Ce sporturi urmăresc, mai mult sau mai puțin ocazional (și cum am înțeles ce-i un ofsaid)

Demult, când era lupul cățel și nici nu se povestea, adică înainte să-l cunosc pe dumnealui jupânul, eu nu prea urmăream niciun sport. Respectând adevărul istoric, mă uitam câteodată la patinaj artistic și la gimnastică artistică (nu ritmică. Nu m-a prins niciodată sportul ăla cu panglici, mingiuțe, cercuri și alte chestii). Dar nu mai mult de-atât. Nu cunoșteam regulile altor sporturi, deci n-aveau cum să mă fi ”prins”, de vreme ce mă uitam la ele ca rața la fulger.

Treptat, chestia asta a început să se schimbe. Ca de pildă omul se uită cu plăcere la snooker, așa că după ce-am depășit cu succes momentul ”ce-o fi așa de interesant la ăștia care fugăresc bile colorate pe o uriașă masă verde” 🙄, am devenit curioasă. Nu mai știu ce campionat era, dar Ronnie ”The Rocket” O'Sullivan mi ți-i cosea unul câte unul, calm și metodic - și fără să-mi dau seama, m-am pomenit că mă uit atent la ce și cum făcea. ”Vrei să-ți explic niște reguli de bază, ca să poți înțelege și urmări mai ușor?”. Am vrut. Nu cunosc toate subtilitățile, nici n-aș avea cum, dar între timp știu cum se joacă, îmi dau seama ce se întâmplă pe masă, știu ce e un century break etc. Și m-am pomenit tot mai captivată. A ajutat la asta și faptul că Ronnie e un zeu al tacului și ”bagă” bile pe care-ai zice că nici Houdini nu le-ar fi putut băga, deci elementul de spectacol este nelipsit.
Nu mă uit la toate meciurile, dar dacă joacă el și încă vreo câțiva al căror stil îmi place - Mark Selby sau Judd Trump, de exemplu - e destul de probabil că sunt pe baricade și le fac galerie. Rămân însă fanul necondiționat al lui Ronnie, practic pentru mine e ceva gen ”el și restul”. Omul are și o foarte interesantă poveste de viață și are mai multe cărți scoase - cred că îmi voi comanda cel puțin una în viitorul apropiat, mai ales că tocmai a devenit, pentru a șaptea oară, campion mondial.

Cam la fel s-a întâmplat și cu tenisul. Nu mă interesase niciodată în mod deosebit, adică-n mod sigur n-aș fi avut răbdare să urmăresc o partidă cap-coadă, însă am început să ne uităm amândoi odată cu ascensiunea Simonei Halep. Neavând habar de reguli, mă enervam groaznic fiindcă nu-mi dădeam seama dacă e de bine ce se întâmplă pe teren sau nu (în afară de scor, vreau să spun). Jupânul mi-a explicat ce și cum și după ce m-am prins ce-i un lung de linie, când e out, când e strategic să vii la fileu, ce e slice, ce e forehand și așa mai departe, a început să-mi placă tot mai mult.
(Bunăoară, în timp ce scriam textul ăsta mă uitam cu juma' de ochi la meciul lui Nadal cu Félix Auger Aliassime de la Roland Garros; ce punct fabulos a fost cel de 5-3. CE. PUNCT!!! M-am pomenit aplaudând de nebună în fața televizorului).
La drept vorbind, nu m-am uitat la multe meciuri ale Simonei, dar nu din alt motiv decât că nu prea mă țin nervii :)) Jupânul s-a uitat însă ori de câte ori a avut posibilitatea, nu de puține ori punându-și ceasul ca să se trezească în puterea nopții atunci când Simona juca în SUA sau Australia. Eu cel mult veneam să mă uit când devenea clar că nu mai poate pierde :))
Mă uit însă la alte partide, unde nu sunt implicată emoțional. Și-mi place mult. Cel mai drag mi-e Federer, dar Nadal este de asemenea un corifeu și atâta vreme cât va mai juca, ne vom considera norocoși că avem șansa de a-l urmări.
Cât despre Simona, când se va retrage îi vom simți lipsa. A ei. A emoțiilor unei finale de Grand Slam la capătul căreia ”a noastră” ridică trofeul deasupra capului. Și-o să ne amintim că atunci era ”a noastră”, a tuturor. Ce păcat că n-a fost a multora dintre noi inclusiv - sau mai ales - atunci când avea cea mai mare nevoie.

Și-ajunserăm la fotbal. Da, nu faceți ochii ăștia 👀, mă uit și la fotbal. Nu la orice meci, dar unul precum cel de-aseară - finala Champions League - nu aș fi ratat.
Spre deosebire de snooker și tenis, de fotbal mai aveam și eu ceva habar - mă rog, dacă trecem peste faze precum asta de-acum zece ani. Însă pentru numele lui Belzebut, ce-i ăla ofsaid? 🤯
În apărarea lui, jupânul a încercat de mai multe ori să-mi explice, dar nu s-a prins de mine.
Până aseară, la faza controversată din prima repriză, când primul gol dat de Real Madrid a sfârșit prin a fi anulat. Cât timp s-a analizat la VAR, omul specula de zor (ca mai toată lumea care se uita la meci, bănuiesc) și a concluzionat că, foarte probabil, golul va fi anulat pentru că Benzema fusese în ofsaid.
- Eu tot nu pricep care-i treaba cu ofsaidul, m-am jeluit. Bine, știu eu ceva cu poziția raportată la linia fundașilor, dar tot nu înțeleeeeeeg.
Pedagogic, omul a purces să-mi deseneze pe iPad, explicându-mi pas cu pas.

Nu-mi cereți să reproduc, nu cred c-aș fi în stare 😂 da-n cele din urmă se poate spune că am reușit să pricep. Nici când am înțeles cum funcționeaza sistemul de frânare la vagoanele intermodale nu cred c-am fost așa încântată 😀.

- Bun, și-acum hai să-ți arăt cum a fost faza cu Benzema.

Mă rog, aici a mai divagat, că tot puneam eu întrebări din ciclul ”da' ce se-ntâmplă când”, însă în linii mari m-am prins ce și cum. În sfârșit, a fost un ghinion pur și o fază foarte disputată (unii precum Arsene Wenger, Rio Ferdinand sau Ruud Gullit sunt de părere că fusese un gol perfect valabil), dar asta e altă poveste.

Cam astea sunt sporturile pe care le urmăresc. Îmi face plăcere și mă relaxează să mă uit din când la câte-un meci de snooker / tenis / fotbal și simt că aș fi pierdut ceva dacă nu le-aș fi urmărit. Patinajul și gimnastica îmi plac și acum, dar ne(mai)având reprezentanți la marile competiții, parcă nici motivația nu mai e ca pe vremea când stăteam cu sufletul la gură pentru ”ale noastre” (mă refer la gimnastică, fiindcă la patinaj n-am fost oricum niciodată competitivi).

Salată de weekend (51)

Aho aho, copii și frați.... Îu, stați că-ncepusem poezia greșită.
Vine vine, primăvara... Nu, nici asta, că primăvara e ca și dusă.
Bun, și-atunci ce? Că nici vară nu se poate spune că e, acu' vreo oră am închis geamul că-mi era pur și simplu frig.
No bine, dacă tot nu știm ce anotimp e afară, un cântec vesel să cântăm și o salată să mâncăm. Mă exprim rimat, mă simt radiogoniometrat 🧐.

1) Într-una din zile am o eroare în ERP de nu puteam lucra nimic. Mă loghez, mă deloghez, sistemul e surd toacă. Restart laptop, tot surd.
Ce-mi rămâne de făcut - dau mail la IT. Am vrut să pun și un pariu cu lumea din birou, da' n-a fost cazul, că toți eram într-un gând și-o sâmbătă.
”Did you try to restart your laptop, miss?” 🙄 grăi feciorul de la Helpdesk.
Fenomenal. Plenipotențiar. Ceva deosebit, vă spun.
Au moșmondit ei pe Team Viewer ce-au moșmondit și-au trezit la viață dihania (mă refer la ERP, nu la mine, silvuple). Edificator este felul în care am încheiat chat-ul cu ei (sau ei cu mine):

Ce pot pentru ca să mai zic. I did not.

2) După cum v-am mai povestit, fac alergie la expresia ”bine punctat”. Îmi sună așa ca un fel de... ”hai să zicem și noi ceva ca să nu spunem nimic, dar să părem importanți”. Eh, mai nou se pare că expresia asta, oricum nesuferită mie, se află într-un permanent proces de dezvoltare. Iată două exemple de care m-am împiedicat recent:

Mă doare capul. Punctat mă doare. Fabulos de nemaivăzut de extraordinar punctat, nu așa oricum. Să n-avem vorbe.
Ah, pardon. Punctattttttttttttttt, voiam să zic 🙄.

3) ”In order to achieve the defined objectives, the organisation must determine: what will be done, what resources will be needed, who will be responsible, the deadlines and how the results will be evaluated at the end of the process”.
N-am niciun motiv anume pentru care v-am arătat fraza asta, altul decât acela de-a mă asigura că nu sunt singura care ajunge să citească așa ceva. Haștag #CaSăȘtiț.
(Fie vorba-ntre noi, îndemnul de la punctul 1 nu era tocmai lipsit de sens, dacă stau să mă gândesc... 🙈).

Am o vecină și nu știu ce să fac (cu ea)

Astăzi am petrecut din nou câteva ore încântătoare pe balcon, citind un roman de Jo Nesbø și trăgând periodic din cafea. Vreme frumoasă, panoramă idilică, balsam pentru nervii mei făcuți chisăliță timp de cinci zile pe săptămână.

Numai că tot astăzi m-am enervat - IAR - și m-am gândit să vă povestesc și vouă, ca să nu mă siderez de una singură: vecina mea de deasupra scutură periodic diverse pe balcon. A se citi, la mine-n balcon. Inclusiv în fiecare duminică.
Dafuck, nu mai credeam că se practică așa ceva în nicio țară cu apă caldă… Și numai replica lu’ madam Belizarie din sceneta ”Fonofobia” cu Stela Popescu, odihnească-se-n pace, îmi vine-n cap: ”apăi să nu-și scuturie tăte țoalele nenorocite la minie pe balcon, c-așa o trăzniesc…” 😒.

(Că veni vorba, știți sceneta? E fabuloasă, un veritabil recital de actorie din partea Stelei. Am vizionat-o până aproape am învățat-o pe de rost și tot mă amuză de fiecare dată. Iată un link valid - pe Youtube nu mai e disponibilă, probabil și-au dat în cap cu drepturile de difuzare sau ceva).

Eh, așa și eu - mă simt ca madam Belizarie, îmi vine s-o aghezmuiesc pe-a mea exemplar, cu măturoiul. Numai că, evident, trebuie să mă abțin de la acțiuni beligerante. Și cred că mi-ar fi rușine de rușinea ei dacă aș aborda-o să-i spun că nu găsesc tocmai în ordine să scuturi pe balcon. Mă rog, nu e ca și cum ar scutura covoare sau preșuri, ci niște covorașe mici, din ce-mi dau seama - dar chiar și așa...

Ultimul lucru pe care l-aș vrea ar fi să-mi aprind paie-n cap cu o vecină - unde mai pui că are și-o funcție administrativă în bloc, un fel de președinte al asociației de locatari, ca să zic așa.

În concluzie, deocamdată habar n-am cum să procedez cu Frau cea de țoale aprig scuturătoare.

Cum văd eu rezultatul de la Eurovision

Chiar dacă mâine se împlinește deja o săptămână de la Eurovision, discuțiile pe subiect nu au încetat. E drept că sunt semnificativ mai puțin aprige decât în primele două zile de după, însă ecourile nu s-au stins pe deplin. Așa că pot scrie despre asta, mai ales că între timp m-am mai documentat și am depășit ”fierbințeala” momentului. 

Nu știu cum ar fi arătat textul ăsta dacă l-aș fi scris duminică, dar mă hazardez să cred că ar fi fost mult mai pătimaș. Asta mi-s, când m-apucă zelul am nevoie să mă ”rostogolesc”. Acum însă, pot spune că s-au cristalizat câteva gânduri și, aș spune, și câteva nedumeriri. 

🎵 Nu e ca și cum știm de azi, de ieri că Eurovision este în cea mai mare parte o ”afacere” geopolitică; vecinii se votează între ei, procentul de imigranți dintr-o anume țară va înclina întotdeauna balanța voturilor venite din țara respectivă (un motiv pentru care, ani de zile, România a primit foarte multe voturi din Italia și Spania), de obicei câștigă ”cine trebuie” în funcție de contextul social și politic de moment și de mesajul care trebuie să fie transmis. Ca de exemplu, n-o să cred niciodată că trofeul Conchitei Wurst a fost acordat strict pe merite artistice.
Bun, și de vreme ce știm că e un concurs cu rezultate în mare parte determinate geopolitic și contextual, de ce tocmai anul ăsta s-a umflat mămăliga mai dihai ca oricând?

🎶 Personal, nu sunt întru totul de acord cu cei care, atotcunoscători și experți de tastatură fiind ei, susțin că ”se știa” că va câștiga Ucraina. Eu de exemplu nu ”știam” și din motivul ăsta am stat să mă uit până la 1 noaptea. Nu regret, întrucât curiozitatea fusese mare; dar nici nu cred că mai repet experiența, deoarece cu mici excepții mi s-a părut o îngrozitoare pierdere de timp. Melodii slabe, multe balade lipsite de zvâc și de mesaj, corason, suferință, Jose Armando, zbucium, ughhhh, votați Esmeralda. Thanks, but no thanks.

🎵 Dată fiind situația din ultimele trei luni, eu sunt de părere că nu putea exista un câștigător mai potrivit. Juriile n-au văzut Ucraina câștigătoare, însă oamenii da. Melodia lor a fost cel puțin decentă, nu s-au prezentat cu vreo penibilitate gen Olanda, Norvegia sau Germania (aumaigad, nemții sunt incorigibili 🙉) și primiseră și de la jurii un punctaj bun. E-adevărat că probabil voturile Ucrainei au fost acordate în mare parte din simpatie, din compasiune, din omenie, din solidaritate; dar nu ȘI despre asta e Eurovision? Nu e și despre votul venit din inimă? Te pomenești că ne făcurăm cu toții critici muzicali și puricăm piesele căutându-le exclusiv de valoare, texturi sonore și muzicalitate, ne deterăm naibii.
Eurovision nu este numai despre muzică. Sau n-ar trebui să fie. Este și despre unitate, despre - hai că-n engleză sună mai bine - togetherness. Și nimeni n-a unit mai mult Europa în ultimele (multe) zeci de ani. 

🎶 Una lume se crampona că Marea Britanie ar fi trebuit să câștige. Că piesa lor a fost cea mai bună, că valoare, că e nedrept, că ăsta-i concurs și nu act de caritate.
Da, au fost buni și poate ar fi trebuit să câștige. În oricare alt an. Dar unul în care să nu fie război. Pentru că dacă le-ar înmâna cineva trofeul Eurovision, urmând să ”schimbe locul” cu Ucraina și să fie devastați de bombe și măcelăriți, nu cred că ar fi tocmai amatori să facă schimbul.

Despre cum a trișat juriul nostru scump și drag în semifinale, nu are sens să scriu. Au explicat alții pe îndelete, așa că aș fi doar redundantă și m-aș enerva degeaba. Niște nerușinați care, într-o țară civilizată, nu și-ar mai găsi de lucru nici la festivalul ”Brusturele de Plastilină” și probabil ar răspunde și legal.
Dar cum ei locuiesc în România, au noroc. Vor putea fura și ”mânări” în continuare, netulburați de nimeni și nimic.

Concluzionând, mesajul transmis prin acordarea trofeului Ucrainei este că întreaga Europa le este alături. Iar asta mi se pare mai important acum decât orice altceva.

(Nu că ar avea vreo relevanță, dar cu titlu informativ - am votat cu 2 țări. Cu Ucraina, din suflet. Și cu Republica Moldova, pentru că melodia lor mi-a plăcut cel mai mult).

”Omul de castane”

Cam uitasem sentimentul acela de ”nu mă pot apuca de nimic altceva până nu termin cartea”. Cu greu m-am desprins aseară de romanul ”Omul de castane”, de Søren Sveistrup și tot cu greu m-am abținut să nu reiau lectura dimineață. Dar chemarea datoriei a prevalat. Am mai zis că-mi doresc să fiu plătită pentru a citi cărți? Cred c-am mai zis, iaca, acum mai bine de 9 ani am brodat cu spor fantezii pe subiect. Numai că tot fantezii au rămas, așa că - după tot ce-am citit ieri aproape toată ziua - m-am desprins cu greu de poveste și ajunsă acasă, m-am năpustit asupra cărții ca vaca-n lucernă.

De fapt aș fi vrut să mă exprim ieri pe tema Eurovisionului (pe care l-am urmărit cap-coadă, ceea ce probabil nu voi mai face niciodată. Curată pierdere de vreme, în orele alea aș fi putut să citesc și nu m-aș mai fi dus aseară la culcare plină de nervi că trebuie să dorm și tot nu știu cine e sadicul descreierat care lasă la locul fiecărei crime o figurină făcută din castane). Dar vă scriu mâine-poimâine despre Eurovision, azi trebuie să mă exprim pe tema cărții, că dau pe dinafară de entuziasm.

Adică, mă rog. Atâta entuziasm cât se poate simți pentru o poveste întunecată, care te face să te gândești ce curs tragic pot lua viețile foarte multor persoane pornind de la faptul că, în urmă cu niște zeci de ani, un copil a fost abuzat.

Un Nordic noir autentic, sumbru, de care nu te poți desprinde și al cărui element ce se vrea ludic - omulețul de castane - este, în același timp, și cel mai sinistru. Figurina reprezintă un mesaj al criminalului: dacă ți-l lasă undeva ca să-l găsești, tu ești următorul.
Dar nu știi niciodată de unde va veni lovitura. Și va veni din umbră. Omulețul de castane va fi antepenultimul lucru pe care îl vei vedea în viață.
Penultimul va fi o siluetă întunecată.
Iar ultimul va fi un fierăstrău electric cu lama de diamant, pe care-l va folosi pentru amputarea membrelor tale.

Pentru a încurca și mai mult ițele poveștii, pe castane se va descoperi amprenta unei fetițe dispărute cu un an în urmă, despre care se credea că a fost ucisă de un psihopat aflat de-atunci într-un sanatoriu de maximă siguranță.

Scriitura este foarte bună, nimeni n-ar spune că e un roman de debut. Am suspectat pe rând pe mai toată lumea - iar undeva pe la jumătatea poveștii m-am ”stabilizat” la cel care părea să corespundă din toate criteriile (inclusiv la categoria ”cine-ar fi crezut că tocmai ăsta face și drege”).

În ultimele câteva zeci de pagini aveam să realizez cât de tare mă înșelasem. Pff, și eu care eram mândră de intuiția-mi 🙄.

Acum că am terminat povestea, pot urmări serialul realizat după această carte, disponibil pe Netflix. Vă recomand cartea pentru că este senzațională, însă fair warning - nu e tocmai o lectură ușoară. E cu fiori și încrâncenare. Și dincolo de scenariul teribil, cred că-n multe privințe este mai realistă decât ne-am încumeta să credem.

Ce se mai petrece pe frontul de la birou

Numa' lucruri bune, suntem cu toții pe Zen, pe astea 👀.

🙈 Îi scriu șefei un mesaj pe chat-ul Teams: auzi, putem sta de vorbă mâine despre această nouă idee pestriță a clientului meu preferat (n.r. Dear, dacă vă amintiți de el), care iar a visat azi-noapte purici pictați și licurici încolonați pe care vrea să-i implementez eu, cum altfel decât ”asap”?
- Sigur că da, îmi răspunde ea, stai să-mi verific mai întâi calendarul și îți confirm pentru mâine. Între timp, indiferent ce faci, nu-l omorî.
Poftim cultură. Cred că e timpul pentru tricoul cu ”I love my customers. I don't kill them” 🙄.

🙉 Viteaza noastră Resursă Umană s-a întrebuințat amarnic și ne-a trimis pe mail un fel de manual de comunicare virtuală 🧐. Nu a avut nimeni timp să-l citească (erau vreo 15 pagini cu font de 12, serios, oamenii ăia n-or avea Netflix sau alte pasiuni de-astea banale?), dar l-am deschis totuși, ca să nu murim proști.
- Bla bla bla... quelle bazaconie.
- Stați așa, că-i interesant. Zice să creăm atmosferă plăcută și înainte de-a trece la subiect, să ne întrebăm reciproc de sănătate. Cică ajută la comunicare.
- I-auzi. De-aia încep toți discuția cu ”I hope you are fine”, carevazăzică.
- Evident. Oameni fini, nu ca noi, niște sălbatici.
- Ha, asta e mișto. Ni se recomandă să nu ne mișcăm prea mult când avem apel video, că distragem atenția interlocutorului și perturbăm comunicarea.
Inginerul meu preferat a ridicat ochii din monitor.
- Păi în cazul ăsta, hai să punem în practică. Începem cu Gretchen.

A început. 😀

- Iată, acum nu te mai miști, a constatat el mulțumit.

N-am mai citit mai departe din splendidul manual. Norocul meu, aș putea zice :))).
În tot cazul, nu se menționa pe nicăieri că n-ai voie să-ți omori clienții pisălogi, respectiv ăia care scriu 5 mail-uri într-o jumătate de oră, deci cam una bucată mail la fiecare 6 minute. Și toate încep cu ”Dear...”. 🤯.

🐵 Peste două săptămâni avem un call intitulat “Brainstorming”, pe un subiect pe care absolut toată lumea îl detestă, dar care este obligatoriu. Anticipăm o zi foarte productivă pentru Borcan. 

Mâine e vineri, hai c-am mai supraviețuit o săptămână și eu, și bravii mei clienți 😇.

(Ce) am citit azi, pe balconul meu

Hip, hip, ura, a trecut vreo săptămână de când n-a mai plouat (acu' sper să nu deochi vremea, ptiu ptiu). Și nu doar că n-a mai plouat, avem și soare. Unde mai pui că a început să se încălzească tot mai mult, așa încât devine confortabil să stau pe balcon ❤️ cu o carte și o cafea. 

Balcon am de când ne-am mutat aici, adică de aproape 2 ani și jumătate; ce n-am avut până de curând a fost marchiză, astfel încât balconul devenea zilnic impracticabil timp de niște ore bune, când soarele bătea direct și nu era pic de umbră.
Demersul de-a ne monta marchiză n-a fost chiar simplu și în niciun caz ieftin. În primul rând a trebuit să obținem aprobare de la asociația care administrează complexul de clădiri de care aparținem - chiar dacă ești ”propitar” nu poți face orice și oricum, iar marchiza e considerată a fi ”intervenție asupra clădirii”. După obținerea aprobării s-a putut contracta firma.
A venit un băiet să vadă ce și cum, a evaluat, ne-a lăsat un catalog cu mostre pentru a ne decide asupra modelului și după vreo lună înfăptuitu-s-a.

Rezultatul este foarte reușit - și, după cum am constatat, și practic - dar pe barba profetului, o gălăgie de bani.

De frumoasă e frumoasă, de utilă - am savurat astăzi câteva ore de citit, când soarele era sus pe cer și fără marchiză n-aș fi putut sta, așadar suntem mulțumiți. 1.800 de marafeți bine cheltuiți. Rima e întâmplătoare, gogâlț-gogâlț.
(Documentându-se prin martie, jupânul luase oferte de la trei firme și ne-am decis pentru cea mai ieftină. Asta ca să știm cum stăm 🙈).

Azi am stat, am staaaat și nu m-aș mai fi săturat de stat. E atât de bine, de plăcut și de confortabil în balcon, că nu-mi venea să mă mai dau dusă de acolo. Am citit și mi-am băut cafeaua și mi-era sufletul plin de recunoștință că am ajuns să am ceea ce mi-am dorit ani în șir.

Dar să vă spun ce-am (terminat de) citit, poate sunteți curioși: ”Pacienta tăcută”, de Alex Michaelides. Este un thriller psihologic pe care mi l-a recomandat o prietenă, spunându-mi că deznodământul e aproape imposibil de anticipat - și-a avut dreptate.
Am citit-o mestecându-mi oarecum nervii; mi s-a părut o carte foarte statică, adică până să trec de jumătate mă cam luase nițel căscatul. Apoi am reflectat că de fapt e cam normal să fie așa, având în vedere că vorbim despre o pacientă a unui sanatoriu de psihiatrie. Terapia este lentă, rezultatele se văd în timp - uneori ani de zile, după cum știu inclusiv din experiență personală, așa încât din perspectiva asta cartea nu avea cum să fi avut un ritm alert. După ce-am realizat acest aspect, lectura a devenit mult mai interesantă pentru că acum îmi setasem corect așteptările.
Nu vreau să dau spoilere fiindcă i-ar lua absolut orice farmec; dar v-o recomand, dacă vă doriți să citiți un ”whodunnit” într-adevăr reușit. Vreau să spun că finalul a fost extrem, extrem de surprinzător și-n ce mă privește absolut deloc anticipat. Iar eu sunt consumatoare ferventă de literatură polițistă și am ”nasul fin”. Eh, cartea asta m-a dus de nasul meu fin, ca să zic așa.
Scriitura nu e tocmai cea mai iscusită (e romanul de debut, ceea ce se simte), dar deznodământul face să merite lectura.

Acestea fiind spuse, s-avem o săptămână cât mai ușoară și hai cu vineri 🙂.

Și eu #metoo

Experiența Vioricăi Vodă - și prin asta nu mă refer atât la momentul de pe scena Premiilor Gopo de marți seară, cât la ceea ce i s-a întâmplat, propriu-zis - m-a atins într-un fel foarte personal.

Atât de personal pe cât poate fi pentru cineva care în urmă cu aproape 20 de ani, a fost un #metoo.

Mda, n-am vorbit niciodată despre asta, nici acum n-o să dezvolt. Nu mă simt în stare să elaborez pe subiect și nici n-a fost ceva ieșit din comun. De fapt, fusese schema clasică: el era într-o poziție de forță, iar eu eram tânără, fraieră, naivă, n-aveam pe nimeni căruia să-i pot povesti așa ceva și am fost suficient de proastă încât să mă pun într-o situație care a escaladat. Restul, cum s-ar zice, e istorie. Un pasaj sordid, pe care mi-aș dori să-l pot uita, dar vorba lui Dr. House, ”you can't always get what you want”.

De fapt, ce voiam să spun e că, mai rău decât un ”aproape viol” (sau, cum formulasem când i-am povestit psiholoagei, un ”hai-să-fiu-de-acord-ca-să-nu-fie-viol”), este să te vezi neluat în serios.
Să-ți vezi suferința luată în derâdere și umilința redusă la zero.
Sau eternul ”ei hai, că și tu ți-ai căutat-o”. Aia doare ca dracu', poate chiar mai mult decât amintirea momentelor când ai închis ochii și l-ai lăsat pe-ăla să facă ce vrea cu tine fiindcă atunci n-ai putut, sau n-ai știut, altfel.

Tocmai de aceea, actrița Mara Nicolescu și actorul Mircea Diaconu, care au luat-o pe Viorica Vodă în zeflemea, sunt niște nemernici și tot ce li se cuvine este să se scufunde într-o binemeritată uitare.