sau cel puțin de la mine așa se vede.
Inspir adânc. Teama de noi începuturi e prezentă, dar îmi adun curajul și încerc s-o privesc în ochi.
Postări
