duminică, 29 august 2010

Dupa-amiaza de caine - Dog Day Afternoon (1975)

Inspirata dintr-o intamplare adevarata, actiunea in sine este simpla: intr-o dupa-amiaza, doi indivizi jefuiesc o banca micuta din Brooklyn si iau ostatic tot personalul. Sonny (Al Pacino) si Sal (John Cazale, mai cunoscut pentru rolul lui Fredo Corleone din seria “The Godfather”) isi facusera planul sa ia rapid toti banii incasati de banca in ziua respectiva si sa fuga. Toata treaba n-ar fi trebuit sa dureze mai mult de zece minute.

Dar seiful este aproape gol, intrucat banii fusesera ridicati mai devreme, iar daca putea fi ceva mai rau de atat, politia a aflat deja de jaful in desfasurare si a inconjurat banca. In aceasta situatie, lui Sonny nu-i mai ramane decat sa incerce sa negocieze – ceea ce, pana in ultimele minute ale filmului, pare sa fi facut cu succes.

Un scenariu liniar, lipsit de rasturnari spectaculoase de situatie, dar exceptional de bine scris si fara elementele care fac dintr-un film unul comercial (pelicula a castigat, de altfel, premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu original). Al Pacino interpreteaza nu numai personajul principal, ci si singurul personaj adevarat: duce singur filmul de la inceput pana la sfarsit, iar toate celelalte personaje par sa nu existe decat pentru a-l pune pe el in valoare.

Indiscutabil, este unul dintre cele mai mari roluri ale sale, pe care initial il refuzase, dupa cum chiar el povesteste in cartea “Al Pacino in dialog cu Lawrence Grobel”. Ocupat cu filmarile pentru partea a doua a seriei “The Godfather”, a declinat oferta, iar rolul ii fusese oferit lui Dustin Hoffman. Dar dupa ce a citit scenariul, realizand ce potential urias ofera personajul lui Sonny, a decis sa accepte.

Filmul este pur si simplu credibil si reprezinta o “radiografie” foarte plauzibila a unui jaf. Nu-si propune sa fie comedie, dar are cateva momente in care nu-ti poti stapani rasul – “I had a plan! I had a plan!” sau “Attica! Attica!”, acesta din urma punand in lumina si felul in care Sonny stabileste o relatie cu multimea de gura-casca adunati in fata bancii. Din personajul negativ, infractorul bisexual, pana la final Sonny ne devine simpatic – asta mai ales datorita interpretarii lui Pacino, care a stralucit in fiecare rol de “bad boy” pe care l-a jucat.

M-a intrigat intr-o oarecare masura personajul lui John Cazale si asta pentru ca Sal mi-a adus aminte foarte bine de Fredo: acelasi individ sters, lipsit de orice initiativa, care face numai ce i se spune si are mereu o privire ratacita, de parca ar privi prin sticla. Nu stiu daca e un actor atat de bun sau daca pur si simplu asta e felul lui de a fi. Ar trebui sa-l vad in mai multe filme ca sa-mi fac o parere.

In concluzie – un film excelent atat prin prisma scenariului, cat si (mai ales) a interpretarii lui Pacino, care constituie o adevarata lectie de actorie. Chapeau bas, maestre!


joi, 26 august 2010

Experiente locative (VI): acritura. De matusa

Scapand din ghearele vrajitoarei, am esuat la o matusa pe care o intalnisem doar de trei-patru ori in viata si care, in mod evident nemultumita de situatie, a acceptat sa ma gazduiasca “pentru cateva luni cel mult, pana-ti gasesti altceva, ca noi nu suntem obisnuiti sa avem persoane straine in casa”. Noi, adica ea si unchiul, un barbat cu adevarat deosebit, pentru care am mult respect si care mi-a facut viata mai frumoasa cat am stat acolo. In sfarsit, am trecut gratios peste acel “persoane straine”, intrucat situatia in care ma aflam nu mai lasa loc si de orgolii si mi-am adus calabalacul acolo.

“Atat de multe haine ai?” s-a mirat matusa. “Sa vad cum iti fac loc in dulap… “, mai bombani ea, in mod evident coplesita de propria-i generozitate. Generozitate pentru care am platit serios (la propriu), mult mai mult decat la oricare dintre gazdele anterioare. Ca deh, “deranjul”, la care se adauga faptul ca “e din familie, trebuie sa o respectam”, dupa cum mi-au spus ai mei, adaugand ca “nu este o gazda oarecare”. La cat ii plateam, cred si eu ca nu…

Am locuit acolo din septembrie pana in decembrie inclusiv. Interval in care mi-a facut de nenumarate ori nervii franjuri. “Unde pleci la ora asta, acum rastorn mamaliga” (“ora asta” = ora 15:00, sambata, cand ma duceam sa ma vad cu niste prietene, iar matusa nu ma lasa sa-mi iau singura de mancare: “nu stii tu sa umbli in bucatarie”, plescaia ea dispretuitoare, de parca o fi existand vreun manual de tehnici si metodologii in ale tigailor si cratitelor). In afara de chirie, intretinere si lumina, plateam lunar o suma frumusica pentru a manca impreuna cu ei, dat fiind ca realmente nu aveam timp sa gatesc – plecam la 9 dimineata din casa si ajungeam seara in jur de 20-21, in cazul fericit.
In exemplul mentionat, cu rasturnatul mamaligii, am insistat sa mi se permita sa plec (da, stiu cum suna), cu promisiunea ca voi fi acasa pana la ora 19:00, cand „se serveste cina. Si vezi sa nu intarzii!”. S-a cam dus placerea intalnirii cu fetele, ca am stat permanent cu ochii pe ceas...

N-a fost un caz izolat. Mi-a facut teoria chibritului ca stau cu lumina aprinsa cand citesc (“consumi curent!”- asa ca am citit aproape exclusiv la o veioza anemica si chioara, desi contribuiam la plata curentului electric), ca mi-am calcat niste haine punand, pur si simplu, un prosop pe jos (“transpira covorul!”), ca mi-am permis sa ma culc intr-o dupa-amiaza “fara sa te intereseze daca nu am si eu nevoie de ajutor la bucatarie”, ca “faci dus prea tarziu si ne deranjeaza zgomotul apei” (faceam dus cand ajungeam acasa, ca tot omul), ca “vii tarziu si trebuie sa ma scol din pat sa-ti pregatesc cina” – repet, eu nu aveam voie sa ma servesc singura, iar de venit, n-am venit niciodata mai tarziu de ora 22:00, vai de tineretea mea…
Prin noiembrie, s-a intamplat de-am primit salariul cu doua zile intarziere. “Tu cand ai de gand sa-ti platesti chiria?”. Pai intarziere de plata, am luat aseara salariul, azi cumpar dolari si va platesc (nu accepta decat in dolari cumparati de la banca, “sa nu fie falsi”). “Pai de ce nu va da banii la timp?” Da, buna intrebare, as fi vrut si eu sa stiu raspunsul. „Si-asa castigi mai putin decat o taxatoare la metrou“, conchise ea cu acreala. Mai lipsea sa zica “moarte intelectualilor”.

Unchiul a fost cel care mi-a facut sederea acolo mai suportabila si chiar mai placuta, desi se poate spune ca era tinut sub papuc. Un intelectual fin, imi imprumuta carti de citit pe care le comentam apoi impreuna la o cafea, ne uitam la filme si chiar la meciuri, faceam galerie jucatorilor… Matusa boscorodea nemultumita. “Un om destept nu se uita la meci”. “Bine, draga, va trebui sa facem fata realitatii”, ii raspundea unchiul mucalit si apoi imi facea cu ochiul, complice. Daca n-ar fi fost el, mi-ar fi fost infinit mai greu sa stau acolo si, cu toata sinceritatea o spun, nu stiu ce-i tine pe oamenii astia impreuna. Sunt atat de diferiti…

In decembrie mi s-a pus in vedere: in ianuarie trebuie sa ma mut. Eu urma oricum sa inchiriez o garsoniera impreuna cu actualul sot, dar stiam ca asta va fi posibil abia din februarie, in locuinta respectiva - pe care o gasiseram deja - efectuandu-se lucrari de renovare. As putea sa mai stau si in ianuarie? “Nu, noi plecam in America”. Ar fi trebuit sa i se lungeasca nasul, ca n-aveau de gand sa plece nicaieri. Asa incat am vorbit cu fosta mea gazda la care locuisem cinci ani, care a fost de acord sa-mi ofere camera pentru luna ianuarie.

Pe 22 decembrie urma sa plec in concediu. In saptamana dinainte am ajuns in fiecare seara in jur de ora 21 acasa, intrucat aveam enorm de mult de lucru la birou (final de an, deh). Intr-una din zile, matusa ma anunta: “Inainte sa pleci in vacanta, te rog sa-ti strangi toate lucrurile si sa eliberezi camera”. Pai si unde sa le pun? “Pe balcon, draga”, se rasti ea. Bine, domn’le, daca asa e ordinul...

In noaptea dinaintea plecarii in concediu n-am inchis un ochi. Facusem deja bagajul, dar aveam de impachetat tot ce-mi apartinea si de dus in balcon… Chiar daca mai ramasesera 9 zile pana la sfarsitul lunii, zile pe care le platisem in avans, “draga, nu-ti restitui niciun ban, sa stii. A venit mult lumina”. Asta in conditiile in care eu citeam aproape exclusiv la veioza… Nu i-am mai zis nimic. La ce bun, oricum?

Si tot pe mine e suparata nevoie mare ca familia mea nu mai vorbeste cu ea de-atunci, desi au trecut aproape cinci ani…

Va intrebati ce-a urmat, probabil. Un an si jumatate de LINISTE. In sfarsit, binecuvantata liniste, in garsoniera pe care am inchiriat-o impreuna cu viitorul sot. Am savurat independenta, linistea (repet cam des cuvantul asta, stiu, dar cata nevoie avusesem de asa-ceva…), faptul ca puteam sta la televizor pana la ce ora doream, face dus cand simteam nevoia si, mai presus de toate, faptul ca nu mai trebuia sa cer voie, ca dupa atatia ani eram, in sfarsit, libera…

Peripetiile de chirias au fost reluate in Germania. Pentru doar cateva luni, ca ne-am cautat rapid altceva. Pana atunci insa, am avut parte de cateva experiente inedite...


marți, 24 august 2010

Ce mici suntem noi, oamenii...

Pana la noi ordine, niciun edificiu nu m-a impresionat mai mult. Il mai vazusem in fotografii, mi se povestise despre el… dar acum cinci ani, cand m-am aflat prima data acolo, m-am simtit cu adevarat coplesita. Si mica-mica, asa cum se simt probabil cei mai multi oameni cand ajung in fata Domului din Köln. A treia biserica din lume ca marime, construita de-a lungul a sute de ani.

Ca sa ajungi in turn, urci 504 trepte. Nu exista lift, dar exista in schimb niste mici firide, in care iti poti trage sufletul. Scara este in spirala si destul de ingusta, daca esti claustrofob nu e un sentiment prea placut. Dar odata ajuns in varf, iti dai seama ca a meritat. Privelistea aceea nu poate fi descrisa si nu se compara cu nimic. Face parte din categoria “seeing is believing”.

L-am revazut in weekend. La fel de maiestuos si eu la fel de impresionata. Era in asfintit, racoare, iar un baiat canta la pian in fata Domului. Clipocitul unei fantani din imediata apropiere se suprapunea peste sunetele pianului care, totusi, ramaneau distincte. Si curate.

Cu adevarat, o clipa de magie.


joi, 19 august 2010

Oficial, trei ani de "noi"


Din punctul meu de vedere, casnicia poate fi comparata cu un semineu in care arde permanent un foc molcom. Iti place sa stai langa el, te incalzeste, oricate probleme ai avea si oricat de frig ar fi afara, stii ca langa semineul tau e cald si bine, abia astepti sa te cuibaresti pe un fotoliu si sa motai, pentru ca acolo te simti in deplina siguranta. 

Chiar daca mai sare din cand in cand cate-o scanteie, nu doare prea tare, nu lasa urme si foarte curand ai si uitat de incident… pentru ca focul e intretinut si de tine, il cunosti, il iubesti si stii ce ai de facut ca sa nu arda cu flacari prea mari.

La multi ani, noua :) Si focului pe care l-am aprins acum trei ani, impreuna.

miercuri, 18 august 2010

Experiente locative (V): vrajitoarea bataioasa

Se pare ca avusesem parte de prea multa normalitate, asa incat era timpul pentru o noua aventura memorabila. Printr-o recomandare, am ajuns la o babette care locuia intr-un apartament de doua camere, nedecomandate, intr-o zona centrala. Nu-mi prea convenea, dar situatia in care ma aflam era cam disperata, in sensul ca eram fortata sa ma mut cat mai repede pentru a face loc chinezului de care va povesteam. Iar babette parea sa fie ok, macar in linii mari. Vai de capul lor de aparente, ca inselatoare s-au mai dovedit a fi…

Asa incat am chemat-o pe maica-mea sa ma ajute la impachetat si, dupa ce-am convenit la telefon cu babette ca apar sambata in jurul pranzului sa ma instalez, ne-am apucat, iarasi, de bagaje. Speram ca la lasarea serii voi fi deja instalata.

Un amic s-a oferit sa ma ajute cu transportul in acest anevoios proces, asa incat am incarcat in Logan-ul sau cantitatea mea terifianta de bagaje, saci de plastic, pungi, genti si pungulite si ne-am pornit spre baba. Am gasit-o pe holul blocului, certandu-se amarnic cu un vecin. Noi am ajuns chiar cand urla la el: “Iti torn apa fierbine in cap, animalule!". Incurajatoare auspicii. Intrand in apartament, ne-a pus sa ne descaltam si am facut cunostinta cu fiul ei, care venise sa “asiste” si care, privindu-ma de sus, a inceput in forta: "Domnisoara, nu te muti asa, cu una cu doua... Noi vrem sa fim in legalitate! Luni mergi la notariat si inchei un contract legal, prin care te obligi sa ai grija de mama, sa-i gatesti si sa-i faci curatenie. Daca vine cineva sa ne intrebe, noi sa avem contract la mana! Nu se discuta altfel!". Eu am inghetat cand l-am auzit. Babette (care, in paranteza fie spus, era in colanti si un maieu mulat, fardata strident si cu parul prin in varful capului - semana perfect cu o vrajitoare si tot ce-i mai lipsea era coada de matura), a inceput sa grohaie ascutit sa nu facem deranj, ea e femeie bolnava, operata, etc. Am depus bagajele in camera si am coborat toti trei, ametiti. Dupa ce am mai sporovait nitel cu amicul, care nu vedea deloc perspective roz pentru mine in noua locuinta, el a plecat, iar eu cu maica-mea am tras aer in piept si ne-am intors in cuibul vrajitoarei.

Cotoroanta, dupa ce ne-a descaltat si ne-a pus in vedere ca "la ea in casa se respecta niste reguli!”, a inceput sa ne relateze, cu lux de amanunte, cum l-a batut ea pe porcul de vecin de la etajul inferior, care a incercat sa o violeze (o vizitase sub un oarecare pretext, zise baba, sufocandu-se de indignare) si ca, dupa ce l-a batut bine cu un baston (pe care mi l-a si aratat, in caz ca mai aveam dubii), a trantit o oala de apa pe el (el a avut bunul simt sa lesine) si i-a zis: "Iesi afara, nenorocitule! Eu sunt femeie serioasa si de zeci de ani traiesc fara barbat!". Se vede, m-am gandit eu. Acestea fiind zise, m-a informat ca ea a lucrat cu detasamentele de infanterie, vanatori de munte, puscasi, parasutisti si alte grade pe care nu le mai retin. Pacatele mele, unde nimerisem...

Dupa o jumatate de ora de relatari despre violul neconsumat, nora ei ticaloasa, feciorul hartuit de nora ticaloasa, nepotul "inalt ca bradul" si diverse vecine cu care nu mai are relatii pentru ca sotii lor s-au dat la ea (nu se stie daca si aia au incercat sa o violeze si daca i-a batut si pe ei cu bastonul, din spirit civic si instinct de conservare), am trecut la discutii serioase. Am aflat ce am si ce nu am voie: muzica in surdina, intre orele 14-16 nu am voie sa misc ("se odihneste lumea!"), cand fac curatenie trebuie ca franjurile covorului sa fie aliniate perfect, la milimetru, firimiturile ramase de la masa se scutura peste balcon obligatoriu… Deja mi se invartea capul. Dar nu aflasem totul: "Luni vreau chiria in avans pe cel putin doua luni, nu ma intereseaza, te imprumuti!". Dupa care a precizat ca i-a spus fiului ei ca nu mai este necesar sa vina sa o ajute la curatenie, pentru ca "acum mi-am luat fetita, care sa ma ajute si sa-mi faca piata". Hait!

N-o mai lungesc. Am coborat cu maica-mea la o tigara si am hotarat: nu raman acolo, orice-ar fi. Moral vorbind, ar fi fost sinucidere curata. Am discutat cu gazda la care locuiam (inca), mi-a dat un ragaz de cateva zile si in aceeasi dupa-amiaza ne-am intors in cuibul cotoroantei ca sa-mi iau bagajele. Vrajitoarea n-a protestat, a zis insa ca nu ne permite (poftim?) sa depozitam bagajele pe holul blocului si sa le caram in etape (nu le puteam lua pe toate o data), fiindca "afla vecinii". Aia care au incercat sa o violeze, probabil... "Sunteti in casa mea si faceti ce spun eu!". Auzind-o, mi-a sarit nitel mustarul si i-am replicat: "Va rog sa ma scuzati, dar nu mai suntem in casa dumneavoastra, ci pe holul blocului, care apartine statului". La care lighioana bipeda se ratoi: “Gura, nu comentati, va rog!". N-am mai zis nimic, ma gandeam ca ne paste si pe noi vreo apa fiarta sau bastonul...

Afara, miraculos, am gasit imediat un taxi chiar in fata blocului si am revenit cu tot calabalacul la gazda. De la care m-am mutat dupa cateva zile la o matusa, fara sa stiu ca incepeau cateva luni de “arest la domiciliu”…

marți, 17 august 2010

Experiente locative (IV): cinci ani de normalitate. Si austeritate

La inceputul celui de-al treilea an de facultate, ma puteam considera deja eroina: locuisem un an alaturi de fiinta care bea sampon si manca gel de par (respectiv, Corina), asa incat atunci cand m-am mutat la vecina de palier ma simteam, in principiu, pregatita pentru orice. Din fericire, a urmat o perioada de normalitate, foarte necesara de altfel dupa experientele din ultimul an. M-am atasat de doamna la care locuiam si de fiica ei (de data asta si spre norocul meu o fata perfect normala si mai tot timpul vesela) si n-as putea spune ca nu mi-a fost bine cat am locuit acolo.
Desigur, am platit si pentru acest “bine” un pret. Pretul de a nu avea (decat intr-o foarte mica masura) viata mea particulara, de a trebui sa cer voie aproape intotdeauna si pentru aproape orice, de a-mi face programul in functie de ora la care trebuie sa fiu acasa si de a ma simti cumva tot timpul monitorizata.

Destul de neplacut, as putea spune. Desi n-am fost nici eu intotdeauna chiriasul perfect (cum o fi si asta, presupunand ca exista), m-am straduit in acest sens. Experienta celor cinci ani locuiti aici a condus la tocirea nervilor dar, in acelasi timp, m-a inzestrat cu o rabdare si o dispozitie de a asculta mai putin obisnuite.

Dand “filmul” inapoi si rememorand anii aceia, am sentimente destul de amestecate. Intr-un fel, imi pare rau ca nu mi-am trait tineretea: tot timpul cu ochii pe ceas, tot timpul “stai sa dau telefon sa anunt ca intarzii”, tot timpul “stai sa intreb daca pot/ am voie”. Din alt punct de vedere insa, foarte probabil in camin mi-ar fi fost imposibil sa invat asa cum am facut-o avand camera mea, liniste si conditii optime.
Everything comes to a price, zice-se. Ani de zile dupa ce-am terminat cu experienta gazdelor am pastrat obisnuinta de a cere voie si de a incepe foarte multe fraze cu “pot sa…?”

Am plecat de-acolo dupa cinci ani cu parere de rau si numai pentru ca doamna intentiona o renovare generala a apartamentului, cu varuit si tot tacamul. Dupa o scurta sedere de numai doua luni la o alta venerabila doamna care locuia vis-à-vis de stadionul Ghencea, aceasta s-a hotarat ca vrea sa inchirieze unui chinez, care-o platea mult mai bine decat as fi fost eu in masura s-o fac – mai ales ca intre timp ajunsesem la momentul de “independenta si neatarnare”, iar salariul meu, din care trei sferturi se duceau pe chirie si intretinere, era ca-n reclama la mezelurile Ifantis: “cum apare, cum dispare!”.

Asa ca am cedat locul respectivului cetatean cu ochi migdalati si iata-ma din nou facand si refacand bagaje. Dupa aceea a fost cat pe ce sa ma mut la o cucoana blanda si duioasa (vorba sa fie! Atat de duioasa era, incat la sosirea mea tocmai urlase la un biet vecin: “arunc cu apa clocotita pe tine, animalule!”), dar am sters-o de-acolo cat de repede am putut. Nu inainte de a avea parte de-o experienta inedita, pe care o voi relata pe indelete...

sâmbătă, 14 august 2010

Parcursul inedit al unei masini de spalat

V-ati putea intreba: ce-o fi atat de inedit in ceea ce priveste o masina de spalat? Te informezi, o alegi, o platesti, iti este livrata la domiciliu si cu asta basta, sanatate si spor in ramura. Simplu si limpede, nu? Ei bine, nu intotdeauna…. Si-n tot cazul, nu cand comanzi la Quelle.

Dupa ce ne-am stabilit in casa noua in Germania, printre primele obiecte pe care le-am cumparat s-a regasit si masina de spalat. Am comandat-o la Quelle, plata urmand a se face la livrare, care urma sa se efectueze peste aproximativ 10 zile.
Teoretic. Practic, au trecut doua saptamani si nici urma de masina. Eu eram inca in stadiul “Germania este tara eficientei si a profesionalismului absolut, probabil n-am inteles noi corect” (intre timp mi-a mai trecut...), asa ca am mai asteptat o saptamana. Dinspre Quelle, liniste deplina.
Asa ca am decis sa le facem o vizita. Eu mai mult pe post de mobila vie, intrucat la momentul acela stiam germana doar cat sa dau buna ziua (daca ma straduiam indeajuns).

Zis si facut. Acolo insa, surpriza: “nu avem numele acesta in baza de date”. Cum adica, nu-l aveti? Pai comanda, stiti… “Nu s-a facut nicio comanda pe acest nume”, declara sententios eficientul de la Relatii cu Publicul, scrutandu-ne cu severitate (o fi crezut ca planuiseram sa jefuim firma, noroc de el si vigilenta lui). N-as sti sa spun de ce, dar figura lui m-a facut sa ma gandesc la un pitpalac. Incheindu-si fraza, ne-a dorit “o zi buna”. Cu alte cuvinte, ne-a dat cu praf de mers.
Ne-am scuturat de praful respectiv si nu ne-am lasat. “Incercati sa cautati dupa adresa, nu dupa nume”. Ma rog, hai, treaca de la el. Cateva taste apasate si ce sa vezi, pac la “Razboiul”, a gasit comanda. Si zambetul, odata cu ea. Ce se intamplase – numele fusese scris gresit. Asta desi comanda se facuse pe e-mail, dar sa nu ne impiedicam de amanunte. Pitpalacul isi cere scuze, promite ca se rezolva si intr-adevar, dupa doua zile a sosit masina.
Conform termenilor din contract, urma sa platim celor ce facusera livrarea. Ti-ai gasit. “Nu se poate achita la noi, asteptati sa primiti factura prin posta”. Hmm, ne-am zis, alaturarea termenilor “asteptare” si “Quelle” nu e prea incurajatoare.

S-a dovedit ca suntem niste buni profeti. Dupa doua saptamani factura inca nu venise, asa ca ne-am dus din nou la sediul firmei. Nu mai era pitpalacul, dar nici colega lui nu parea sa fie mai breaza. “Nu s-a livrat nicio comanda la aceasta adresa”. Zi zau cu limba scoasa, pe cuvantul tau? Si masina care spala cu voiosie acasa, de unde-o fi?
A mai clapacit un pic pe taste si, intr-un final glorios, a dibuit comanda. “Livrarea s-a facut acum doua saptamani”, constata ea, privindu-ne cu repros. Asa, si? Ni s-a spus sa asteptam factura. Daca nu veneam sa ne interesam, o asteptam inca mult si bine…
Alte clapaceli pe taste. “Dati-mi numarul de cont si banca dumneavoastra si suma aferenta va fi luata din cont zilele urmatoare”.
Ma rog, e o practica foarte uzuala aici, asa ca am fost de acord, multumim, la revedere.

De data asta n-am mai asteptat atat de mult. Cinci zile mai tarziu, cand am constatat ca firma Quelle nu se grabea deloc sa-si revendice din contul nostru contravaloarea masinii, ne-am dus din nou la ei.
“Banii nu au fost inca luati pentru ca am transferat cazul dumneavoastra la alt departament, se vor aplica penalizari”, ne informa un functionar deloc binevoitor.

Ce face?? “Cazul nostru”? Suntem un “caz”? De cand? De ce? Si despre ce penalitati vorbeste asta? “Livrarea s-a facut acum trei saptamani si nu ati efectuat plata la termen”. Poftim?! Noi suntem responsabili? Iar discutii, iar explicatii, iar “cautati, va rog, in calculator”, iar clapaceli pe taste.
“Asa este, numele dumneavoastra fusese scris gresit”. Extraordinar. “Intr-adevar, a fost o eroare in sistem si de aceea nu vi s-a emis factura”. Formidabil. Cum ramane cu penalizarile? “Nu se vor aplica penalizari. Ne cerem scuze pentru eventualele neplaceri provocate”. Fi-ti-ar limba de lemn sa-ti fie.

“Va multumim pentru ca ati ales Quelle. Speram ca veti ramane clientul nostru”.

Cred ca spera si-n ziua de azi. Nici servetele n-as mai comanda la astia...

vineri, 13 august 2010

Experiente locative (III): fiinta care bea sampon si manca gel de par

Dupa inedita experienta cu bunicuta cea razboinica, mi-am zis ca e timpul sa fiu ceva mai selectiva in ceea ce priveste alegerea persoanei in casa careia voi locui. Pe de o parte, am fost. Pe de alta, numai n-am dat in gropi…. Dar asta aveam sa descopar putin mai tarziu.

Urmand cunoscutul principiu „un prieten are o cunostinta care cunoaste pe cineva care inchiriaza“, am ajuns in apartamentul unei doamne in varsta de aproape 70 de ani. A fost simpatie la prima vedere si, cel putin in privinta ei, s-a dovedit ca instinctul nu ma inselase. Am avut multe de invatat de la ea si mi-o amintesc cu drag. Ce nu stiam atunci era ca avea o fata.... care avea vreo 37 de ani, se numea Corina si, pe scurt – n-are rost sa fac balet de cuvinte - avea un handicap psihic, in sensul ca era oligofrena. In cel mai propriu sens al cuvantului.

Cand am descoperit treaba asta, era deja prea tarziu – imi dusesem bagajele acolo si asezasem toate hainele in dulap, iar anul universitar incepuse deja. Am inghitit in sec si-am hotarat sa-mi asum riscul. Nu va imaginati insa ca am aflat de la mama ei – biata femeie nu a recunoscut niciodata ca fata avea o asemenea problema. Cred ca tragedia pe care o traia ca mama depasea imaginatia. Dar mi-am dat seama imediat ca fiica-sa e usor “plecata cu sorcova”, iar ceva mai tarziu am stiut si diagnosticul.
Interesant e ca perspectiva de-a locui cu o persoana avand astfel de tulburari nu m-a speriat nicio secunda. S-a dovedit ca nici nu aveam de ce, Corina era practic inofensiva. Facea niste chestii iesite din comun, insa… si deosebit de enervante, dar nu aveam alta sansa decat sa o iau asa cum e. De fapt, as putea spune ca, pe undeva, a fost o lectie de viata.

Nu te puteai supara pe ea, pentru ca nu realiza ce face. N-a stiut ca samponul meu cu aroma de caise nu e sirop si a baut jumatate de sticla pana sa-mi dau seama (lua cate putin, pentru ca simtea, cred, ca nu e bine sa-si insuseasca ceva ce nu era al ei). Initial am crezut ca se spala pe cap si-am zis ca asta e, sa se spele, n-o fi foc. Dar mi-a picat fata cand, terminandu-se samponul, o aud ca zice senina: “Greta, nu mai ai sirop de caise?”. Cred c-am facut cea mai aiurita moaca din viata mea. Dar nu atat de aiurita ca atunci cand am observat ca gelul meu de par cu aroma de zmeura se consuma dubios de repede. “Greta, mai cumperi jeleu de zmeura?”

Nu stiu cum de nu i s-a facut rau dupa ce-a mancat asa-ceva – imi imaginez ca natura compensase handicapul psihic printr-un fizic foarte robust. Un an de zile, cat am stat acolo, n-am auzit-o pe fiinta asta nici macar ca o doare capul, nu mai vorbesc de raceli sau alte slabiciuni.
Pe de alta parte, mama ei suferea de ciroza si isi ducea suferinta cu multa demnitate. De multe ori ma impresiona, pentru ca nu se plangea niciodata si singura ei grija era ce se va alege de Corina dupa ce ea n-o sa mai fie. Probabil isi dadea seama ca fata ei are o problema, dar obisnuia sa spuna ca “e imatura”. Cred ca nici in cele mai ascunse ganduri ale ei nu si-a facut loc vreodata cuvantul “handicap”.

In mare parte de dragul ei si pentru a o proteja, ma abtineam sa-i zic vreo doua Corinei cand descopeream ca, de exemplu, mancase tot ce-mi pregatisem eu (ma apucasem de gatit si-mi faceam de obicei pentru doua-trei zile). Veneam de la facultate dupa 8-10 ore de cursuri si seminarii, obosita si flamanda…. “Greta, ti-am spalat oala!” ma anunta victorioasa Corina de cum intram in casa, de parca era gaina care ouase margica. “Aaa…. care oala?” “Oala unde ai avut pilaf!”
Corect: “am avut”, nu mai aveam, pentru ca mancase tot. “Mai era putin, doua-trei linguri!”, argumenta ea, privindu-ma de parca s-ar fi uitat prin sticla. Inutil sa spun ca alea „doua-trei linguri“ insemnau de fapt vreo jumatate de oala sanatoasa. Iar situatia s-a repetat de nenumarate ori.

Manca si foarte mult faptura, cred ca ar fi mancat toata ziua si absolut orice, daca nu-i lua maica-sa farfuria din fata. Se purta ca un copil, de fapt: voia, isi lua. Nu stia sa intrebe sau sa ceara. Cand mi-am luat o Cola, a venit in camera mea (nu batea la usa niciodata, desi ii  tot spusesem), a luat sticla, si-a turnat in pahar si-a plecat. A plecat pentru a se intoarce dupa zece minute sa-si mai puna. Fara sa intrebe, parandu-i-se cel mai firesc lucru din lume. Nu intelegea de “nu”. Iar s-o pun la punct cu duritate, n-aveam inima. Si cred ca ar fi fost si total inutil.

Am locuit un an acolo, interval in care Corina mi-a pus de foarte multe ori nervii la incercare. Dar mama ei era o femeie de isprava, am avut multe discutii interesante cu ea si era genul de om profund, cu care-ti facea placere sa discuti. A murit vreo doi ani mai tarziu, boala a invins. Mi-a parut tare, tare rau. Rudele s-au ocupat sa-i asigure Corinei o pensie de boala si asa am aflat despre ce handicap era vorba. La scurt timp dupa aceea au luat-o cu ele, undeva in provincie si de-atunci nu mai stiu nimic de ea.

Eu m-am mutat – iar – insa de data asta in imediata apropiere. Mai exact, in apartamentul vecin, la o doamna pe care o cunoscusem de-a lungul acelui an. Am stat la ea 5 ani si, cu toate ca am avut si-aici parte de frecusuri, a fost cea mai normala gazda pe care-am avut-o. Pentru ca n-a fost ultima…

miercuri, 11 august 2010

Experiente locative (II): batranica revolutionara

Dupa anul petrecut in camin, tot ceea ce-mi doream era liniste si posibilitatea de a dormi noaptea. De preferat fara galagie si cu lumina stinsa. Si, culmea pretentiilor, intr-o camera aerisita, in care nu s-a fumat si nu s-a dat stingerea fara a se deschide macar putin fereastra, ca "vin tantarii". Chiar daca ar fi venit, s-ar fi intoxicat cu fum in cateva minute, prin urmare deschiderea ferestrei ar fi fost o situatie win-win. Da' ti-ai gasit.

Pentru ca se apropia sesiunea de vara si intre timp ajunsesem la concluzia ca e imposibil sa invat in camin la nivelul la care-mi propusesem, am purces la cautat o gazda. Nu aveam prea mult timp la dispozitie, asadar am acceptat sa vad camera propusa de "domnul Mircea", dupa ce aflasem ca in aceeasi casa mai locuiesc "mamica" si "cateva fetite, studente ca si dumneavoastra".
Ma rog, domnul Mircea parea sa aiba o oarecare predispozitie spre a dimininutiviza orice substantiv, iar  judecand dupa voce i-as fi dat lejer vreo 50 de ani, dar asta e, nu cu el am eu treaba, e doar "intermediar". Hait, mi-am zis, pana la "mamica" ma mananca sfintii...

S-a dovedit ca ma inselasem, domnul Mircea era nerabdator sa inchirieze si ultima camera disponibila din casa si m-a anuntat ca ii par "inteligenta si simpatica". I-auzi. Pretul era destul de piperat (60 de dolari pe luna in '99, camera nedecomandata), dar eram in criza de timp si ma gandeam ca, oricum, e vorba numai de o luna, cat dureaza sesiunea - iar din toamna urma sa caut altceva. Am batut palma si am fost invitata sa mi-o prezinte pe "mamica".
Aceasta era o batranica scunda si aparent inofensiva (numai aparent, dupa cum urma sa constat), care citea Biblia si avea patru bigudiuri, toate inghesuite in frunte. Parca isi facusera niste randunele cuib in crestetul ei. Altminteri, o infatisare blajina. 
- Ai adus fetita, Mirciulica? 
Aha, deci treaba cu diminutivizarea e mostenire de familie. Pana sa apuce vreunul din noi sa spuna ceva, continua:
- Duduie, esti studenta?
Putine chestii imi displac mai mult ca apelativul "duduie". Si cuvantul "doctora", ca veni vorba, dar sa nu ne abatem de la subiect.
Am lamurit-o ca sunt, a cerut legitimatia de student spre confirmare si s-a declarat multumita. 
- Eu aici vreau fetite culte! urma ea si apoi imi recita dintr-o rasuflare regulamentul de ordine interioara: fara fumat, fara muzica "la refuz", fara "taraboi", fara barbati, fara "intarziat noaptea pe strazi" (de parca nu poti sa intarzii si altundeva in afara de strazi, intre noi fie vorba). 
In sfarsit, ne-am pus de acord, eu repetandu-mi ca e doar o situatie temporara. Camera era in regula, cu intrare separata, dar pentru a avea acces la baie si bucatarie trebuia sa trec printr-o alta camera, locuita de doua fete. Incomod pentru ambele parti, dar nu era nimeni vinovat de situatie.

M-am mutat chiar a doua zi si am rasuflat usurata: in sfarsit, liniste. Daca n-as fi avut un teanc absolut intimidant de cursuri de invatat, cred c-as fi dat petrecere de incantare. Sau poate nu, sa nu uitam de "fara taraboi".
Ceva mai tarziu am facut cunostinta cu fetele, cele doua fiind de fapt trei - a treia locuia in alta camera. Am sporovait girl stuff, am baut niste suc, inevitabil am vorbit si de sesiune. La un moment dat, am avut sentimentul ca fetele ma studiau si asteptau ceva anume, dar nu-mi dadeam seama despre ce e vorba, asa ca le-am intrebat.
- Auzi, tu ai fost pe la baie de cand ai venit?
Ajunsesem doar de vreo 2-3 ore si nu fusese necesar, asa incat am zis ca nu, dar de ce ma intreaba?
Priviri complice.
- Ei, asteptam sa te duci si vorbim dupa aceea.
Bineinteles ca am insistat sa-mi spuna, ele nu si nu... insa ca raspuns la temerile mele, m-au asigurat ca nu-s sobolani in baie sau alte lighioane, dar mai mult n-au vrut sa-mi dezvaluie. Linistea mea tindea sa se spulbere, si oricum intre timp aparusera ceva necesitati fiziologice, asa ca mi-am facut curaj.
Am patruns cu precautie maxima in baie, asteptandu-ma sa sara cineva (sau ceva) la mine ori sa-mi cada o galeata cu vopsea in cap. Nu s-a intamplat nimic din toate astea, mi-am facut treaba si m-am intors in camera, mai linistita dar in acelasi timp si mai contrariata decat inainte. Care era treaba cu baia, pana la urma?
- Stai ca afli imediat.

Intr-adevar, n-a trebuit sa mai astept mult. "Domnisoara cea nouaaaa!" se auzi din strafundurile casei (era casa tip vagon, iar eu eram in ultimul compartiment, cum ar veni).
Batranica navali cu un aer razboinic. Era toata o revolta. Mi se parea ca pana si cuibul de randunele din crestet se uita la mine cu repros.
- Dumneata ai fost acum la baie, nu-i asa, duduie?
M-am vazut nevoita sa recunosc fapta. Fetele mustaceau de zor, dar nu mai eram atenta la ele. Nici nu aveam cum, dat fiind ca batrana ma insfacase de-o aripa si ma zorea spre baie.
- Ce ti-a facut firul acesta?
(Era vorba de snurul de la bazinul toaletei).
- ...............
- Dumneata ai toaleta acasa? continua interogatoriul (ma tinea in continuare de mana).
- Da, dar...
- Si tot asa il tragi?
Pacatele mele. Exista mai multe stiluri de a trage apa la toaleta? Aveam sa aflu imediat ce ignoranta eram.
- Ai tras de el cu dusmanie! Cu ura!
Explicatia era, de fapt, cat se poate de simpla. Bazinul de toaleta era in ton cu proprietara, adica foarte inaintat in varsta si, daca nu trageai extrem de atent, se bloca undeva sus. Da' daca nu-mi spusese nimeni?!
- Sa-ti arat cum se face. Ia firul in mana.
- Lasati, am inteles, o sa stiu de-acum...
- Nu, fa cum ti-am spus! Asa.... acum trage usooor.... Nu asa tare, usor! Asa, si-acum numara: 1...2...3...
S-a oprit cu numaratoarea la 20. Am vrut sa dau drumul pacatosului de fir.
- Nu asa, ca se strica! Numara in sens invers: 20... 19.... 18.... Cand ajungi la zero, ii dai drumul!

- Asa se trage apa, concluziona ea mandra de sine la sfarsitul training-ului.
Mais voila, nu-i asa ca nici voi nu stiati cum se trage apa? Cand am revenit in camera, fetele erau rosii la fata de ras. Avusesera parte, bineinteles, de acelasi instructaj...

Batranica s-a dovedit a fi un izvor nesecat de surprize. Pe parcursul saptamanilor urmatoare mi-a oprit de cateva ori boilerul, caruia ii dadusem drumul ca sa fac dus ("e fierbinte! Sare casa in aer!"), s-a zburatacit la mine cand m-a gasit spaland vase ("apa se infiltreaza in podea si putrezeste lemnul!"), a dat navala peste noi cand ne uitam toate la un meci si tocmai exclamaseram incantate ca marcase Romania ("sunteti niste huligance!"), m-a facut sa ies din cada cu parul ud si plina de clabuci ("iesi, am nevoie urgenta!" - asta in timp ce se impingea hotarata in usa pe care, prevazatoare, o incuiasem), a mancat din alimentele noastre puse la frigider ("sunt femeie batrana!" "Dar puteati sa ne intrebati, nu era nicio problema..." "E casa mea, nu fiti mitocance!"), s-a revoltat cand ne-a gasit, de ziua mea, band niste Heineken ("daca stiam ca sunteti betive, nu va primeam in casa!"), dar apoi s-a imblanzit si mi-a compus o poezie - un fel de imn de fapt, pe care l-a recitat cu aplomb si din care-mi amintesc doar fragmente... ("Greta, azi ai implinit 19 ani! / Iti uram sa traiesti si la multi ani! (...) Ai o memorie prompta, agera/ Si o vointa incomensurabila!" - n-am idee de unde stia, da' folosea cuvinte elevate, ce-i drept).

Dupa ultimul examen am plecat de-acolo fara regrete. Imi facusem "botezul focului", dar nu stiam ca din toamna voi avea parte de alte peripetii...
 

marți, 10 august 2010

Experiente locative (I): caminul cu fantome in baie

Implinisem de curand 18 ani si, exceptand taberele, nu mai plecasem niciodata singura. Aveam o foarte vaga idee despre ce inseamna "a fi pe cont propriu" si mai fusesem doar de vreo trei-patru ori in Bucuresti - de fiecare data numai pentru cateva zile si impreuna cu parintii.

Asa prezentandu-se situatia, perspectiva de a pleca "la capitala" si de a locui intr-un camin studentesc imi cam dadea fiori. Sigur, existau si emotii, si dorinta de aventura, dar as spune ca teama de necunoscut era totusi mai puternica.

Administratora caminului - doamna Melania pe numele sau - a primit spaga de rigoare cu un aer plin de naturalete. In schimbul acesteia m-a repartizat intr-o camera "proaspat varuita". Nu cred ca ma insel spunand ca era unica renovata din cele 40 de pe coridor.

Colegele de camera erau dragute si simpatice, dar, dat fiind faptul ca erau concitadine si se cunosteau din liceu, ma nimerisem cumva "outsidera". Tragand linie, as spune ca-n general ne-am inteles destul de bine - desi ne-am mai certat, desi ele fumau si eu nu, desi nu cadeam de acord asupra programului de curatenie, desi eu nu suportam La Familia si BUG Mafia (albumul "De cartier" a fost pentru mine cosmarul anului I, singurul petrecut in camin) si ele nu ascultau Johann Strauss, Clayderman, Ace of Base si ABBA.

Privind lucrurile in ansamblu, n-as spune ca sunt o persoana cu probleme de adaptare si nici una careia nu i-ar placea traiul in comun. Cred insa ca pentru orice tanara care nu are frati sau surori, schimbarea de la "camera mea, sifonierul meu - incapator - biroul meu, intimitatea mea" la "camera cu 4 paturi, pe care o impart 4 femei, fiecare avand cate un dulap-fisier in care nu incape decat strictul necesar - restul hainelor fiind depozitate in genti de voiaj inghesuite sub pat" e una destul de marcanta.

Una peste alta, s-ar putea spune ca eram "speriata de bombe". In asa masura incat, cand ma duceam acasa, aveam grija sa ma aprovizionez cu de toate: ulei, zahar, faina, detergent de vase si alte asemenea. N-as sti sa spun exact ce ma determina sa fac asta, dar caram de fiecare data bagaje impresionante, cu produse pe care la fel de bine le-as fi putut gasi si in Bucuresti si respingeam categoric ideea de a nu le lua pe toate de-acasa. Daca mi-ar fi deschis cineva geamantanul, s-ar fi gandit fie ca plec in pribegie, fie ca sunt refugiata si mi-am facut provizii. Maica-mea m-a lasat intr-ale mele si bine-a facut. Oricum, n-ar fi avut nicio sansa de a ma face sa ma razgandesc.

Mi se pare greu de crezut ca au fost vremuri cand nu indrazneam sa ies din camin decat ca sa iau paine. Probabil ca spiritul de aventura, cat o fi fost, dormea adanc. Am fost o singura data la discoteca (si-atunci pentru ca pierdusem un pariu) si, tot o singura data, la unul din celebrele chefuri studentesti. De la care m-am fofilat dupa vreo 2 ore si fetele m-au gasit in camera, citind "Mari procese in istoria justitiei" (excelenta carte, pe care mi-a furat-o cineva mai tarziu, nici azi nu stiu cine).

In aceste conditii, e de la sine inteles ca nu eram ceea ce s-ar putea numi o tipa populara. Imi castigasem de altfel destul de repede reputatia de tocilara si-ntr-adevar, in afara de ochelari, care-au venit mai tarziu, corespundeam la toate capitolele: citeam mult, nu chiuleam, nu fumam si nu-mi placeau party-urile intinse pana-n zori de zi. Si daca putea fi ceva mai rau de-atat, nu aveam "tovaras", cum era vorba.

Asta nu inseamna ca nu-mi facusem prieteni - fete destul de asemanatoare cu mine cu care am pastrat legatura ani buni dupa terminarea facultatii. Dupa cum nu inseamna nici ca refuzam sa iau parte la distractii. Imi aduc aminte si azi de seara cand am jucat ceea ce noi numiseram, din motive necunoscute, "pull-pac". Era foarte simplu: ne-am impartit in 2 echipe (mixte, cu baietii de la etajul superior), ne-am inarmat cu sticle pe care-n prealabil le-am umplut cu apa si carora le-am gaurit dopul si apoi da-i alergatura prin tot caminul.... Rasete, chiuieli si evident, multa, foarte multa apa pe jos. Portarul s-a sesizat intr-un tarziu si a venit cica sa investigheze, dar "nu stim, n-am vazut, n-am auzit, noi avem parul ud pentru c-am facut dus".

Ah, da - cum era sa uit de dusuri! Cu ele era o istorie intreaga. In primul rand, la 160 de femei (40 de camere a cate 4 persoane) existau doar 5 cabine de dus. Ar fi trebuit sa fie 8, dar 3 din ele nu functionau. De fapt, ca sa respectam adevarul istoric, cineva sterpelise bateriile si nu se invrednicise nimeni sa le inlocuiasca. Nu ca astea 3 ar fi facut mare diferenta, in orice caz. Si ca sa fie masa cu dar, aveam apa calda numai noaptea. Pe la miezul noptii incepea timid sa se incalzeasca, iar pe la unu era numai buna.

Ca sa evitam inghesuiala, ajunseseram la un consens: ne puneam rand cu sticla de sampon, ca pe vremuri la cozile de la lapte. Nu ajungeam aproape niciodata sa facem dus doua seri consecutiv. In aceasta situatie se incalzea apa la resou pentru strictul necesar si se bombanea mult si bine la adresa administratiei.

Si daca ar fi fost numai asta... Nu-mi aduc aminte cine a propagat povestea, dar toate am crezut-o: cica ar fi "ceva" in baie (o entitate malefica, pesemne). O umbra care apare cateodata... Nu radeti, ca nu se indoia nimeni si devenise deja psihoza. Sau bine, radeti, ca azi rad si eu. Atunci nu prea-mi ardea. Ne duceam in grup de 3-4 la toaleta, iar cand intram la dus cantam si vorbeam tot timpul intre noi. Intr-o seara, un baiat a dorit sa fie spiritual si a stins lumina in timp ce noi eram sub dus. Cred ca niciodata n-am tipat mai tare ca atunci.

Inainte de sesiunea de vara, am cedat si am inceput sa-mi caut gazda. Urmau vreo zece examene grele si chiar nu dovedeam sa invat in camin asa cum ar fi trebuit pentru a lua notele pe care mi le doream. Am gasit destul de repede o camera, intr-o casa de pe langa Academia Militara. Acolo am avut parte de liniste (si de apa calda), insa aventurile nu au lipsit...

duminică, 8 august 2010

The Bucket List - Ultimele dorinte (2007)

Un film cu scenariu simplu, limpede si destul de previzibil, care nu incearca sa fie mai mult decat este.
Dar care exact prin simplitatea asta pune degetul pe rana. Pentru ca ne aminteste despre adevaratele valori ale vietii, pe care de prea multe ori alegem sa le ignoram. Tocmai pentru ca ni se pare ca avem tot timpul din lume. Si daca intr-o buna zi descoperim ca nu-l mai avem?

Boala aduce impreuna doi oameni din categorii sociale total opuse si care in alte imprejurari nu s-ar fi  intalnit niciodata. Edward Cole (Jack Nicholson), un magnat multimilionar si Carter Chambers (Morgan Freeman), un mecanic  auto, impart aceeasi rezerva de spital si acelasi destin: amandoi sunt bolnavi de cancer si li s-au mai dat doar cateva luni de trait. Pe care hotarasc sa le petreaca impreuna, calatorind in toata lumea si  facand  tot ceea ce au visat candva, in conformitate cu o lista de dorinte pe care bifeaza impreuna obiectivele atinse si adauga unele noi pe masura ce se cunosc si se descopera unul pe altul.

Subiectul a mai fost exploatat de multe ori si-n multe filme, dar jocul lui Nicholson si Freeman face din filmul asta unul aparte. Freeman joaca, pur si simplu, inspaimantator de realist. Stii ca e film doar daca afli. Iar lui Nicholson i se potriveste manusa rolul bogatasului antipatic, care se umanizeaza pe masura ce petrece timp cu omul simplu, din popor, dar foarte intelept, tolerant si principial, interpretat de Freeman. 

E-adevarat, filmul abunda efectiv de clisee: Edward Cole se impaca miraculos cu fiica sa, cu care era certat de ani de zile si isi saruta pentru prima data nepoata (indeplinindu-si, astfel, dorinta de a saruta cea mai frumoasa femeie din lume), Chambers este gasit fara cunostinta de sotia sa, care tocmai  isi facuse aparitia in dormitorul conjugal intr-o tinuta extravaganta, Cole intrerupe o sedinta pe care o prezida pentru a alerga la capataiul prietenului sau, desi se certasera... De fapt, insasi ideea care sta la baza filmului e un cliseu in sine: sa ne bucuram de timpul ramas, sa traim fiecare zi ca si cum ar fi ultima, carpe diem etc.
Dar toate aceste clisee, care in mod normal m-ar  fi enervat, sunt anihilate de jocul  extraordinar si pe alocuri dureros de convingator al celor doi, care duc singuri tot filmul si il salveaza de la mediocritate. E una din situatiile cand distributia face totul. Cu alti actori, filmul n-ar fi fost la fel si n-ar mai fi avut acelasi farmec. 

Un film usor, care pune probleme grele. 





vineri, 6 august 2010

Ea. Rochia mea de mireasa

Asemeni majoritatii femeilor, de-a lungul vietii m-am gandit si eu de multe ori la rochia mea de mireasa. Am trecut prin diferite stadii: rochie "de printesa" in copilarie, cand zanele si craiesele erau eroinele mele de capatai, rochie stil "sirena" in adolescenta, cand - ca mai toti adolescentii - prezentam unele simptome de nonconformism, rochie "clasica" in prima tinerete, "simpla" dupa varsta de 25 de ani, cand descoperisem ca, in foarte multe cazuri, less is more...
Enumerarea asta nu inseamna ca m-am gandit atat de des la ipostaza de mireasa ori ca-mi facusem din asta un scop in sine. A fost un aspect asupra caruia m-am oprit cu gandul cand si cand, asa cum au existat si ani cand eram convinsa ca n-o sa ma casatoresc niciodata pentru ca nu credeam in puterea si valabilitatea unui asemenea angajament.

Bine, cred ca astfel de etape am traversat cu totii la un moment dat, dar majoritatea am reusit sa le depasim. Eu cu siguranta am facut-o si marturie sta certificatul cel roz, pe care l-am primit cu palmele transpirand, dupa ce cu doar cateva clipe mai devreme schimbasem numele de familie si luand stiloul in mana, realizasem ca-n arsita pregatirilor uitasem sa "exersez" o semnatura eleganta si impunatoare, cum imi imaginasem ca voi face, asa incat am semnat simplu, recunoscatoare ca primarul imi amintise-n ultima clipa: "Stiti ca trebuie sa semnati cu noul nume, da?"...

Au trecut trei ani de-atunci. Sau mai bine zis aproape trei, pe care-i vom aniversa in curand si ne pregatim de momentul "se cununa robul cu roaba". Una dintre cele mai frecvente intrebari care mi s-au pus in ultimele luni a fost "ti-ai luat rochie?". Pana in urma cu vreo luna si ceva nu ajunsesem s-o fac, dar nici nu intrasem in panica. De altminteri, cel putin pana in momentul de fata se poate spune ca sunt o viitoare mireasa destul de calma.
In privinta rochiei, daca nu stiam foarte bine ce vreau, stiam in schimb precis ce nu vreau: nu cu spatele gol, nu foarte decoltata, nu stil "litera A", nu foarte incarcata, nu cu bretea dupa gat. Stiu, cam multi de "nu". Va ganditi ca eliminasem o sumedenie de variante si modele, probabil. Ei bine, nici vorba - mai ramasesera destule si, constiincioasa, am cotrobait cu entuziasm si abnegatie cateva saptamani pe site-urile de profil.

Prin aprilie, am zis "evrika, this is the ONE, the ROCHIE". O descoperisem pe site-ul unui magazin si parea, cu adevarat, sa fie ce-mi doream. Mandra de eficienta-mi, am facut o programare la proba si am plecat destul de convinsa ca la intoarcere voi fi rezolvat una din cele mai arzatoare probleme de pe lista.

Magazinul nu era tocmai mic, dar nici mare si un fior de fericita anticipatie a pus stapanire pe mine de cum am pasit inauntru: era prima data cand intram in asemenea locatie. Vanzatoarea m-a rugat sa astept putin si mi-a oferit un pahar de apa. As fi preferat o cafea, dar deh, calul de dar nu era acasa. Putin mai tarziu am fost invitata in cabina, unde ma astepta rochia pe umeras. Am privit-o cu un amestec de timiditate, curiozitate, emotie... Si totusi, aveam sentimentul ca e un "ceva" care parca nu se potrivea. Era si nu era "EA".
In fine, am zis ca-s paranoica si am asteptat cuminte vanzatoarea, care era ocupata cu o alta clienta si care-mi pusese in vedere: "Nu cumva sa incercati sa va imbracati singura!". Precizare inutila, oricum n-as fi indraznit nici sa scot rochia din husa transparenta in care se afla, intr-atat imi parea de neobisnuita, de intimidanta, de... orice altceva decat probasem oricand pana atunci.

"Ati mai purtat vreodata corset?". Am facut ochii mari si am recunoscut, sub privirile gen "cunoastem noi!" ale vanzatoarei, ca nu. M-am lasat impachetata ca un cocon de ceara intr-un corset brodat si elegant, dar parca inutil de gros(olan) si de inabusitor. Abia indrazneam sa respir, nu mai zic de ras ori respirat adanc. Nu-i bai, oricum mireasa mai mult suspina de emotii decat sa rada in hohote. A urmat crinolina (dintr-un material lucios, greoi si dens) si deja parca ma simteam mult prea imbracata.
Rochia era cu 2 numere mai mari decat ce-mi trebuia mie (adica 42, eu purtand cu mandrie 38), asa incat dupa ce-am imbracat-o, parca ma scufundasem intr-un soi de cuva imensa de satin si plina de dantele. "Nu va sta bine". Da, am observat si eu, multumesc foarte mult. Nu se gaseste rochia si pe numere mai mici? 38 e o masura foarte frecventa, deci nu.
Pot vedea si alte modele? "Da, insa 38 nu avem decat 2 modele in acest moment". Ce sa spun, deosebit. Daca tot e o masura frecventa, de ce nu s-or aproviziona mai bine? Ma rog, ce stiu eu.

A doua rochie avea decolteu "barcuta" si maneci lungi, ceea ce contrazicea flagrant ideea mea de rochie de mireasa. Dar sa ne aratam deschisi, nu-i asa? Am dezbracat rochia pe care-o crezusem a fi "the ONE" si iata-ma de doua ori mai infofolita. Ca deh, acum aveam si maneci.
De frumoasa, era frumoasa. Si eu in ea, trebuie sa recunosc. Dar, unu la mana, nici pe asta n-o simteam a fi "EA" si doi la mana, era cam stramta la bust. Probabil si uriasul corset o fi avut un rol in treaba asta, cert e ca nu puteam ridica bratele decat cel mult pana la nivelul umerilor. Si asta simtind cum cusaturile sunt suprasolicitate si ma "taie" la axile. Instantaneu m-am intrebat: "cum o sa joc eu Brasoveanca?"
Se poate modifica? Vanzatoarea m-a privit cu asprime. "Nu, dar este masura dumneavoastra". Imbatabil argument, dar stiti, e cam stramta la bust si la maneci... "Pai si ce vreti sa faceti cu mainile pe sus?!". Mda, chiar asa. Doar e o rochie pe care-o port intr-una din cele mai speciale nopti ale vietii mele, de ce-oi avea pretentia sa fie confortabila?

Am probat si ultima rochie 38 existenta in magazin. Pentru asta chiar n-a trebuit sa stau prea mult pe ganduri: parca eram intr-un furou suprarealist. Unul accesorizat cu crinolina si corset. Thanks, but no thanks.

Dupa experienta asta am devenit ceva mai putin entuziasta. Cateva saptamani mai tarziu, am descins cu sotul intr-un centru comercial destinat exclusiv mireselor, despre care citisem ca are "peste 1.000 de modele disponibile". Ei, poate aici se ascunde rochia mea si eu o cautam bezmetica la vreo 100 de kilometri distanta.

Inauntru, liniste si racoare. Cateva manechine razlete, imbracate in rochii de mireasa extraordinar de inzorzonate si in culori tari, aproape apocaliptice. Hmmm. Unde sunt cele peste 1000 de modele? Si, mai important, unde e vanzatoarea?
Iat-o. O femeie inalta, blonda, cu ochelari, amabila. Imi pune in fata niste cataloage cu rochii frumoase, ce-i drept, dar cu niste preturi de ma ia ameteala. Zici ca-s numere de telefon.
Imi dreg vocea. "Stiti, m-ar interesa ceva in stilul cutare, cu pretul in jur de...". Zambetul ei se cam strepezeste. "Sa vedem ce putem gasi".
A "putut" gasi cateva modele chiar interesante. Iar ma sufoc in corset si aflu lucruri noi: "Daca luati rochie, corsetul e obligatoriu!". Vai de mine. Oare toate miresele din lume trec prin asa-ceva?
Una dintre rochii e chiar pe sufletul meu, parca n-as mai da-o jos, in ciuda antipaticului corset. Pretul e accesibil, dar calculand modificarile inerente, corsetul, crinolina (si aia e obligatorie, evident), pantofii si voalul, costurile concureaza lejer cu numerele de telefon de care ziceam mai sus.

As putea reflecta pana maine si rochia sa fie pusa deoparte 24 de ore? Nu se poate, ramane la vanzare, daca se cumpara, asta e... Multumim pentru (mai) nimic. Vanzatoarea insista sa probez si o rochie cu bretea dupa gat, desi ii spusesem clar ca nu vreau asa-ceva. "Incercati-o, nu se stie cum va vine". Ba eu stiam. Nu mi-a placut.

Am plecat destul de indoita si cu gandul la rochia care-mi ramasese in suflet. A doua zi planuiam sa incercam la un magazin din oras si daca nu gaseam ceva care sa "bata" rochia aia, eram hotarata sa o cumpar no matter what. Era deja sfarsit de iunie, nunta e in septembrie si printre zambete cu dintii cam stransi, a doua vanzatoare imi pusese in vedere ca, daca nu gasesc in magazin ceva potrivit, trebuie sa comand. Iar o comanda inseamna minimum trei-patru luni. N-am intrebat si de maximum.

Cat despre al treilea magazin... Agatha Christie are o vorba: "Intotdeauna, a treia oara se arata dreptatea". Perfect valabil de data asta.
Ne-a intampinat patroana, o doamna in varsta si foarte prietenoasa. Mai trecusem prin aprilie pe-acolo in scop informativ si si-a adus aminte de mine. Am selectat impreuna niste rochii (avea mai multe masura 38, cu toate ca era un magazin incomparabil mai mic decat cel la care-am fost prima oara), barbatu-meu a pus si el mana pe una si trecem la probe.
Ma pregatisem moral pentru a ma sufoca iar in corset, dar surpriza: "nu va trebuie corset, rochiile au oricum un dublaj la bust si daca stau bine, nu mai e nevoie". Stateau foarte bine. Si cum ramane cu obligativitatea corsetului? Doamna surade in cunostinta de cauza. "Pai, corsetul ala nu inseamna tot vanzare?". Drept, la asta nu ma gandisem.
Prima rochie e aproximativ ok, imi place, sta bine, partial ma regasesc in ea. O punem deoparte cu gandul ca, daca nu dau de ceva care sa-mi placa mai mult, ea e. Deja nu prea ma mai gandeam la "the ONE", timpul devenise o problema, voiam doar sa am o rochie in care sa ma simt o mireasa frumoasa si cu asta basta.
Urmatoarea probata e cea aleasa de sot. O imbrac si constat ca seamana in foarte mare masura cu rochia care-mi placuse cu o zi inainte in cealalta locatie. Dar pretul e mult mai convenabil. Ma sucesc, ma foiesc, ma invart pe piedestalul din fata oglinzii, oftez adanc (de proba, si ce bine ofteaza omul fara corset!), ma aplec usor. E confortabila. E usoara ca o spuma, ca un vis. E frumoasa. E a mea. E "THE ONE". E EA.

Are nevoie de cateva mici modificari, dar doamna ma asigura ca e vorba de chestii simple, pe care le vom rezolva la sfarsit de august impreuna cu croitoreasa. Ma studiaza cu atentie, vine cu idei, imi da cateva ponturi. Si daca tot m-am apucat de-o treaba, am luat si voalul. In doua straturi, pana la talie si cu un mic pieptene discret in partea de sus, deci se va pune foarte simplu.
Bun, de corset am scapat, crinolina trebuie sa cumpar insa, altfel nu sta rochia cum trebuie. "V-o imprumut, va costa doar vreo 10 euro curatatul". Ma uit la doamna asta maruntica si atat de inimoasa si ma gandesc la primele doua vanzatoare. Reflectez ca in vanzari nu e suficient sa ai inclinatii si sa crezi tu insati in produs; trebuie sa ai si suflet. Si nu e vorba de pretul crinolinei in sine (care-i mult mai ieftina decat corsetul, apropo), ci de gest.

Facem factura. Rochia ramane in custodie la magazin pana dupa efectuarea modificarilor. Mie-mi convine, e mult mai in siguranta in depozit, ambalata in husa si cu numele meu scris pe eticheta. Doamna dispare cateva secunde si se intoarce cu 3 jartiere albastre, din care ma invita sa-mi aleg una. "E cadoul meu pentru dumneavoastra". Sunt surprinsa si dintr-odata simt nevoia s-o imbratisez. Again, va dati seama ca nu de pretul jartierei era vorba. Ci de altceva, care nu se poate cumpara cu toti banii din lume. Nici daca iei cea mai scumpa rochie si zece corsete pe langa.
Rochia mea vine "la pachet" cu multa caldura sufleteasca. Si asta-mi umple sufletul de bucurie.

Nu-i asa ca nu va suparati ca nu pun poze cu ea? E inca numai a mea, dupa nunta va fi intr-o oarecare masura si a tuturor celor care vor fi alaturi de noi. Si-atunci fagaduiesc fotografii :)

duminică, 1 august 2010

Periplu pe scaunul stomatologic (II)

Odata ajunsa in Germania, nu aveam dentistul pe lista de prioritati. Mi-am zis ca sunt altele mai importante si mai urgente de facut si ca am tot timpul din lume. Dar ele, prioritatile, au binevoit sa se reorganizeze singure si mi-am dat seama de asta intr-o dimineata de sfarsit de noiembrie cand, luandu-mi micul dejun compus din cereale si lapte, am simtit in gura ceva ciudat si anormal de tare. Initial mi-am zis ca am patit ca-n bancul ala cu tipul care, mancand pricogmidale cu nuci, si-a rupt dintii intr-o coaja de nuca. Partial adevarat, mai putin chestiunea referitoare la coaja de nuca. Altfel spus, o masea se rupsese pur si simplu in doua - si daca nu-mi provocase niciodata dureri, era pentru ca medicul la care fusesem in adolescenta ii scosese nervul.

De ce, de ne-ce... nu mai avea oricum nicio importanta. Fapt era ca trebuia sa rezolv problema si, dintr-o data, am realizat ce departe sunt de orice inseamna mediu familiar. Abia sosisem, totul era nou pentru mine, nici patrunjel nu stiam de unde sa cumpar, nu stiam limba germana nici cat sa dau buna ziua, si chiar daca la dentist nu se vorbeste prea mult, din motive obiective, tot trebuie sa indrugi una boaba... Si nu puteam amana prea mult rezolvarea problemei, in concluzie o cam sfeclisem.

O prietena mi-a recomandat medicul ei si mi-a facut si programare: peste fix 7 saptamani. Am cascat ochii cat cepele (de-alea mari), dar iata ca aflam lucruri noi: daca esti la prima vizita la medicul respectiv si nu reprezinti vreo urgenta, nu obtii programare mai devreme de-o luna, doua.
Ce-mi ramasese de facut decat sa astept. Si-am asteptat, iar maseaua si-a vazut de treaba, deteriorandu-se mai departe in tihna. Am preferat sa nu ma gandesc la asta (desi periodic verificam la oglinda si mi se parea ca arata tot mai rau, dar se prea poate sa fi fost doar imaginatia mea) si-am asteptat ziua respectiva crosetand idei dintre cele mai diverse, care variau intre "o sa ma fac de ras ca nu stiu germana", "totusi, medicul ar trebui sa stie ceva engleza" si "tot aia e, oricum probabil n-o sa fiu in stare sa scot nici doua vorbe".

In ziua respectiva am ajuns destul de timorata la cabinet, despre care-mi imaginam ca ar trebui sa semene cu un soi de nava spatiala la scara mai redusa. Deh, probabil ma uitasem la prea multe filme. Luasem si sotul cu mine - si bine-am facut, pentru ca primul pas a constat in completarea unui formular stufos, din care nu intelegeam decat primul rand ("Name und Vorname" - deosebit de complicat, intr-adevar). Am asteptat o ora si jumatate peste programare, meditand la de-acum proverbiala punctualitate germana, al carei mit tocmai se spulberase. Dar aflasem ca medicul vorbeste engleza, asa ca aveam macar o problema mai putin. Temerile disparusera si lasasera loc unei anumite curiozitati; in formular se cerea, printre altele, sa bifez daca doresc sau nu sa ascult muzica in timpul tratamentului... Mi se parea ceva suprarealist de-a dreptul.
Cand mi-a venit, in fine, randul, am urmat-o pe foarte prietenoasa asistenta pe un coridor scurt si elegant. Cabinetul (unul din mai multele) era mic, imi parea ca singura piesa de mobilier existenta era scaunul stomatologic, dar avea un aer sic datorita picturilor moderne, sugerand in doar cateva linii si pete de culoare etapele insertiei unui implant. Original si stimulativ, pot spune. Le-am contemplat pe indelete de pe scaunul cel impozant in timp ce asteptam sa vina medicul si simtindu-ma ciudat de relaxata.

Doctorul mi-a inspirat incredere din primul moment. Un barbat frumos, respirand calm si profesionalism prin toti porii. Cu radiografia in fata, mi-a explicat detaliat de ce trebuie sa extraga ce-mai-ramasese-din-masea si mi-a rezumat situatia celorlalte sapte carii pe care le acumulasem in anii in care nu mai dadusem pe la control. Nimic surprinzator, dupa atata vreme.
Ciotul de masea avea si el mandria lui si nu s-a predat cu usurinta, asa incat extractia care-a urmat a fost un chin. La sfarsit medicul avea broboane de transpiratie pe frunte, iar eu descoperisem ca expresia "a vedea stele verzi" nu e doar o figura de stil si-n acelasi timp as fi putut interpreta cu succes rolul lui Dracula. Va las pe voi sa va dati seama de ce.
"You were good", mi-a zis el si, marturisesc, in alte imprejurari lauda asta mi-ar fi facut mare placere. Dar in clipa aceea nu-mi mai trebuia absolut nimic, incercam sa-mi recapat suflul normal si eram doar usurata ca se terminase.
Cu toate acestea, faptul ca a doua zi nu am avut voie sa beau cafea mi s-a parut inca si mai chinuitor decat interventia.

Tinand cont de frecventa programarilor (sa nu uitam, nu eram urgenta) nu-i de mirare ca se-ncheiase luna iulie cand am terminat tratamentul celor sapte carii din poveste. In timp, am "bifat" toate cabinetele si am vazut toate tablourile.

Au trecut doi ani de-atunci. Periodic revin la control, de fiecare data se gaseste ceva de facut/ reparat / curatat si am deprins, in sfarsit, obisnuinta unei igiene dentare riguroase - care implica ata dentara, periaj constiincios, apa de gura. De doua ori pe zi, fara exceptie. Daca sunt foarte obosita prefer sa renunt la demachiat, niciodata insa la spalatul pe dinti.

N-as sti sa spun exact ce s-a intamplat de mi-a venit mintea la cap. Poate faptul ca medicul acesta a fost primul care-a avut bunavointa si rabdarea sa-mi explice, pentru prima data in viata mea, beneficiile unei igiene dentare corecte si constiincioase?