Șase cărți polițiste pentru weekendurile ploioase de noiembrie

De când vă tot ”ameninț” că vă povestesc despre ce cărți am mai citit, hai că m-am învrednicit. Poate de unde tocmai am terminat încă una foarte interesantă, care va închide lista de astăzi.

După ce m-am gândit puțin, mi-am spus că în articolul acesta nu voi include lucrarea ”Despre Somn”; având în vedere că toate celelalte sunt thrillere și / sau nordic noir-uri, cartea asta ar face notă discordantă între ele și poate ar merita o prezentare mai detaliată. Unde mai pui că ar fi și cumva paradoxal; azi discutăm tocmai despre cărți care nu te lasă să dormi... 😀.

”Cutia”, de Camilla Läckberg și Henrik Fexeus

Pe Camilla Läckberg o citesc de niște ani buni și-mi place foarte mult. Cred că primele cărți ale ei le-am citit la puțin timp după ce terminasem seria ”Millennium” - ceea ce înseamnă că avea, cum spun americanii, big shoes to fill. Să prinzi un cititor în vraja poveștilor tale după ce-a citit Stieg Larsson, asta e mare lucru, vă spun.

Aceasta e prima carte pe care o scrie în colaborare cu Henrik Fexeus și mi se pare un debut excelent. Personajele principale sunt Mina Dabiri (polițistă) și Vincent Walder (mentalist și expert în comunicarea nonverbală). S-ar putea spune că nu există niciun motiv pentru ca drumurile lor să se intersecteze, dar acest lucru se întâmplă după ce este descoperit cadavrul oribil mutilat al unei femei, aflate într-o cutie străpunsă de săbii. A fost un număr ratat de iluzionism sau un ritual dement?

Când se descoperă cadavrul unei tinere împușcate în față în cadrul a ceea ce pare-a fi un număr de iluzionism cu pistolul și cel al unui băiat secționat în trei părți egale reproducând trucul corpului tăiat, Mina și Vincent nu mai au demult nicio îndoială. Este un ucigaș în serie care, prin inciziile în formă de cifre romane pe care le face pe corpul victimelor și prin ceasurile lor, sparte pentru a arăta o anume oră fixă, transmite un mesaj. Dar cui îi este adresat? Pot fi aceste date sinistre folosite nu doar pentru a identifica ucigașul, ci și pentru a împiedica următoarea crimă?

Cartea este foarte voluminoasă - peste 700 de pagini - dar am devorat-o în câteva zile. Ceea ce cred că e posibil să vi se întâmple și vouă, numai să n-o începeți duminică seara...

”Cult”, (tot) de Camilla Läckberg și Henrik Fexeus

Având în vedere cât de mult mi-a plăcut ”Cutia”, m-am aruncat cu voluptate în tenebrele cultului care-i reunește din nou pe Mina și Vincent. Au trecut doi ani de la evenimentele din volumul precedent și atunci când încep să dispară copii de vârstă mică, ademeniți cu jucării de ”o tanti tânără, cam proastă” sau ”un străin pe care l-a văzut toată lumea, dar nu și-l amintește nimeni”, este momentul ca Mina să apeleze din nou la Vincent.

Spre deosebire de precedenta, cartea aceasta are mai puține detalii grafice - cu siguranță s-a ținut cont de impactul negativ pe care l-ar putea avea o astfel de abordare, având în vedere că victimele sunt copii. Aflăm doar că toți copiii găsiți muriseră prin sufocare și aveau urme de lână în gât.

Acțiunea se intensifică atunci când Vincent descoperă că locurile în care erau găsite cadavrele nu erau deloc întâmplătoare, ci reproduceau o succesiune de mutări de șah cunoscute drept ”knight's tour” - o provocare matematică, astfel încât niciun pătrat să nu fie vizitat de două ori. Inclusiv intervalul dintre crime nu este deloc întâmplător, reducându-se la jumătate de la un copil la altul. Și pe cât de logice par aceste conexiuni și elemente ritualice, pe atât sunt de înnebunitoare, fiindcă anchetatorii realizează îngroziți cât de puțin timp le-a mai rămas până la dispariția - și uciderea - următorului copil.

Am citit recenzii potrivit cărora această carte ar fi mai slabă decât ”Cutia”; nu sunt de acord. Mi-a plăcut cel puțin la fel de mult și am notat, intrigată, faptul că de data aceasta răspunsul se afla în trecutul Minei; data trecută fusese vorba de un aspect din viața lui Vincent. Fapt care mă face să mă întreb la ce ne-am putea aștepta într-o eventuală nouă carte, despre care nu știu nici măcar dacă este preconizată, dar eu sper să fie în progres.

”Das Paket”, de Sebastian Fitzek

Ca să fiu sinceră, nici nu mai știu de câți ani am cartea asta în bibliotecă. Să tot fie vreo trei-patru, dacă nu și mai bine. Nu-mi amintesc ce m-a animat s-o cumpăr - se poate să-mi fi căzut ochii pe descrierea ei în vreo revistă - dar mult a durat până i-a venit vremea.

Însă când i-a venit, nici că am mai putut-o lăsa din mână. A fost foarte ușor de citit, chiar dacă e în germană (nu am găsit nicăieri traducerea în română, ce-i drept nici nu am căutat). Într-o bună măsură mi-a amintit de ”Pacienta Tăcută” a lui Alex Michaelides.

Medicul psihiatru Emma Stein a fost violată într-o cameră de hotel și, ca urmare a traumei suferite, nu mai îndrăznește să-și părăsească propria locuință. Este cea de-a treia victimă a unui ucigaș în serie, fiind însă cea dintâi care a supraviețuit atacului. Tot ce se știe despre autor este că obișnuiește să taie părul victimelor sale, înainte de a le omorî. Departe de-a se simți norocoasă, Emma nu înțelege de ce a fost cruțată și viața ei a devenit un adevărat coșmar, ea având impresia că-l recunoaște pe ”Frizer”, cum l-a denumit presa, în fiecare necunoscut pe care-l vede.

Într-o bună zi, curierul o roagă să preia un pachet pentru un vecin de pe aceeași stradă. Problema apare atunci când Emma realizează că nu știe despre cine este vorba; nu recunoaște numele și nu l-a văzut niciodată pe vecinul respectiv, deși acesta locuiește de multă vreme la doar câteva case distanță.

Intriga polițistă în sine este foarte iscusit construită; am suspectat pe rând pe toată lumea, mai puțin pe adevăratul criminal, care practic fusese tot timpul sub nasul meu. Numai nu țipase la mine ”hei, eu sunt, uite-mă aici!”. Atât de zdravăn m-a păcălit, că la final scuturam din cap ca un ogar și mă minunam cu glas tare. Dacă aș fi făcut mai repede paralela cu Michaelides, mi-aș fi dat seama mult mai devreme.

”Fiul”, de Jo Nesbø

Nu este prima carte a acestui foarte aclamat autor pe care o încep; în schimb, este nu numai prima pe care o termin, ci și cea care mi-a deschis apetitul pentru stilul lui Nesbø. Mai încercasem ”Omul de Zăpadă”, care însă nu mă prinsese și am abandonat-o după câteva zeci de pagini.

Este un nordic noir oarecum diferit de cele pe care le-am citit până acum (Stieg Larsson, Camilla Läckberg, Arnaldur Indriðason și Yrsa Sigurdardottir). Facem cunoștință cu Sonny Lofthus, un tânăr deținut pentru crime pe care nu le-a comis, dar pe care le-a mărturisit în schimbul asigurării dozelor zilnice de heroină, fără de care nu-și imaginează că ar putea supraviețui. De asemenea, este inclusiv un fel de confesor al tuturor prizonierilor, care îi mărturisesc toate fărădelegile și pe care el îi ”absolvă” de păcate.

Lucrurile se schimbă însă în ziua când află, dintr-o confesiune, adevărul despre tatăl său. Sonny crescuse convins că tatăl lui a fost un polițist corupt, ”cârtița” din departamentul său, vinovat moral pentru distrugerea multor destine. Află însă că totul a fost o înscenare și, hotărât nu numai să-i reabiliteze numele tatălui său, dar și să îl răzbune, Sonny evadează.

Aici a fost unul dintre primele momente când am recunoscut imensul talent scriitoricesc al lui Nesbø; cam ridicasem o sprânceană citind despre evadare, adică totuși nu mai suntem în ”Contele de Monte-Cristo” și nu prea-ți mai imaginezi așa ceva în zilele noastre. Ei bine, a fost foarte plauzibil descrisă, sper că directorii de închisori au conspectat cu creionul în mână 🤓.

Aflat în libertate, Sonny pornește în urmărirea ”Geamănului” (capul lumii interlope din Oslo), iar acțiunea se desfășoară pe mai multe planuri, fiecare reprezentând o poveste palpitantă în sine. Sonny devine un fel de răzbunător suprem, crimele sale negăsindu-și justificare, chiar dacă din punct de vedere moral sunt un fel de ”curățire” a societății. Inspectorul Simon Kefas, cel mai bun prieten al tatălui său și cel care-l ajută cel mai mult să-l reabiliteze pe acesta și să găsească adevărata ”cârtiță”, este în același timp și cel care încearcă să oprească avalanșa de crime.

Mi-am dat seama cine era cârtița cu doar vreo câteva pagini mai înainte ca acest lucru să fie revelat. Am fost mândră de mine preț de vreun minut, după care mi-am spus că ar fi trebuit să-mi fi picat fisa mult mai devreme. Dacă nu s-a întâmplat, a fost inclusiv fiindcă această carte a fost scrisă aproape pictografic, practic te transpune în povestea propriu-zisă, așa că am fost mai ocupată să ”iau parte” la acțiune și n-am mai dat atenție la niște mici detalii, aparent neînsemnate. La următoarea carte voi fi cu siguranță mai circumspectă.

”Fecioarele”, de Alex Michaelides

Nu știu cum să-ncep să vorbesc despre această carte decât luându-mă cu mâinile de cap. Vai, ce m-a dus de nas autorul. Vai, da-n ce fel m-a trimis la vânătoare de cai verzi pe pereți. Și vai, câtă plăcere mi-a făcut să-l las să facă asta! 😃

Asemeni ”Pacientei Tăcute”, intriga e înșelător de simplă. Mariana Andros este o psihoterapeută al cărei soț moare înecat. La câtva timp după aceea, în campusul de la Cambridge - unde studiază nepoata Marianei  - încep să moară studentele, asasinate în cadrul unui ritual sordid asociat Persefonei, fecioara arhetipală din mitologia greacă.
Asta e combinația perfectă pentru mine, mi-am zis, exact ce-mi place mai mult: mister și mitologie greacă. Am devorat cartea într-un weekend și am suspectat cu hărnicie pe toată lumea. În afară de adevăratul criminal, desigur 😂.

Mai rar am citit povești în care să se ilustreze atât de bine faptul că lucrurile nu sunt ceea ce par a fi. Este un thriller psihologic strălucit, care te păcălește până în ultima clipă. Finalul e un twist atât de neașteptat încât n-am avut ce ”reproșuri” să-mi fac; efectiv n-aș fi avut cum să-mi dau seama. Ulterior am răsfoit cartea scotocind după indicii, dar erau atât de abil strecurate, că nu ar fi putut fi identificate ca atare. Practic, autorul contemplă cum te păcălești singur.

Sper că Michaelides lucrează la următoarea carte. Sper să mai publice măcar vreo câteva zeci.

Omul fără urmă, de Catherine Ryan Howard

Despre această carte nu auzisem și n-aș fi avut niciun motiv să m-apuc de ea dacă nu mi-ar fi recomandat-o o prietenă. ”Cred că e genul tău”, a zis și având în vedere că nu m-am desprins de ea până n-am terminat-o, îi dau dreptate.

Viața liniară, tihnită și lipsită de evenimente din Cork (un sat din Irlanda) a fost tulburată la începutul anilor 2000 de o serie de violuri și crime sângeroase, al căror autor a rămas neidentificat. Nu s-a putut găsi absolut niciun indiciu, nicio urmă de ADN, absolut nimic de care poliția să se fi putut agăța pentru a continua investigația.
Și anii s-au scurs.
Dar o fetiță a supraviețuit atacului în care ucigașul i-a omorât întreaga familie. Douăzeci de ani mai târziu vine după el și, conștientă că nu are absolut nicio șansă de a-l prinde prin metode convenționale, scrie o carte despre toate crimele acestuia, în care presară câteva capcane și care este menită să-l scoată din ”bârlog”.
Ceea ce-i reușește.

Dacă m-a surprins ceva la această carte, este faptul că te ține în priză până la final, chiar dacă tu știi de la primele pagini cine este criminalul. Spre deosebire de toate cărțile despre care am vorbit azi, aici nu ai niciun ”whodunit”, fiindcă asasinul îți este servit pe tavă încă de la bun început. Cu toate astea, acțiunea este alertă și nu poți lăsa cartea din mână, iar acest aspect mi se pare cu adevărat remarcabil.

Încheind acest (destul de) lung articol, vă recomand oricare dintre cărțile de mai sus. Indiferent pe care-o alegeți, nu vă va dezamăgi. Și dacă ar fi să trag vreo concluzie, aceea ar fi că literatura polițistă a ajuns la un nivel absolut incredibil. Este uluitor cât de bune cărți se scriu și, ca autor, este cu atât mai dificil să faci diferența pe o piață cu o ofertă de asemenea calitate.

Mai e cineva care-a dezvoltat o relație cu obiectele electrocasnice?

Despre mine știți demult că sunt cam tralala, așa că n-ar trebui să fiți prea surprinși de ceea ce urmează să vă povestesc.

Că obișnuiam să vorbesc cu fosta noastră mașină, v-am mai spus (Blackie, la care am fost obligată să renunț acum patru ani în urma unui accident cu daună totală, provocat 100% de dobitocul căscatul care se uita-n telefon în loc să fie atent la drum și de dorul căreia îmi frige inima și-n ziua de azi).
Ce nu v-am spus însă, este că mai vorbesc și cu diverse, hmm, aparate electrocasnice 😃.

Cu mașina de spălat, după ce își începe ciclul de spălare.
Cu mașina de spălat vase (pe care foștii proprietari ne-au lăsat-o nouă și a fost o revelație, habar n-am cum de m-am descurcat pân-atunci fără s-avem, draga și vrednica de ea, închid paranteza).
Cu mașina de cafea, a cărei poveste e un pic mai specială. Am primit-o cadou de la omul meu, la aniversarea primului deceniu de la căsătorie. O avem așadar de șase ani și-un pic, și-a făcut de-atunci mii de cafele. N-a fost scutită deloc, e pusă la treabă de mai multe ori zilnic și funcționează ireproșabil. O decalcifiem când ne spune că a venit momentul (aprinzând un led roșu), iar anul trecut i-am făcut și prima reparație - o piesă de la motoraș se stricase și cafeaua nu se mai măcina cum trebuie. Omul a desfăcut-o, a cercetat, a descoperit problema, comandat piesa pe Amazon și înlocuit, iar mașina a reînceput pe dată să macine veselă. Ceea ce-i dorim în continuare.

Atunci a fost de fapt primul moment când ne-am gândit serios dacă să ne luăm altă mașină de cafea, de generație mai nouă și mult mai performantă.
Am stat, am reflectat, am discutat. Ne-am permite la orice oră o mașină de cafea cu o clasă mult superioară actualei, dar nu ne lasă inima să renunțăm la ea. Face cafea gustoasă și exact cât vrem noi de tare, nu are probleme de funcționare (exceptând defectarea piesei de care spuneam, care-a fost foarte ușor de înlocuit), nu vrea decât să fie decalcifiată periodic și curățată o dată la câteva zile.
Dacă piesa respectivă n-ar fi fost disponibilă sau nu s-ar fi putut înlocui, sigur că am fi luat o altă mașină. Dar n-a fost cazul.

Am reluat discuția zilele trecute, când au apărut niște reduceri foarte îmbietoare la MediaMarkt, deci am putea să ne luăm o mașină de cafea ultraperformantă la un preț al naibii de tentant. Omul mi-a cerut sfatul, mi-a dat și un link al mașinii cu pricina, am citit ce poa' să facă și am înghițit în sec, gogâlț-gogâlț. Recunosc, ispita era mare.
Apoi m-am gândit cum a ales-o omul meu pentru aniversarea noastră de zece ani, cât m-am bucurat de ea, cum ne-a însoțit în toți anii de când o avem, cum ne-a făcut mereu cafeaua (da, știu ce vă trece prin gând, recitiți primul paragraf 😁). Și-am zis, eu nu vreau să renunțăm la actuala. Câtă vreme funcționează și cafeaua e la fel de bună, o păstrăm ❤️☕❤️.

În timp ce scriam textul ăsta, inventariam mental celelalte scule pe care le-avem prin casă și-am realizat că nu cu toate vorbesc. Deși fiecare este foarte util și fiecare îmi este de foarte mare trebuință.

Ca de exemplu, nu vorbesc cu aspiratorul. Habar n-am de ce. Poate pentru că-i zgomotos, dar asta tot nu justifică lipsa mea de maniere.
Nici cu epilatorul, deși e băiat bun.
Nici cu peria electrică de păr, cu toate că nu știu ce-aș izbuti din coama mea dacă n-aș avea-o.

Hmm, deloc frumos din partea mea dacă stau să mă gândesc 🙄. Musai să lucrez la acest aspect și să-mi ajustez comportamentul.

Pe scurt despre un concert frumos, dar incomplet

Sărind direct la deznodământ, pot spune că experiența concertului de sâmbătă seara al Filarmonicii din Berlin a fost foarte frumoasă, mai frumoasă decât aș fi anticipat. Ce-i drept, nu extraordinară; pentru asta ar fi trebuit să fie Zubin la pupitru...

Dar, dacă n-a fost să fie el de data asta, nu mi-aș fi dorit pe nimeni altcineva mai mult decât pe Gustavo Dudamel. Actual dirijor al Filarmonicii din Los Angeles și al Orchestrei Simfonice Simón Bolívar, la vârsta de 42 de ani este cunoscut în întreaga lume fiind, cu adevărat, o stea pe firmamentul muzicii clasice. În 2026 va prelua conducerea orchestrei Filarmonicii din New York.
Îl mai urmăriserăm în concertele transmise în direct pe platforma Digital Concert Hall a Filarmonicii din Berlin (despre un foarte simpatic moment muzical am povestit acum câțiva ani, aici). Ne place de el, este un muzician deosebit, un vulcan de energie pozitivă, simpatic și atât de evident pasionat de ceea ce face, că n-ai cum să nu-l îndrăgești.
A dirijat inclusiv Concertul de Anul Nou de la Viena, ediția din 2017 (la momentul respectiv fiind cel mai tânăr dirijor din istoria concertului), iar emoția lui te înduioșa, pur și simplu 🙂. Este un munte de talent și, dăruind bucuria muzicii, își trăiește visul.

În repertoriul concertului de sâmbătă se regăseau două lucrări moderne (una dintre ele fiind interpretată în premieră, iar compozitoarea se afla în sală) și Simfonia a V-a de Mahler.
Piesele moderne au fost... errmm, moderne 🙄, adică niște conglomerate de sunete pe care nu știam unde să le încadrez, dar pe care nu mi-aș dori să le ascult a doua oară și m-am bucurat când s-au terminat. Hotărât lucru, n-o să fiu un fan al muzicii clasice moderne (hm, sună a pleonasm, dar ați prins ideea) în viața asta.

Lucrarea lui Mahler a fost cu adevărat încântătoare, făcând notă distinctivă prin solo-urile de corn și trompetă (despre care citisem mai demult că se regăsesc frecvent pe lista pieselor impuse, în cadrul audițiilor de angajare ale orchestrelor). ”O experiență revelatoare”, o descriu criticii, subliniind latura emoționantă și dificultățile personale pe care le avea Mahler în perioada în care a compus-o (când se refăcea după o foarte serioasă problemă de sănătate). În același timp însă, tocmai pentru că treptat compozitorul își recăpăta sănătatea, simfonia are un aer optimist și plin de speranță. ”Adagietto”-ul din partea a patra este una dintre cele mai cunoscute bucăți muzicale din întreaga operă componistică a lui Mahler, deseori fiind parte integrantă din coloana sonoră a diferitelor filme.

Urmărindu-l pe Dudamel în acțiune, m-am surprins de câteva ori zâmbind cu nostalgie. Dirija pe de rost, cu atât de mult entuziasm și energie încât umplea el singur întreaga scenă. Așa trebuie să fi fost și Zubin în anii tinereții, mi-am spus - și gândurile mi se întorceau spre el, iar și iar.
”Oare-o să mai venim la Berlin când nu va mai fi Zubin?”, l-am întrebat pe omul meu când am ieșit de la concert. ”Sigur că da. Mai avem să-i vedem pe Yuja Wang, pe Lang Lang...”.

Știu că are dreptate. Știu și că nu va mai fi același lucru. Nu voi mai regăsi nici pe departe aceeași emoție.
Dar voi avea muzica lui Zubin pentru totdeauna.
Are 87 de ani, s-a luptat cu o boală gravă și continuă să aibă o activitate profesională foarte solicitantă.
Sper că va mai rămâne.
Sper că-l voi mai regăsi la pupitru, în spațiu și timp real.

Ieri după-amiază mi-au căzut ochii pe o postare de pe pagina de Facebook a orchestrei Maggio Musicale Fiorentino, care dezmințea o știre apărută mai devreme pe Twitter și pe un post italian de televiziune, potrivit căreia Zubin ar fi murit. Am înghițit un mare nod. Cotrobăind după mai multe informații, am citit că primii care l-au sunat au fost cei din staff-ul Filarmonicii Israeliene - n-au mai ținut cont de nicio etichetă, nu s-au mai gândit la fusul orar și au telefonat la locuința lui din Los Angeles când abia se crăpa de ziuă. Și l-au trezit din somn, iar el s-a amuzat aflând motivul și i-a asigurat că dacă știrea ar fi fost adevărată, nu le-ar fi răspuns la telefon 😊.

Te rog, Maestro, mai rămâi.

Salată de weekend (58)

N-am mai făcut o salată dinainte de-a pleca în concediu și-ntre timp a venit toamna, așa că putem spune că asta e o salată de murături. Se și potrivește în mare parte, că unele ingrediente s-au nimerit cam acrișoare.

🚉 Așa cum se întâmplă de obicei toamna, rețeaua de transport public a demarat ample și complexe reparații. Că doar, nu-i așa, ce farmec are să repari șinele vara, când copiii au vacanță, lumea e-n concedii și traficul e mai puțin intens ca de obicei? Nu, noi purcedem la reparat la jumătatea lui octombrie. Și reparăm, frățioare, nu ne-ncurcăm cu howdoyoudo. Timp de trei săptămâni, în loc de două metrouri per călătorie, merg la serviciu cu trei metrouri și un autobuz. Metrou-autobuz-metrou-metrou. La întoarcere la fel. Deci opt mijloace de transport pe zi, în loc de patru.  O călătorie îmi ia minimum două ore, deci zilnic sunt cel puțin patru ore pe drumuri. Și opt la muncă. Biscuiți, boierii mei! 💪

💻 Timp de vreo două săptămâni am zis că dăm în bâțâială pe altarul muncii. Pasămite un coleg din Paris n-a mai fost disponibil o perioadă (pe caz de boală, zice-se, dar cumva lumea nu părea prea convinsă) și alți câțiva intraseră în concediu, prin urmare nu prea mai avea cine-i face backup. Am fost solicitată eu și încă doi colegi, pentru că noi - având în vedere propriile noastre portofolii - suntem familiarizați cu zona de trafic unde activează clienții respectivului. Deeeci, glăsui șefimea, ne bazăm pe voi? Numai de-asta nu aveam chef, nu cunoșteam clienții cu pricina și aveam și noi destule, inclusiv backup pentru o colegă de-a noastră aflată în concediu, însă ce să mai și zici, ne sprijinim unii pe alții. Am stat de vorbă între noi, ne-am făcut un plan de atac și allez l'equipe!
Ne-a ieșit pe nas allez-ul. După cum aveam să constatăm foarte repede, feciorul nu mai lucrase ca lumea de prin aprilie. De îndată ce clienții și atelierele au prins de veste că i se face backup, au tăbărât pe noi ca vacile-n lucernă. Ploua cu Email-uri din toate părțile, kindly aprobați asta, kindly confirmați ailaltă, kindly organizați transportul cutare, please stați în mâini, please stați în cap, telefoanele sunau ca la hotline, inclusiv bibilicile de la Accounting au dat năvală ”avem 52 de facturi care trebuie aprobate și introduse în sistem până vineri” (asta fiind miercuri), ”iată lista, sunt prea multe să le atașăm, căutați-le și voi pe server și anunțați-ne când sunteți gata, thank you so much, byyyeeeeee!” 😧.
A fost copleșitor, personal simțeam că efectiv mă ustură în cap. Pe final de zi ne adunam toți trei într-un call scurt, mai mult ca să defulăm și ăsta era cel mai așteptat moment al zilei.
Tipul s-a întors între timp, n-a zis nici ”pupați-mă-n dos c-ați muncit ca robii timp de două săptămâni pentru a rezolva ce-am fost eu prea putoare ca să fac”, dar șeful lui ne-a cerut ”an honest feedback” și-am cuvântat din belșug 😈.

😒 Schimbând macazul, citesc despre Trump că ar conduce în sondaje în ceea ce privește alegerile interne. Și mă-ntreb eu așa, ce-or avea americanii în cap? În afară de fulgi de porumb, vreau să zic. De aproape trei ani se chinuie să-l tragă pe linie moartă, l-au prins cu documente clasificate luate acasă (inclusiv unele despre secrete nucleare), e acuzat de conspirație și obstrucționarea justiției și de multe altele - are 37 de capete de acuzare în total - și ce să vezi? Nimic din toate astea nu pare să-i împiedice nominalizarea în cursa prezidențială.
L-au dus la tribunal, s-au făcut mugshot-uri, lumea s-a hlizit, a făcut meme-uri, hahaha și hihihi, dar realitatea e că nu s-a găsit nici până acum o soluție legală de a-l opri să candideze. Iar tot circul ăsta cu plimbatul pe la tribunal și punerile sub acuzație nu face decât să-i aducă și mai multe voturi. Fapt de care democrații nu par să-și dea seama, și chiar dacă-și dau, stau pe ciuci și se uită cu degetul în gură.
Părerea mea este că dacă nu se va găsi o metodă pentru a-l împiedica să candideze, Trump va deveni din nou președintele Statelor Unite. Ceea ce nu ar fi absolut deloc de dorit, mai ales în actualul context internațional.

😒 Arunc în salată și-o gogonea murată despre USR-ul nostru. USR care din numeroase puncte de vedere a dezamăgit pe foarte mulți, dar pe care personal probabil că o să-l votez - din lipsă de ceva mai bun. Îmi displac însă atât de mult adepții acestui partid: aroganți și plini de sine, colcăind de impresii, mofturi și pretenții și contracarând fiecare critică sau observație cu ”propuneți o alternativă”. Cu alte cuvinte, știu și ei că multă lume îi va vota drept răul cel ma mic și campania lor pare să fie ceva gen ”doar n-or să voteze cu PNL, PSD sau AUR, deci cine mai rămâne?”.
Mă rog, nu vreau să fac politică - sau nu de-acum, că va fi timp suficient anul viitor - însă părerea mea e că România se păcălește amuzându-se pe seama lui George Simion așa cum americanii se păcălesc râzând de Trump. În ambele cazuri, perspectiva nu este deloc trandafirie.

📚 În ultima vreme am citit câteva cărți interesante: ”Cutia” și ”Cult”, ambele de Camilla Läckberg și Henrik Fexeus, două nordic noir-uri foarte reușite (pe Camilla Läckberg o știu demult, am citit deja 12 cărți ale ei, una mai bună decât cealaltă, iar tandemul cu scriitorul și mentalistul Henrik Fexeus pare să-i priască de minune); ”Despre Somn”, de Matthew Walker (o carte ca un duș rece, o trezire la realitate, deși paradoxal vorbește despre dormit; aș recomanda-o oricui, pentru mine a fost o revelație și m-a responsabilizat nițel); ”Das Paket”, de Sebastian Fitzek (pe asta am citit-o în germană; un thriller psihologic, amintindu-mi oarecum de ”Pacienta Tăcută” a lui Alex Michaelides), ”Fiul”, de Jo Nesbø (tot un nordic noir excelent, care mi-a deschis apetitul pentru mai multe cărți ale acestui autor) și “Fecioarele” de mai sus-menționatul Alex Michaelides, un thriller care mi-a plăcut parcă și mai mult decât  “Pacienta…”.
Mă gândesc să scriu o postare separată despre ele, fiindcă mi-ar plăcea să cristalizez câteva idei. Între timp, am început să citesc ”Când corpul spune Nu”, de Gabor Maté și alte cinci cărți stau la rând.

Acestea fiind zise, numai mâine nu e weekend 🙃. Sâmbătă după-amiază luăm trenul spre Berlin, unde avem bilete la Filarmonică. Am un gust amar însă... Concertul ar fi trebuit să fie cu Zubin (who else), dar a anulat din motive de sănătate. Drept pentru care îl vom vedea la pupitru, în premieră pentru noi, pe Gustavo Dudamel. Mă bucur că este el și nu altul, fiindcă îmi place și sunt sigură că va fi o experiență frumoasă. Dar, oricât ar fi de interesant... nu e Zubin ☹️.

Bunul simț și unii oameni sunt două drepte paralele

Este binecunoscut faptul că posibilitatea de-a te intersecta cu oameni certați cu bunul simț este cu atât mai pronunțată în locurile aglomerate, unde sunt mulți turiști. Culturi diferite, mentalități diferite, relaxarea de concediu (și de ”aici nu mă cunoaște nimeni”, probabil), nepăsarea... motivele sunt multe și este inevitabil să dai peste unii ca aceștia.

Din fericire, nu ni se întâmplă des și la drept vorbind n-a fost niciodată ceva extrem. De cele mai multe ori nici n-am mai scris despre asta, că am uitat aproape imediat. Dacă am reținut cazurile din Portugalia, a fost pentru că s-au nimerit să fie toate în aceeași zi și la aceeași destinație - Sintra, care oricum nu fusese din cale-afară de încântătoare, după cum poate vă amintiți din articolul dedicat.

Primul exemplu este din autobuzul luat din gară, ce urma să ne ducă la castele. O familie cu doi copii - unul de vreo 5-6 ani, celălalt părea să aibă cam 3 ani, cel mult 3 și jumătate. Puștii nu păreau deloc încântați, dar au fost liniștiți până când autobuzul a pornit pe străzile înguste și ascendente.
Cel mare s-a bosumflat și smiorcăit puțin, moment în care tatăl i-a dat telefonul mobil și piciul s-a cufundat într-un joc.
Cel mic însă a început să urle. Dar... nu am cuvinte să descriu în ce fel putea răcni. Se contorsiona în brațele maică-sii, lăsa capul pe spate să-și ia elan, inspira adânc și expira într-un urlet care, în spațiul îngust din autobuz, era de-a dreptul asurzitor.
Niciun moment nu s-a oprit din urlat. Se zbătea să fie dat jos din brațe, iar când maică-sa a făcut asta s-a lăsat pe vine și orice tentativă de a-l ridica (lucru oricum complicat, autobuzul fiind în mers) se încheia cu urlete și mai puternice. Îl lua în brațe, se zbătea din nou. Era transpirat și roșu la față de efort, periodic se îneca și tușea, iar când își recăpăta suflul începea din nou să țipe. Ascuțit și foarte, foarte tare. Te și-ntrebai de unde are o mână de om atâta forță.
Mi-a fost milă de el, era un copil vizibil în disconfort, pe care (dată fiind vârsta) nu putea să-l exprime în alt mod. Și m-am enervat pe mă-sa și pe tac-su, probabil doi egoiști care se conduceau după principiul ”nu-mi schimb eu stilul de viață doar pentru că am copil, mă duc unde vreau și fac ce vreau”. Spun asta fiindcă era evident că nu pentru cei mici veniseră la Sintra, nu era nimic acolo ce-ar fi putut fi atractiv pentru doi copii de vârstă preșcolară.

Am coborât, în fine, la Castelul Maurilor și ne-am așezat la rând la unicul automat de bilete funcțional. Familia era în spatele nostru; copilului mai mare i se luase telefonul și începuse să bâzâie, iar cel mic continua fix ce făcuse în autobuz. Peste vreo cinci minute a dat să fugă, așa că l-au pus cu forța în căruț și l-au prins în centuri, drept pentru care a început să țipe și mai tare, zbătându-se.
Ne-am luat biletele și ne-am îndepărtat repede, încercând să punem cât mai multă distanță între ei și noi. Dar tot am mai auzit țipetele copilului, chiar și de la depărtare.

Mă gândeam așa, la părinții care insistă că ei le oferă experiențe deosebite copiilor și de-asta îi cară cu ei în locații în mod evident nepotrivite vârstei lor. Și mă-ntrebam care-o fi fost în cazul dat experiența deosebită a copilului aceluia, care a urlat și s-a zbătut vreo jumătate de oră cât am văzut fiind în preajma lui, practic fără întrerupere.
N-am găsit vreun răspuns.

La casa de bilete de la grădinile castelului Pena am dat peste alți indivizi. Ăștia nu aveau copii, dar tot iremediabil certați cu bunul simț păreau să fie.
Coada era destul de lungă, am stat aproape o oră. La un moment dat am văzut un tip care argumenta ceva cu paznicii de la intrare, din felul în care gesticula părea că vrea să intre în grădini. Un paznic i-a arătat coada. Respectivul s-a uitat, a dat din cap afirmativ către paznic, a trecut pe lângă noi toți cei care stăteam la rând, a ajuns la ghișeu, și-a cumpărat bilet și-a intrat în grădini.
Așa, pur și simplu.
Nu i-a zis nimeni nimic, presupun că toată lumea era siderată de atâta nesimțire. Noi sigur eram.
În fine, a trecut timpul și mai aveam doar două cupluri înaintea noastră. Teoretic ar fi trebuit să răzbim în tot atâtea minute, numai că unul dintre cupluri a decis că abia la casă este momentul în care pot începe să se informeze despre ce tip de bilete sunt disponibile, dacă vor să ia numai pentru grădini sau mai bine să ia pentru castel în ziua următoare? 😒 Și stăteau și se sfătuiau și toată lumea îi aștepta să se decidă.
Nu era ca și cum n-ar fi stat la rând o oră și n-ar fi avut timp suficient să dezbată acest subiect 😏.

Acuma n-am pretenția că noi am fi perfecți, nimeni nu este, dar în opinia mea exemplele astea de mai sus sunt absolut banale.

Ca părinte, nu interesul / cheful tău primează, ci confortul copilului (inclusiv cel emoțional).
Nimeni nu stă de plăcere la rând și n-ai decât să faci același lucru (excludem urgențele, când oricine poate înțelege; nu era vorba de așa ceva aici).
Te informezi din timp ce opțiuni ai și discuți cu partenerul despre ce vreți să faceți; nu ții zeci de oameni în loc fiindcă n-ai catadicsit să te ocupi de asta până atunci.

S-ar putea spune că nu-i greu să iei în considerare aspectele astea dar cum se vede, pentru unii ele reprezintă o adevărată provocare.

Descoperind Portugalia: un alt pom lăudat degeaba și o surpriză simpatică (IX)

Am ajuns la finalul serialului care descrie vacanța noastră în Portugalia și personal am sentimente amestecate. Am recitit tot ce am scris până acum și, cu toate că am vizitat locuri frumoase și păstrez amintiri plăcute, mi se pare că a fost un concediu din care n-am luat tot ce se putea lua. Nu știu exact de ce, dar dacă ar fi să mă-ntrebați pe mine, deocamdată nu simt că mi-aș dori să revin pe tărâmul portughez în viitorul apropiat. 

Revenind la ale noastre. Unul dintre obiectivele din Porto pe care le așteptasem cu multă curiozitate este librăria Lello, despre care se spune că ar fi inspirat-o pe J.K. Rowling pentru descrierea bibliotecii de la Hogwarts.

Am trecut prin zonă pe la ora 10 dimineața, descoperind că era o incredibilă coadă și singura șansă era să faci rezervare online. Primul slot orar disponibil era peste vreo 3 ore, aia e, luat bilete și hai să ne facem de lucru între timp. Și bine am făcut, că dac-am fi rămas doar cu librăria, aș fi considerat că am pierdut o groază de timp pentru un alt pom degeaba lăudat. Fiindcă, după Sintra, aici a fost al doilea loc unde am experimentat o dezamăgire.

Biletul de intrare era cinci euro, sumă care s-ar fi dedus din preț dacă am fi cumpărat ceva. Abia așteptam să pătrund, vă spun sincer.

Mulțumesc pe-această cale claustrofobiei mele că mi-a dat un răgaz, fiindcă dacă s-ar fi găsit tocmai atunci să mă bată la cap n-aș fi rezistat nici măcar cinci minute în librărie. Spațiul este foarte limitat și în înghesuială abia reușeai să te miști de colo-colo ca să te uiți la cărți. Nu asta a fost însă problema, ci următoarele:
- Ești librărie internațională și ai 50% dintre cărți în portugheză, 30% în franceză și spaniolă și doar vreo 20%, estimativ, în engleză;
- Am vrut să îmi iau o carte de Agatha Christie, ediție de buzunar, ca amintire. “Nu avem Agatha Christie decât în spaniolă”. Ce vorbești, Franz? Este unul dintre cei mai bine vânduți autori ai tuturor timpurilor (de fapt chiar pe primul loc între femeile scriitoare) și tu nu ai nimic de ea în engleză? Asta deși te marketezi ca fiind librărie internațională?
- Nu au suvenire. As in nimic, nici măcar semne de carte. Probabil din cauza deducerii a cinci euro din preț, care ar fi făcut suvenirele prea puțin profitabile.

N-am cumpărat nimic, fiindcă nu aveam ce. Am avut răbdare, în ciuda înghesuielii, dar n-am găsit nicio carte care să mă fi interesat într-atât încât s-o cumpăr la suprapreț (cam toate cărțile aveau paginile poleite cu auriu sau argintiu, motiv pentru care s-or fi considerat îndreptățiți să le pună niște prețuri mult mai mari decât media) și oricum, mă enervasem din cauza ofertei disproporționat de mici în ceea ce privește limba engleză (iar în germană chiar n-am văzut nimic). Ne-am frăsunit pe acolo, am făcut câteva poze și am plecat.

Cred că mi se citește dezamăgirea pe față. Aici am fost, cu adevărat, decepționată. Ce tourist trap... Și după cum am aflat ulterior, nu are nicio legătură cu Harry Potter, chiar dacă autoarea a locuit vreo zece ani în Porto. Însăși J.K. Rowling a dezmințit zvonul ăsta, care cumva continuă să se propage. Vorba aia... de ce să lași adevărul să strice o poveste bună?

Adevăratul câștig al acelei zile a fost altul, și anume Centrul Portughez al Fotografiei. Nu îl aveam în plan și l-am descoperit întâmplător, în timp ce ne plimbam așteptând să treacă timpul până urma să intrăm în librărie.
La parter se afla o expoziție temporară de fotografii premiate, cu animale sălbatice în cele mai nostime ipostaze (”The Comedy Wildlife”) și însoțite de comentarii extrem de simpatice. Ne-a plăcut mult, amuzându-ne și înduioșându-ne în același timp. Avea și o foarte drăguță cabină de selfie, unde fuseseră selecționate câteva dintre imaginile pe care le văzuserăm expuse:

Am vizitat apoi restul centrului, care oferea o trecere în revistă a evoluției aparatelor de fotografiat de la apariția celui dintâi la jumătatea secolului al XIX-lea și până în zilele noastre.

Am fost și aici pe malul oceanului, dar nu am mai regăsit spectaculozitatea plajelor din apropierea Lisabonei.

Nu pot să nu menționez plimbarea cu barca pe fluviul Douro, care era inclusă în pachetul pe care-l achiziționaserăm la sosirea în Porto. A durat aproape o oră și ne-a plăcut, fiindcă prezentarea a fost bine făcută și ni s-a vorbit despre fiecare dintre podurile pe sub care treceam.

În ultima seară ne-am plimbat îndelung pe promenada Cais de Ribeira, de pe malul fluviului. În lumina aurie a sfârșitului de zi, imaginile erau spectaculoase de ambele părți ale apei.

Am stat la o terasă chiar pe malul apei, la o bere și o sangria albă (eu eram cu sangria, în caz că nu era evident 😀. A fost o premieră pentru mine și concluzionez că o prefer pe cea cu vin roșu).

Se poate spune că poveștile din vacanța portugheză se încheie aici. Ne-au rămas multe nefăcute - în principal din categoria muzeelor, dar după cum spuneam într-un episod precedent, de data asta n-a prea fost niciunul dintre noi în starea necesară. Însă nu pot spune că am vreun regret, altul decât că n-am mâncat încă și mai multe Pasteis de Nata 😂.

Va mai urma un scurt articol despre niște oameni pe care i-am întâlnit în concediu, însă va fi unul scurt și plin de năduf - motiv pentru care nu-l voi include în seria ”descoperind Portugalia”, fiindcă țara n-a avut nicio vină pentru proasta lor creștere.

Vă mulțumesc pentru că m-ați însoțit în această călătorie și sper că următoarea noastră destinație va fi una din care mă voi întoarce cu o stare de spirit mai bună și cu povești poate și mai interesante.
Adeus, Portugal! 🙂

Descoperind Portugalia: vizită și degustare la crama Cálem (VIII)

Așteptaserăm cu multă curiozitate și nerăbdare vizita la crama Cálem fiindcă în rarele ocazii când mai băuserăm vin de Porto ne plăcuse și nu mai fuseserăm niciodată la o degustare. Nu pot spune că am fost dezamăgiți, deși ar fi fost cu siguranță loc de mai bine.

Pentru început am vizitat un mic muzeu din incinta cramei, în care am aflat câte ceva despre istoria vinului de Porto. Lucruri foarte interesante, cunoștințele noastre de până atunci limitându-se la faptul că era un vin foarte îndrăgit de către mușchetarii lui Dumas.
Valea Douro este cunoscută de sute de ani pentru podgoriile sale și vinurile produse aici, iar undeva la jumătatea secolului al XIX-lea producătorii au descoperit întâmplător că adăugând brandy în vin obțin o băutură mai aromată și mai licoroasă, foarte pe placul clienților britanici. Există 48 de soiuri de struguri din care se obține vinul de Porto, cele mai apreciate fiind Tinta rariz, Tinta francisca, Touriga nacional şi Touriga francesca.

 

Tot cu această ocazie am aflat și care sunt principalele tipuri de vin de Porto: Porto Ruby (roșu, care este și cel mai cunoscut), Porto Tawny (de un roșu mai închis, culoare datorată în bună parte faptului că se maturează într-un butoi mai mic), Porto White (alb sec, foarte puțin maturat) și Porto Pink (rozé).

Desigur, acestea sunt soiurile principale, pe care le-am putut și vedea expuse în mostre precum cele din imaginea de mai sus. Realitatea este că există mai multe sub-categorii, în funcție de vechime:

De asemenea, în muzeu erau expuse câteva sticle de vin foarte, foarte vechi. Dacă bine îmi aduc aminte, cel din 1870 nici nu era de vânzare.

Niciunul dintre noi nu este cunoscător de vinuri, deci un vin precum cel din sticlele astea ar fi o risipă dacă l-am bea noi, fiindcă nu am fi în măsură să îl apreciem la justa sa valoare și finețe. Dar cred că ar fi cu adevărat o experiență aparte. Mă rog, nu c-ar exista vreo posibilitate să se întâmple 😂.
Pentru vizita în muzeu ne fuseseră alocate 15 minute și la încheierea acestui interval am fost preluați de o doamnă ghid relativ plictisită, a cărei lavalieră părea să fi cunoscut vremuri mai bune și care ne-a făcut un tur al cramei vorbindu-ne pe un ton monoton și egal, de-ai fi zis că recită ”Odă în metru antic” 🙄.

Este regretabil și faptul că doamna era atât de blazată (de înțeles că se plictisise de a repeta același lucru, dar hei, ăsta e job-ul pe care și-l alesese, nu era ca și cum se afla la muncă silnică), și faptul că au alcătuit un grup prea mare (eram 45 de persoane, ceea ce făcea dificil să ne înghesuim lângă ea ca s-o putem auzi), precum și faptul că nu avea o lavalieră care să permită s-o auzim mai clar.

Iar aspectele organizatorice lamentabile nu s-au încheiat aici.

După ce-am făcut turul cramei am fost invitați la degustare. Mesele fuseseră pregătite deja, cu câte trei pahare cu vin de diferite soiuri (și culori) alocate fiecărei persoane. Am fost invitați să ne așezăm și adevărul e că aveau un aspect atât de ademenitor, încât personal abia așteptam să le încerc. Însă doamna ghid a părut să se scuture subit din blazare și ne-a luat pe câțiva la rost:
- Stați așa, arătați-mi biletul! Oh... nu puteți consuma acest vin, vă rog să nu beți! Arătați și dumneavoastră biletul... oh, nici dumneavoastră nu aveți voie, nu beți și așteptați instrucțiuni!

Ne uitam unii la alții, cu desăvârșire căpiați. Doamna ghid, cu o energie nebănuită, a zbierat hotărâtă:
- Are cineva bilete Premium?
S-a dovedit că doar vreo opt-nouă dintre noi aveau, iar aceștia au primit permisiunea de-a rămâne la masă, cu cele 3 pahare de vin de persoană.
- Ce facem? a întrebat (în engleză) o altă angajată, tinerică și mult mai amabilă decât doamna ghid.
- Păi cum ce facem? Numai ei (arătând spre cei opt-nouă) au Premium, ceilalți nu au dreptul la asta (chiar așa a zis, ”have no right to”). Strânge paharele!
Și-a dat ea însăși exemplu, începând să ne ia paharele din față.

Vă spun, ne-am simțit ca ultimii oameni. Ne uitam cu toții zăpăciți, am schimbat impresii cu ceilalți din grup, efectiv nu știuserăm că există și bilete Premium. Nu ne spusese nimeni de ele, nici la intrare nu ni se menționase că un upgrade ar fi fost posibil. Dar ne invitaseră să ne așezăm, nu ne-am dus noi la mese din proprie inițiativă, ele fuseseră cele care ne îndrumaseră. Acum dacă se produsese încurcătura, ar fi putut s-o lase așa. Nu sărăcea crama dintr-atât.
Am primit apoi câte două pahare de vin fiecare (alb și Tawny), noi fiind categoria inferioară cum s-ar spune, spre deosebire de cei cu bilete Premium.

De bun a fost foarte gustos, tare și aromat. Însă cumva n-a reușit să compenseze gustul momentului neplăcut creat de doamna ghid. Motiv pentru care am luat o sticlă de la magazinul aflat la ieșire, pe care am băut-o împreună în cameră - câte-un pahar în fiecare seară, după ce ne întorceam de la plimbare.

Și tot de la magazin am luat și niște ciocolată de profil, ca să zic așa:

A fost bună, dar numai cu foarte multă imaginație simțeai gustul de vin în umplutura cremoasă. Bine că n-am luat mai multă, că nici tocmai ieftină nu era.

Aceasta a fost experiența noastră la o cramă portugheză. Cred că ar fi mult loc de îmbunătățiri, începând cu aspectul comunicațional. Noroc de vin că era gustos...

Încheind acest articol, vă invit să toastăm împreună un pahar de vin (Tawny pentru mine - mi-a plăcut în mod deosebit la degustare), pentru că astăzi este ziua țării mele adoptive și inclusiv Google ne celebrează:

Cheers și Alles Gute! 🍷🍷🍷🍷🍷🍷🍷🍷🍷🍷🍷🍷🍷

Descoperind Portugalia: Porto, o surpriză foarte plăcută (VII)

După cea dintâi săptămână de concediu petrecută în Lisabona, am luat avionul spre al doilea cel mai mare oraș al Portugaliei - Porto. În retrospect ne-am dat seama că am fi putut merge și cu trenul, ceea ce cu siguranță ar fi fost mai interesant, dar poate și mai riscant, fiindcă periodic citeam despre greve spontane ale companiei naționale de căi ferate.

Aterizând, am procedat ca de obicei - cumpărat cartele reîncărcabile de metrou și încărcat călătorii. Cu ocazia asta ne-am dat seama că sistemul este mult mai complicat și mai greu de descifrat decât în Lisabona, fiindcă aici trebuia să te raportezi la zona unde voiai să ajungi. Lucru nu tocmai ușor pentru un străin care ajungea pentru prima dată în Porto. Ne-am și păcălit de vreo două ori, cumpărând călătorii pe distanțe prea lungi, deci cred că ar fi loc de ceva îmbunătățiri pe partea asta, dar în sfârșit.

Primele impresii n-au fost prea trandafirii - privind pe fereastră în drumul spre stația Casa da Música unde trebuia să coborâm pentru a ajunge la cazare, aveam senzația că suntem la periferia Bucureștiului. Cât de tare ne înșelam, aveam să descoperim în zilele următoare.

Încă de la prima ieșire în oraș ne-am dat seama că ne place mai mult decât Lisabona. Asta deși era foarte aglomerat și desigur, tot pe coline 🤨 - care păreau cumva încă și mai abrupte decât în capitală. Sau poate om fi fost noi mai obosiți, cine știe... În tot cazul, asta nu ne-a descurajat și le-am luat vitejește la picior.

Porto este unul dintre cele mai vechi orașe europene, iar centrul său face parte din Patrimoniul Național UNESCO, aspect pe care nu-l știam însă atunci când am decis că ne place mult mai mult decât Lisabona. Concluzionez că avem gusturi bune 😀.

Centrul istoric este absolut fermecător, cu multe clădiri colorate pe străduțe înguste și pitorești și desigur, cu dragostea mea deja mărturisită - tramvaiele.

După ce ne-am documentat am ales un pachet turistic pentru două zile, care includea autocarul Hop on / Hop Off, o croazieră pe fluviul Douro care desparte orașul în două și o degustare la crama Caves Calem. O altă combinație ar fi inclus și un tur cu un trenuleț, dar asta ar fi exclus autobuzul - și n-am vrut să renunțăm la el.

Vorbind despre autobuze, sunt de părere că pentru un oraș altminteri mic erau cam multe companii care ofereau acest serviciu; am identificat trei tipuri de autobuze (roșu, galben și albastru), care plecau toate din același punct (stația São Bento), motiv pentru care în general circulau mult mai rar. A trebuit să fim foarte atenți în ceea ce privește programul pe care ni-l făcuserăm, ca să nu ratăm autobuzul nostru (optaserăm pentru cel galben, Yellow Bus, fiindcă pe ei i-am ales și-n Lisabona și-am fost mulțumiți).

Având în vedere numărul mare de autobuze turistice (în imaginea de mai sus se pot vedea toate trei culorile, ca să zic așa), la care se adăugau și autobuzele din rețeaua de transport public precum și autoturismele, este lesne de înțeles că traficul era cam de coșmar în cea mai mare parte a zilei. Tramvaiele nici nu le mai pun la socoteală, că astea măcar au linia lor și - spre deosebire de București 😇 - aici BMW-urile care circulă pe linia de tramvai erau inexistente.

Am vizitat Catedrala și am apreciat, ca și în Lisabona, faptul că nu ni se impunea să cumpărăm acoperăminte de hârtie. Am urcat câteva sute de trepte până în clopotniță, iar priveliștea a meritat efortul. Interiorul este bogat ornamentat și ne-au plăcut în mod deosebit orga și vitraliile.

Acum fie vorba-ntre noi, dintr-un motiv pe care nu am reușit să mi-l explic, nu am simțit nici aici și nici în Lisabona fiorul acela al apropierii de Divinitate (pe care l-am regăsit în multe biserici din Italia, spre exemplu). Poate fiindcă Portugalia nu este o țară atât de religioasă, sau poate n-am fost eu în acea anume stare emoțională. Sau poate ambele.

De fapt, unul dintre aspectele pe care le-am remarcat este că, spre deosebire de concediile anterioare, am fost considerabil mai puțin înclinați spre a vizita muzee. Nu că n-am fi avut de unde alege, însă pur și simplu nu ne-a tentat de data asta. Am preferat să ne plimbăm în aer liber, să mergem fără țintă pe străduțele din cartierul Ribeira și nu numai, să ”poștim” două sticluțe de Porto în timp ce ne plimbam, să ne uităm prin vitrine și să mâncăm înghețată.

Unul dintre cele mai interesante obiective turistice este Podul Luis I care traversează fluviul Douro și conectează Porta cu Vila Nova de Gaia, aflat de cealaltă parte a fluviului. Podul se poate traversa pe jos, atât la nivelul inferior (unde circulă mașinile), cât și la cel superior (unde merg tramvaiele și de unde se vede o panoramă incredibilă pentru ambele părți ale fluviului).

Ce pot spune, nu mi-ar displăcea deloc să fac naveta la serviciu cu un tramvai care trece prin locuri atât de frumoase 🙂. Mai greu mi-ar fi probabil să mărșăluiesc zilnic pe coline, dar presupun că în timp te obișnuiești și cu asta.

Vila Nova de Gaia (imagine de pe pod)

Porto (imagine de pe pod)

De fiecare dată când am ajuns în zona podului pe înserat am constatat că foarte mulți tineri stăteau comod pe iarbă, așteptând - aveam să aflăm - asfințitul, care în serile fără nori era un adevărat spectacol.

Spuneți și voi, ce poate fi mai frumos decât asta? 🙂

Pentru următorul episod, sunt oarecum indecisă: mergem la cramă sau ne continuăm plimbarea prin Porto? Mai reflectez, dar să știți că mie una mi s-a făcut poftă de vin.