All I want for Christmas... 🙂

 ... I already have 💚.

Trăiesc, cu imensă recunoștință, încă un Crăciun care mi-a dăruit tot ceea ce mi-aș fi putut dori, și încă ceva pe deasupra 😊. 

Pe 24 am fost, ca de obicei, la piesa de teatru a copiilor și apoi la cele două slujbe tradiționale: cea de la ora 17:00 și cea de la ora 23:00. Piesa a ieșit senzațional și a fost la fel de emoționant ca în fiecare an să urmăresc micii în acțiune, recitându-și pe de rost rolurile și cântând. 
(Partea cu învățatul pe de rost, aveam să aflu, reprezintă mai degrabă o excepție; niște părinți povesteau cum în alte parohii copiii citesc de pe foi. Aici nu s-a pus niciodată problema și a ieșit de fiecare dată foarte bine - atât datorită conștiinciozității copiilor, cât și repetițiilor începute din octombrie și părinților, care au lucrat cu copiii acasă). 

Pentru piesa tradițională (Krippenspiel în germană, respectiv nativity play în engleză) există o varietate de scenarii și versiuni; în versiunea de anul acesta, bunăoară, Steaua din Betleem a avut propriul său rol și cumva, povestea e urmărită din perspectiva ei ⭐. Îmi aduc aminte de o versiune din perspectiva lui Iosif, o alta în care apărea și Irod, o alta din perspectiva celor trei magi și așa mai departe. 
Sunt mereu curioasă și, ulterior, impresionată de performanța copiilor; inocența și bucuria lor reprezintă adevăratul Crăciun, nu marketingul atotprezent (a cărui relevanță nu o neg, însă).

Cu emoție și bucurie am cântat, alături de comunitate, cântecul de Crăciun care îmi este cel mai aproape de suflet: ”Hört der Engel helle Lieder” (”Ascultați cântecul pur al îngerilor”) 🧡.

Ca de fiecare dată, mi-au dat lacrimile când intonam refrenul ”Glooo-ooooo-ooooo-ooooo-oooooria, in excelsis Deo!” în acompaniamentul de orgă al omului meu, care este totul pentru mine. 
Și de data asta, la slujbă am cântat cu toții și ”Silent Night” 😊, care sună la fel de emoționant și în germană, dacă mă-ntrebați pe mine.

”Stille Nacht! Heilige Nacht!
Alles schläft, einsam wacht
nur das traute hoch heilige Paar.
Holder Knabe im lockigen Haar,
schlaf in himmlischer Ruh',
schlaf in himmlischer Ruh'!”

La capătul unui an care n-a fost ușor, sunt imens de recunoscătoare pentru că-l încheiem cu bine și pentru tot ceea ce ni s-a dăruit. 

Suntem bine, împreună și sănătoși. 
Am primit cadouri frumoase (eu inclusiv un Panettone absolut delicios 😋, de la una dintre echipele mobile cu care am lucrat foarte mult anul ăsta). 
Sub brad s-a adunat o cantitate absolut indecentă de dulciuri, printre care și-o ciocolată albă cu alune caramelizate - pe care am băut-o, vorba maestrului Mălăele 😀. 

De alaltăieri încoace, pendulez între ”Secretul Secretelor” a lui Dan Brown (nu vă imaginați cât am așteptat zilele astea, ca să m-apuc în tihnă de ea) și Netflix. Deocamdată cu ”Emily in Paris”, după care am în plan cel mai recent film din seria ”Knives out” și apoi mai văd ce mă inspiră. 

Banal, ar spune unii. 
De neprețuit, spun eu. Îți mulțumesc, Doamne! 🙏

Un leu și un arici

Judecând strict după titlu ar putea părea că urmează o fabulă, dar nu e cazul. 
După ce pe 11 aprilie conveniserăm că ne vom da o șansă, pe 31 mai ne-am reîntâlnit (cu ocazia unui concediu făcut de om în România, el lucrând deja de câțiva ani în Germania) și am început propriu-zis să fim împreună, cu tot ce implică asta 😋.

A ajuns în București seara pe la zece, cu un autocar Atlassib. Ne-am plimbat vreo două ore prin parcul Kiseleff. Plouase mai devreme, aerul era parfumat și proaspăt. Era minunat și-n același timp inedit să ne descoperim în noua ipostază după ce de luni de zile prieteniserăm platonic și ne povestiserăm inclusiv cele mai intime secrete. 

Mi i-a dăruit pe ei doi, fiecare cu semnificația și mesajul lui. 

Și-n ziua de azi dorm cu ariciul ori de câte ori omul meu nu e acasă. De fiecare dată mă uimește că mă trezesc exact așa cum mă culcasem: cu el strâns în brațe. (Să nu mai spuneți la nimeni, dar câteodată vorbesc cu el, cu ariciul, vreau să zic 🤫). 

Au urmat aproape trei săptămâni de descoperiri reciproce. Personal, nu-l descopeream doar pe el; descopeream ce înseamnă să te simți în siguranță. Era ceva nou pentru mine și reconfortant ca o pătură pufoasă în care te înfofolești când ți-e frig. Și pentru prima dată, simți cum e să-ți fie cald și bine. 

În zilele acelea a venit și momentul în care am știut, dincolo de orice îndoială, că-mi găsisem Omul. Căutările, de cele mai multe ori fără să fi fost conștientizate ca atare, se încheiaseră. În el îmi aflasem rostul și găsisem răspuns la toate întrebările. De-atunci l-am ales mereu pe el și-l voi alege din nou și din nou, pentru tot restul vieții noastre. 
Cuvintele nu-mi ajung pentru a-mi exprima recunoștința pentru miracolul de-a ne fi aflat și pentru tot ceea ce ni s-a dăruit. 

Azi dimineață schimbam niște mesaje referitoare la declarația anuală de venit. M-am pomenit gândindu-mă ce făceam cu 20 de ani în urmă: încercam să mă decid cu ce să mă îmbrac atunci când mă duc să-l iau de la autocar. First world problems, deh. ”Oare ce-aș fi zis dacă mi-ar fi spus cineva că peste două decenii vom vorbi despre ceva atât de banal precum declarația anuală de venit?”. 

Simplu, mi-am răspuns tot eu. Aș fi zis că e cel mai normal lucru din lume. Așa cum totul devine firesc, atunci când îl găsești pe cel pe care-l așteptai de-o viață. 

”Să încercăm”, ne-am zis

Am mai povestit eu pe aici despre primele noastre întâlniri (cea virtuală și cea reală), precum și despre faptul că inițial niciunul nu se găsea în dispoziție pentru o relație, deși indiferenți nu (ne) eram; dar ceea ce nu cred c-am zis este că, până a ne pune de acord să ne dăm o șansă, am început prin a deveni foarte buni prieteni.
Cred și-n ziua de azi că a fost al doilea cel mai bun lucru care ni s-a întâmplat. Primul fiind faptul că ne-am cunoscut.

E un clișeu, dar din primul moment am simțit că-i pot spune absolut totul. I-am povestit lucruri grele - inclusiv despre histerectomie, ceea ce de altfel nu-i mai spusesem niciunuia dintre ”foști”. Inclusiv despre #metoo, care până atunci de asemenea fusese un subiect ținut numai pentru mine. Inclusiv despre altele, pe care însă aleg să nu le povestesc aici.
N-am avut absolut nicio reținere sau ezitare. Nu mi-a fost teamă că va fugi de mine, inclusiv fiindcă nu eram încă un cuplu. Dar nu numai de asta. Efectiv simțeam că ascultă și nu numai că înțelege; îi pasă, cu adevărat.

”Suntem doar prieteni, putem fi mai mult. Suntem mai mult, nu mai putem fi niciodată doar prieteni”, mi-a zis la un moment dat în perioada aia.
Avea dreptate, dar ceea ce nu știa niciunul dintre noi era că deja deveniserăm mai mult. Asta chiar dacă ne-au fost necesare vreo 7 luni ca să ne dăm seama de niște lucruri de altfel evidente. Ok, la drept vorbind mie mi-au trebuit, nu lui. El realizase înaintea mea 😀.

Și într-o după-amiază de 11 aprilie, exact cu 20 de ani în urmă, i-am spus că sunt îndrăgostită de el. Da, eu am zis-o prima 😀. De altfel și primul ”te iubesc” tot al meu a fost. Astea fiind tot din categoria ”nicio reținere, nicio ezitare”.

Sunt profund recunoscătoare. Cred că suntem foarte, foarte norocoși 🙂. Cu adevărat, prieteniile pot deveni cele mai frumoase povești de dragoste.

Gând de Recunoștință 💚

Crăciunul acesta este exact așa cum mi l-am dorit. Cu odihnă, lenevit pe canapea (de unde mă ridic doar ocazional, ca de pildă pentru a scrie textul ăsta fiindcă laptop nu mai am demult, nu că mi-ar trebui), mâncat diverse bunătăți nu neapărat tradiționale (exceptând salata de Boeuf, la care nu renunțăm, cu toată activitatea migăloasă pe care o presupune), în căsuța noastră decorată festiv și mai presus de toate acestea, cu omul meu.

În Ajun am fost ca de obicei la piesa de teatru jucată de copii, precum și la cele două slujbe (la ora 17:00 și la ora 23:00). Piesa a fost ceva mai lungă anul ăsta, iar micii s-au descurcat excelent; fiecare își știa perfect rolul și cântecele pe de rost, aspect cu atât mai impresionant cu cât a fost destul de mult text de învățat. Expresivi, implicați, o adevărată bucurie să-i privești. De data asta, pentru mine a fost un  pic și personal: încă de la prima slujbă de Crăciun a omului meu aici (în 2018), remarcasem o fetiță. Avea undeva între 4 și 5 ani atunci și interpreta pe unul dintre îngeri, cam singurul rol pe care i-l poți da unui copil atât de mic. La vremea respectivă m-a înduioșat nu doar faptul că era extraordinar de frumușică, dar și că - plictisită, probabil, adică să nu uităm ce vârstă avea și îngerii nu prea au în general roluri lungi - se juca absentă cu propria fustiță, într-un gest de-o drăgălășenie cu totul aparte. M-a topit de la prima vedere și de-atunci mereu întreb ce mai face L.
Am revăzut-o în fiecare an, în piesele de Crăciun și nu numai, fiindcă a rămas o prezență constantă în corul de copii. La un moment dat prin octombrie, povestindu-mi despre organizarea piesei de teatru, omul îmi zice ”ah, uite ceva ce probabil o să-ți placă: anul ăsta, L. va fi Fecioara Maria”.
Nu pot să vă spun cu câtă nerăbdare am așteptat piesa ❤️. Maria este unul dintre rolurile principale și aproape că nu există fetiță care nu și l-ar dori. Vine însă și cu provocări pe măsură, iar mica de L. s-a dovedit foarte conștiincioasă. Nu a lipsit de la nicio repetiție, a învățat perfect textul, s-a pregătit.
Aproape mi-au dat lacrimile când am văzut-o pe scenă. A crescut, dar și-a păstrat dulceața și pentru mine tot ghindoaca mititică a rămas, care își vântura fustița. M-am simțit ca un fel de cloșcă urmărind-o cât de bine juca și cânta. Cu adevărat, copiii sunt cel mai mare miracol 🙂.

Cele două slujbe au fost impresionante. Îmi place mult și mă impresionează predica evanghelică-luterană (care oricum are multe puncte comune cu ceea ce cunosc eu din religia ortodoxă, ca de exemplu la fiecare slujbă se rostesc Crezul și Tatăl Nostru), dar dincolo de asta, îmi plac foarte mult cântecele de Crăciun. Nu le știu pe de rost, dar mi-am însușit binișor melodiile și mi se umple sufletul de bucurie să le cânt alături de întreaga comunitate (se distribuie întotdeauna pliante cu programul slujbei și versurile cântecelor). E greu de descris, dar am avut un sentiment înălțător de prea-plin, de asimilare și integrare, și în principal, de recunoștință.

Iată, acesta este cântecul meu cel mai de suflet 🧡. Se numește ”Hört der Engel helle Lieder” (”Ascultați cântecul pur al îngerilor”) și provine din Franța secolului al XVIII-lea. Refrenul îmi face pielea de găină și aproape-mi dau lacrimile de fiecare dată când intonez ”Glooo-ooooo-ooooo-ooooo-oooooria, in excelsis Deo!”, în acompaniamentul de orgă al omului care este totul pentru mine.



Mă uit în jur și realizez o dată în plus că pentru mine, acesta este Crăciunul perfect. Nu-mi doresc absolut nimic în plus față de ceea ce am acum și mi-e sufletul plin de recunoștință. Mulțumesc, Doamne!

Anul ăsta am cumpărat pentru prima dată o coroniță de Advent.

În fiecare dintre cele 4 duminici premergătoare Crăciunului, se aprinde câte o lumânare. Prima reprezintă Speranța, a doua Dragostea, a treia Bucuria și cea de-a patra Pacea). Cuvântul Advent  provine din cuvântul latin “adventus”, care înseamnă “venirea”. E o tradiție catolică și protestantă, dar este frumoasă și de mult îmi doream una.

A venit și Moș Crăciun, care printre altele mi-a adus ceva foarte drag mie.

Dincolo de bucuria de a-mi îmbogăți exclusivista mea colecție, am scuturat din cap a neîncredere: cum e posibil să nu fi știut (eu!) că a fost lansat un nou Blu-Ray cu dragul meu Zubin? Da' chiar c-am fost depresivă în ultima vreme 🤨.

Așa. Acum tocmai dat drumul Blu Ray-ul cu Concertul de Anul Nou din 2015 (cel la care am fost 😍). Mă pregătesc să intru în atmosferă, vă dați seama 😀 și ce mod mai nimerit de-a face asta decât evocând unul dintre cele mai mari vise care au devenit realitate?

Sper că sunteți bine și că vă este cald în suflet în aceste zile. Vă îmbrățișez strâns pe fiecare în parte. Voi, cei care-mi sunteți aproape, sunteți un cadou minunat pentru mine, și vă sunt foarte recunoscătoare 🥰.

Acum 20 de ani, într-o după-amiază de noiembrie... 🙂

 - Ce-ți place ție din punct de vedere fizic la un bărbat? mă întrebase într-una din primele conversații online, când niciunul nu știa nimic despre celălalt. Nici cum arată, nici cu ce se ocupă. Poate doar vârsta să o fi știut, dar nu sunt deloc sigură.
- Hmm. N-am fixații gen ”să fie blond sau brunet, cu ochi albaștri sau verzi”, dar îmi plac mâinile fine, ca de pianist sau de chirurg.
- Nu știu dacă am mâini fine, dar pianist sunt, a venit răspunsul pe monitorul din fața mea.

”Ești tu pianist, cum sunt eu regina din Saba”, mi-am zis eu contemplând răspunsul care, în context, părea de-a dreptul neverosimil. Dar m-am pregătit pentru prima întâlnire cum n-o mai făcusem pentru nimeni până atunci, și prin asta vreau să spun că mi-am pus inclusiv lentile de contact. Nu știu exact de ce m-am pigulit atâta, dar scurt pe doi, cred că voiam pur și simplu să-l impresionez.
Tocmai izbutisem, nu fără oarece eforturi, să-mi pun prima lentilă, când sună telefonul. La naiba, cred că anulează întâlnirea, m-am gândit și-am răspuns morocănoasă, pregătindu-mi deja un răspuns diplomatic din categoria ”ei, asta e, nicio supărare, rămâne pe altădată”.
- Bună, uite de ce te sun. Sunt la Conservator și-am găsit o clasă de pian liberă. Ai vrea să-ți cânt ceva la pian?
Ha! Deci chiar e pianist 😀. Simțindu-mă foarte motivată în lumina acestei revelații, mi-am pus cu succes a doua lentilă și-am purces către Conservator.

Mi-a dăruit un recital de aproximativ trei sferturi de oră. Desigur, nu i-am spus eu ce să cânte, nici vorbă să-mi fi permis așa ceva atunci. A ales piese cunoscute (îmi aduc aminte de ”Ploaia”, ”Ballade pour Adeline” și ”All by myself”; la primele două mă gândisem și eu și le-a interpretat fără să-i spun, ceea ce m-a cam pus pe gânduri) și mă simțeam ca într-un fel de vrajă. Un bărbat pe care-l vedeam pentru prima dată cânta la pian, numai pentru mine.
Și da, chiar are mâini fine, aspect pe care l-am observat imediat 🙃.

Îmi adusese și o cutie de praline Baileys, din care m-am înfruptat cu demnitate pe parcursul recitalului, iar asta n-a fost o figură de stil: erau absolut delicioase, eu nu aveam prea des ocazia să gust ciocolată atât de fină (nu-mi permiteam, din cele trei lulele pe care le câștigam pe-atunci abia reușeam să mă întrețin) și cu greu mă abțineam să nu mă înfig cu adevărat în ele. ”Ce-ar crede el despre mine dacă le-aș mânca pe toate? Nu se face așa ceva. Dar sunt atât de buneeee...”. Din ce-mi aduc aminte, am reușit să las vreo patru-cinci în cutie. Mi le-a cedat și pe alea 😀. 

- Trăgeam cu coada ochiului la tine și mă bucuram să văd că-ți plac, mi-a povestit ulterior.

În ziua aceea mi-a făcut cadou un CD cu soundtrack-ul din ”Twin Peaks”, pe care știa că mi-l doresc și ne-am luat la revedere convenind că “vorbim”.
Seara acasă, ascultând CD-ul și notându-mi în jurnal impresiile zilei am realizat că, mai presus de orice, mă simt liniștită. Avusesem un an oribil și nici perioada aceea nu era deloc bună, așadar cu atât mai surprinzătoare era starea de bine pe care o aveam ulterior întâlnirii. Redau un fragment din ce am scris atunci:

”Ascult CD-ul în acest moment și sunt în transă. E Sublim cu „S” mare, mă simt copleșită. Nici nu aș fi crezut că pot avea avea acest CD, care, din cîte știu, nu se găsește nicăieri în România. (...)
Cum mă simt acum, pe fondul acestei muzici de vis și a discuțiilor avute... mă simt extraordinar de liniștita și de calmă, în profunzime. Cred că e satisfacția dată de muzica bună. Ma gîndesc că există soartă, Karma...(...) Nimic nu este întîmplător pe lume. Nu există coincidențe, ci doar destin. (…)
Tot ce știu e că mă simt ciudat.... dar extrem de liniștită. Nu pot să descriu exact ce simt. Împăcare.... parcă focul din mine s-a mai domolit și arde așa, mocnit.... și parcă toate mizeriile din ultima vreme și-au pierdut din importanță și forță de impact. Nu știu cât o să mă țină starea asta, dar cît durează..... e bine.”

Niciunul nu se vedea într-o relație în viitorul imediat.
Niciunul nu căuta.
Și-n după-amiaza aceea de 7 noiembrie 2004, niciunul dintre noi nu știa că-și găsise Omul 🙂.

A plecat și ea

 - Nici nu știu pentru ce să mă rog, ce să-i cer Lui Dumnezeu, i-am spus omului meu, după ce-am închis telefonul cu tata care m-a sunat acum trei săptămâni să-mi spună că bunica suferise un accident vascular cerebral, în urma căruia paralizase pe partea stângă a corpului și era în spital.
Și chiar așa simțeam.
Ce să-L rog?
Să se facă bine? Știam deja că asta nu mai era posibil. Nu pentru cineva care, cu șase luni în urmă, împlinise un veac de existență.
Să se ducă? Dar cum aș fi putut să-L rog așa ceva?
- Roagă-te să se împlinească voia Lui, mi-a răspuns.
Pentru asta m-am rugat. Să nu sufere și să treacă ușor în, cum spunea nu mai rețin care poet, ”noaptea aceea lungă și bună”.

E deopotrivă greu și ciudat să-mi imaginez o viață fără ea. A fost acolo de când mă știu pe lumea asta.
Dar de ieri seară, bunica mea nu mai este.

Nu știu prea bine ce simt. Mi se învârt tot felul de gânduri prin cap.
Sunt recunoscătoare că nu mai suferă.
Sper că s-a întâlnit deja cu bunicul, care plecase în alte lumi cu 20 de ani în urmă.
Va fi ciudat să mă duc la Piatra Neamț și să n-o mai găsesc.
Sunt recunoscătoare că am fost cu ea în ziua în care a împlinit 100 de ani. N-am mai revăzut-o de atunci.

Așa-mi va rămâne în amintire:

- răspunzând la unul dintre zecile de telefoane ale oamenilor care o felicitau încă de la prima oră, la ceasul aniversar al unui secol.

- bându-mi cafeaua cu ea și împărtășind un moment de duioșie bunică-nepoată, înainte de sosirea invitaților care veneau din Iași.

Nu știam atunci, dar era ultima cafea pe care o beam împreună.
”Păpușa lu' Buna, draga lu' Buna”.

E suficient să mă uit la poza asta și să evoc sentimentul de fragilitate pe care l-am avut când am strâns-o în brațe. Se ”împuținase” în ultimii ani și în halatul pufos părea mică și vulnerabilă.

Dar a fost un om puternic. Nu ajungi la 100 de ani fără forță, fizică și morală deopotrivă.

O viață lungă, cât un secol de lungă și nenumărate momente de care-mi voi aduce mereu aminte cu drag și nostalgie.
Simt că aș avea atât de multe de spus despre ea, atâtea amintiri, atâtea întâmplări, dar deocamdată nu mă simt în stare. Poate-n perioada următoare. Sunt ușurată că a adormit și nu mai suferă, dar nu-mi vine să cred că nu mai există.

Fie-ți drumul luminat și somnul liniștit, Buna. Te iubesc și deja mi-e dor de tine.

Astăzi, pentru o clipă, lumea s-a oprit

S-a încheiat o eră și a dispărut o lume. ”London Bridge is down”. Acesta este ”codul” care desemnează începutul unei operațiuni complexe de coordonare a acțiunilor de după moartea Reginei.

Foarte mulți dintre oamenii din întreaga lume au trăit cu Elizabeth II ca Regină. Nu cunoaștem altfel Marea Britanie. Dar o vom cunoaște, începând de mâine.
Într-un fel a fost și Regina noastră, a tuturor celor cu respect și admirație pentru oamenii cu adevărat mari. 

A fost dintotdeauna, va fi pentru totdeauna.

Iar dacă e să credem că unele lucruri sunt, cu adevărat, dincolo de noi - și eu cred - se poate spera că și-a aflat pacea. Spun asta având în vedere mesajul din imaginile de mai jos, despre care o foarte dragă prietenă spune că reprezintă inclusiv cea din urmă binecuvântare a Reginei pentru poporul pe care l-a slujit, după cum a jurat, până-n ultima clipă a vieții.

Eu sper că s-a reunit cu Philip al ei.

Un om cât istoria. God rest the Queen 🖤.

Crăciunul meu e o poveste de drag și de dulceață de cireșe amare 🎄

Anul acesta a fost, după cum știm, cu totul deosebit pentru întreaga planetă - și nu într-un sens pe care ni l-am fi dorit sau imaginat. Este și motivul pentru care parcă simt că urarea ”Crăciun Fericit!” e un pic... idealizată în context. Vă doresc, așadar, să fiți bine și să-i aveți pe cei dragi sănătoși. Dacă am realizat ceva de la ultimul Crăciun încoace, e probabil faptul că prea luăm sănătatea și, per total, viața normală ca pe un bun cuvenit. Acestea sunt, de fapt, niște daruri. Sper ca, atunci când nebunia asta va fi trecut, vom fi învățat să apreciem mai mult ceea ce avem. 

De acest Crăciun, am sufletul plin de recunoștință. Este cel dintâi Crăciun în casa noastră și mi-e bine. Sunt mai acasă ca oricând. Cu omul meu, cu brăduțul nostru pe care-l avem de 11 ani și cu Moș Crăciun (pe care l-am cumpărat la ultima rundă de cumpărături înainte de cel de-al doilea lockdown și care mi-e drag de nu mai pot. E cel-mai-Moș-Crăciun cu putință). 

Nu pot să scriu despre acest Crăciun fără să menționez un cadou pur și simplu fabulos, primit de la o cititoare a blogului aici de față 🙂 Imaginați-vă că a scris o poveste ilustrată despre mine, în care sunt invitată la Hogwarts 🙃 cu scrisoare adusă de bufniță și tot tacâmul. La Hogwarts primesc un premiu pentru cea mai bună salată Boeuf și ajung în postura de... dirijor. În prezența lui Zubin, care ajunge să-mi ia bagheta din mână, după ce voi fi sabotată de niște obrăznicături de creveți 🙈 Poftim situație. Nu lipsesc din scenă Poirot, Agatha Christie și Rodica Ojog-Brașoveanu. Iar Zubin cel din poveste, chiar dacă e pe bună dreptate revoltat de felul în care masacrez muzica, îmi îngăduie să-l divinizez în continuare. Modest, deh 😀

Relatarea mea nu face nici pe departe dreptate povestirii, care este o îmbinare extraordinară de imagine și text și înglobează, practic, tot ceea ce-mi place mie mai mult. Cuvintele sunt prea sărace pentru a-mi exprima mulțumirea 🙂 Am recitit-o și privit-o până am învățat-o pe de rost și nu mă satur de ea. 

 

Astăzi am lenevit, am fost la biserică, m-am dezmățat gastronomic și apoi am început maratonul pe care mi-l doream de luni de zile. 

Ah, și-n caz că vă întrebați referitor la antemenționatul dezmăț...

Dulceața e de cireșe amare, făcută de bunica din România și trimisă într-un pachet acum câteva săptămâni. Iar prăjitura n-am făcut-o eu, dar vă informez că am cumpărat-o cu talent și pricepere 🧐 Săptămâna viitoare cred că mă aventurez să manufacturez și eu oarece în sensul ăsta.

Cam așa e Crăciunul meu de anul acesta. Mâine voi continua de unde am rămas (atât în ceea ce privește maratonul, cât și prăjiturile. Să nu uit să arunc și cântarul pe geam, că-mi cauzează la feng shui 🙄).

Crăciun cu bine vă doresc, oamenii mei. Vă îmbrățișez și vă mulțumesc pentru că-mi sunteți 🙂

Mama în vis 🙂

De când a plecat mi-am dorit s-o regăsesc în vis. Aveam atât de multe întrebări... Oare cum e la ea, acolo? S-a întâlnit cu bunicul? L-a regăsit pe cel care-a fost marea iubire a vieții ei, alături de care nu i-a fost scris să rămână? Oare e supărată pe mine că n-am știut cum s-o ajut să se lupte cu depresia care-o prinsese în gheare până când și-a pierdut orice bucurie de-a trăi și-a abandonat lupta? Și dacă nu e supărată, cum voiam să cred, de ce-mi apare atât de rar în vise - iar atunci când se întâmplă asta, sunt vise scurte, vagi și neplăcute, din care mă trezesc amărâtă?

A venit azi-noapte. Era frumoasă, mai frumoasă ca oricând 🙂 Părea de vârsta pe care o avea când a plecat în veșnicie, dar arăta foarte bine, coafată și zâmbitoare. Eram doar noi două și voiam să bem o bere de la butoi. Îmi aduc aminte că-n vis știam clar că berea e bună și proaspătă și anticipam cu plăcere că urma să beau și eu. Mama, între timp, se așezase la rând la cârnați prăjiți - de altfel, una dintre mâncărurile ei preferate... Eu așteptam să iau bere de butoi și-n acest timp o priveam. Îmi zâmbea. Era atât de frumoasă! 🙂

M-am trezit cu sufletul plin de un sentiment de bine. ”Mami, a venit mami”. Nu voiam să deschid ochii, voiam doar să pot continua visul. Cu ochii închiși l-am recapitulat în minte, ca să fiu sigură că nu-l uit, așa cum se întâmplă uneori.

Când, în cele din urmă, m-am hotărât să mă smulg din moțăit, am început prin a mă uita pe Facebook pe telefon, așa cum mi-a intrat în obicei.

Printre cele dintâi imagini care s-au derulat pe ecran s-a regăsit aceasta. 

Aș fi putut crede că e o simplă coincidență, dar, având în vedere visul din care tocmai mă trezisem, aleg să cred că nu a fost o întâmplare.

25 Septembrie, 10 ani, Noi

 ”A iubi pe cineva înseamnă a fi unicul martor al unui miracol ascuns celorlalți” (Francois Mauriac). 

Asta am scris pe invitația la nuntă. 

Nuntă de la care astăzi se împlinesc 10 ani.

Încă ne privim așa. În ochii lui am găsit toate răspunsurile și-n inima lui mi-am găsit rostul.

Sper să fim sănătoși, să ne privim la fel și-n următorii 50 de ani. Și să nu ne dăm niciodată drumul la mână.

Două dintre pozele noastre preferate all times: 

La mulți ani împreună, Omul Meu 🙂 Miracolul din citatul nostru e pentru totdeauna.

Marea, un inel vechi și bunica din suflet

Despre bunica mea, unul dintre oamenii care m-au iubit cel mai mult pe lumea asta și care a plecat în alte dimensiuni cu aproape 3 ani în urmă, v-am mai povestit (aici, de exemplu - sau aici). 

În mod neașteptat ziua de azi a fost, în mare parte, despre ea. 

Și despre un inel vechi și parțial oxidat, dar în ceea ce mă privește de neprețuit, pentru că l-am primit de la ea și poartă în el ceva din dragostea ei pentru mine. 

Și despre un dor care, măcar în parte, s-a împlinit.

Unul dintre marile mele regrete este că bunica a plecat fără să fi văzut vreodată marea. Mi se rupea inima ori de câte ori îmi aduceam aminte și-mi reproșam că poate ar fi trebuit să fac ceva în privința asta, să insist când mai era în putere. Nu s-a exprimat niciodată față de mine referitor la acest lucru, dar sunt convinsă că-n sufletul ei și-ar fi dorit măcar un weekend, măcar o zi, măcar o clipă... 

Săptămâna trecută vorbisem cu omul să tragem o fugă la mare - avem Marea Baltică la circa o oră de mers cu mașina - dar a plouat și am amânat pentru azi. Fără ca nimic să prefigureze ceva în acest sens, aseară am deschis caseta de bijuterii și privirile mi-au căzut pe inelul de la ea. 

(În punctul acesta, se impune o paranteză. Spre rușinea mea, nu-mi mai aduc aminte când mi-a dăruit acest inel, dar a fost cu foarte mulți ani în urmă și rețin că nu era o ocazie anume, ci a venit așa, pur și simplu. Ce-mi amintesc însă e faptul că ori de câte îl purtam îmi mergea foarte bine, parcă-mi purta noroc. Apoi s-a coclit - mai ales pe interior - și nu l-am mai purtat, iar ulterior l-am pierdut din vedere, adică nu mai știam unde e. Sau dacă mai e și nu cumva l-oi fi aruncat. După ce ea a murit l-am căutat acolo unde-aș fi crezut că poate se află, dar nu l-am găsit și-am rămas cu inima grea că am aruncat unul dintre puținele obiecte care mi-au rămas de la ea. Care mai fusese și cadou și pe care mi-l dăruise cu atâta drag. Așa-mi trebuie, îmi ziceam cu amărăciune. 

Cu totul ne(mai)sperat, l-am găsit în iunie cu ocazia curățeniei pre-mutare, când am luat ”la mână” absolut toate cutiile existente. Nu vă închipuiți ce fericită am fost, era ca și cum cineva, undeva, m-a iertat pentru neglijența de care am dat dovadă. L-am pus imediat în caseta de bijuterii, pe o pernuță specială pentru inele și nu intenționez să-l mai scap vreodată din ochi. Închid paranteza). 

Spuneam așadar că aseară, fără să fi avut vreun motiv anume, mi-a venit să deschid caseta și am privit îndelung inelul. Deodată, de niciunde, s-a ivit un gând. Gând care nu mă mai vizitase niciodată înainte, deși mai fusesem la mare după moartea ei. Ce-i drept... nu avusesem inelul 🙂

”Mâine mergem la mare, Bica”, mi-am zis. ”Voi purta inelul și astfel vei fi cu mine. În sfârșit, o să facem asta împreună”. 

Nu vă pot descrie ce liniște, ce mulțumire interioară am simțit. Azi, ajunsă acolo, am inspirat adânc și am privit în largul mării. 

”Am ajuns, Bica. Uite, marea. Sper că-ți place”.

Pentru mine, a fost ca și cum bunica era acolo. Și într-un fel, am convingerea că a fost. Am simțit-o aproape. Și de cum am pășit pe faleză am descoperit că pe mine aterizase.... o buburuză 🙂 🐞 

Aleg să cred că nu a fost o întâmplare. 

După cum tot la fel aleg să cred că nu a fost o întâmplare nici faptul că vreo oră mai târziu, stând la o terasă și privind marea, am rostit fără să-mi dau seama, efectiv, ce spun: ”Și eu  te iubesc”. A fost ca și cum răspundeam unui ”te iubesc” venit de undeva, din alte lumi și pe care evident că nu l-am auzit la nivel conștient, dar ceva din mine trebuie să-l fi recepționat. 

”Eu pe tine te iubesc tare mult”, îmi spusese ea din senin, cu vreo câteva luni înainte de-a se prăpădi.  Sper că am făcut bine azi, sper că o parte din ceea ce simt a ajuns la ea, acolo.

Și de-acum voi purta iarăși inelul. Nu-mi mai pasă că e oxidat. Ceea ce contează e dragostea celei care mi l-a dăruit și felul în care mă simt atunci când îl port: iubită și ocrotită.

”Secretul unei căsnicii fericite? Două băi. Vorbesc serios. Și mult umor”.

Acesta este răspunsul dat de Larry Hagman, emblematicul și de neuitatul J.R. Ewing, în autobiografia sa intitulată ”Hello Darlin' ", pe care am citit-o anul trecut (aici puteți găsi recenzia mea, dacă sunteți curioși). Mariajul său cu Maj a durat 58 de ani, așadar putem spune că omul vorbea în cunoștință de cauză.

Noi nu avem două băi, iar în singura baie disponibilă posesiunile mele ocupă 3 sferturi din polița de la oglindă, un mini-dulăpior suspendat și unul dintre cele două suporturi metalice de la duș. Dar sunt generoasă, i-am lăsat un sfert de poliță. Și celălalt suport de la duș. #suficient 

Despre șifonier, mai bine să nu discutăm. Am revendicat aproximatiiiiv.... 75% 🙄Așa că-n rezumat, omul deține un sfert de poliță de la baie, un suport de duș precum și 25% din șifonier. Cred că sunt cu adevărat o femeie superioară, vorba lui Caragiu. În schimb una dintre camere e ”regatul” lui, unde-și păstrează comoara muzicală, orga electronică și linia audio. 

(Ok, n-am pomenit nimic de cărțile mele și de colecția Zubin, dar cred că-i evident că astea se situează tot la primul și cel mai important nivel al piramidei lui Maslow).

Așadar, departe de-a avea două băi, deocamdată avem un apartament de dimensiunea a două băi respectabile. Cam tot aia, numai că altfel, cacumarfi.

Însă avem din belșug din cel de-al doilea ”ingredient” menționat de Larry Hagman: umor. Ne distrăm bine împreună de când ne-am cunoscut, cu aproape 15 ani în urmă. Și, cu toate că sună a clișeu demonetizat, cred că un cuplu care a uitat să râdă e destinat singurătății în doi. 

El se trezește dimineața să-mi facă sandvișuri pentru prânzul de la serviciu. Nu că nu mi-aș putea face singură sau cumpăra de undeva. Dar astea sunt mult mai bune, din varii motive 🙂

Eu îi calc cămășile, deși el mormăie de fiecare dată că le ”descânt” prea mult (a învățat să-și calce singur în cei trei ani cât am locuit separat. Totuși nu e perfecționist ca mine, silvuple).  

Eu mă ocup de curățenie. 

El gătește. 

Eu îl ascult interpretând la orgă o suită de Bach.

El îmi citește blogul. Când lucram în presă, îmi citea toate articolele și avea mereu observații pertinente.

(Nu că astea s-ar putea compara, Bach și scrierile mele adică, oricare ar fi ele.  Nici într-un milion de ani. Ziceam și eu așa).

Uneori mă enervez din cauză că locuința actuală e prea mică (mai ales după ce-mi iau câte-un zid înclinat în scărfârlie - stăm la mansardă, uitasem să menționez. Și treaba asta cu locuitul la mansardă nu e romantică decât dacă ești adolescent și te cheamă Mircea Eliade, sau ești un viitor artist de geniu care locuiește în Montmartre). Apartamentul pe care să-l simțim că e cu adevărat al nostru, care să se încadreze în posibilitățile noastre și pe care îl vom cumpăra nu a apărut încă. Îl așteptăm. Va fi.

Însă după ce-mi masez proaspăt dobânditul cucui, realizez, din nou și din nou, că altele sunt lucrurile care contează cu adevărat. 

Primul dans cu același nume de familie

- Ce culoare de cămașă să-mi iau pentru cununie, a întrebat-o el.
- Orice, numai bleu nu, că va trebui să am ceva asortat și-o să arăt ca la școală, a grăit ea.
El s-a dus la cumpărături (în Germania, unde lucra și unde urma să plece și ea peste mai puțin de două luni).
Ea a zâmbit cu înțelegere - sau cu înțelepciune - și și-a cumpărat o rochie cum altfel decât asortată la cămașa lui.

Vedeți, dragostea adevărată e, de fapt, foarte simplă.  

E bucuria pe care o simți când auzi cheia în ușă, anunțându-i sosirea acasă. 

E cadoul de Moș Niculae pe care fiecare îl pune în ghetele celuilalt, deși sunt certați de vreo două zile și își vorbesc doar strictul necesar. 

E-n ochelarii luați de pe nas când pe el îl fură somnul.

E-n farfuria acoperită, ”să se păstreze cald”, pe care ea o găsea în bucătărie când venea din schimbul 2 în jur de unu și jumătate noaptea, iar el fusese prea obosit s-o mai aștepte treaz.

Acum trei zile am împlinit 12 ani de când am dat cu subsemnatul la primărie. Îmi doresc să păstrăm cele de mai sus și peste cei minimum 50 de ani pe care sper să-i petrecem împreună de-acum înainte 🙂

Cu bine, Blackie, oriunde te-ar duce drumul...

... și cauciucurile, pe care n-am mai apucat să ți le schimb. Obținusem destul de târziu programare, pe 4 mai, dar n-am mai ajuns, pentru că între timp un dobitoc iresponsabil a făcut ce-a făcut. 

Cu exact patru săptămâni în urmă pe vremea asta, te parcasem pe unul dintre cele două locuri care ne plăceau nouă cel mai mult. Țin minte că m-am bucurat că l-am prins liber, nu se întâmpla prea des. Te-am lăsat acolo mulțumită să te știu în siguranță până urma să plecăm din nou împreună la drum, ca în aproape fiecare zi din ultimii șase ani în care ajunsesem să mă identific, parțial, și prin tine. 

Miercuri a fost liber. Joi dimineața însă, ca niciodată până atunci, n-ai pornit din prima ”la cheie”. În retrospect, cred că nu a fost o coincidență. Ce era, probabil, scris să se întâmple... s-a întâmplat. 

După izbitură m-am uitat instinctiv în dreapta și-am zis cu glas tare ”nu se poate, asta nu se întâmplă cu adevărat” și cu-atâta putere mi-am dorit să fie doar un vis urât, că aș fi putut mișca și munții din loc. 

Din nefericire, n-a fost suficient și n-a fost vis.

Au urmat săptămâni de coșmar - și știu că expresia asta se folosește frecvent, uneori poate cu prea multă ușurință, dar pentru mine chiar a fost un coșmar.

Fără a mă teme de cuvinte mari, pot spune că a fost - mi-a fost - absolut cumplit. Nici acum nu e tocmai ușor.

Dincolo de șocul sinistru, de trauma inerentă, de disconfortul de-a nu mai fi atât de flexibilă în ceea ce privește transportul... cel mai oribil a fost să conștientizez că n-o să te mai am niciodată.

N-am plâns toată viața cât am plâns săptămânile astea. Pentru prima dată am realizat ce înseamnă cu adevărat să ți se usuce ochii, realmente să fii deshidratat la nivelul ochilor, dacă se poate imagina așa ceva. Smulsul atât de brutal din rutină m-a rupt în două. Simt și acum volanul în mână, îmi aduc aminte cum mergeam să alimentez, cum mă-ntorceam mereu din drum să verific dacă te-am încuiat...

"Neața, Blex” (te mai și alintam, deh 🙂).

”Ok, Blackie, ne vedem la amiază”. 

”Blackie, l-ai văzut pe idiotul ăla cum s-a băgat?”

”Pa, Blackie, pe mâine”. 

Poate o să fiu considerată cam tra-la-la, dar în ultimii ani nu cred c-a fost zi să nu te salut de bun-găsit sau să nu-ți  spun la revedere. (Ba-ți mai ziceam uneori și ”te pupă mama”, dar să nu mai spui la nimeni, c-apoi chiar că m-asigur de-o cămașă cu mâneci foarte lungi 🤫).

Puțini au fost cei care au înțeles că principalul motiv pentru care-am suferit atât de mult a fost acela că, practic, te personificasem.
Eu nu mergeam să pun benzină, eu mergeam ”să-i dau să pape lui Blackie”.
”Ce-a fost asta?”, mă întreba jupânul când vorbeam la telefon (la Bluetooth) și auzea un piuit de senzor. ”Nimic grav”, replicam eu relaxată, ”Blackie zice că i-e sete”. Adică trebuia să-ți completez lichidul de parbriz.
Și alte exemple de-astea, devenite între timp tot atâtea lame care mă taie pe suflet deschis.

Atașamentul ăsta ar putea fi înțeles numai dacă te gândești la simbioza noastră. Șase ani, zi de zi, noi două am fost împreună. M-ai dus în siguranță iarna pe drumuri parțial sau deloc curățate, mi-ai ținut cald când mi-era frig (ce confortabil era și ce rapid se încălzea scaunul, ehei....), mi-ai dat răcoare când era zăpușeală, ascultam muzică din toate cele 8 boxe ale tale, de multe ori bătând tactul pe volan. Călătoria cu tine însemna în primul rând plăcere și drag, apoi confort și abia apoi venea aspectul practic.

Lumea mă căina pentru cei 90 de kilometri parcurși în fiecare zi, vai ce navetă grea ai. ”Nici vorbă, mie-mi place să conduc”, răspundeam, dar de fapt cred că-mi plăcea să te conduc pe tine.

Un iad au fost ultimele patru săptămâni, Blackie, un iad. Abia aștept să plec de aici. Să nu mai văd străzile astea, cu locurile unde te-am parcat de mii de ori. Să nu te mai caut cu privirea, cu toate că știu că n-am să te mai găsesc niciodată.

Am încercat, Blackie, tu știi c-am încercat.  Eram dispuși la eforturi și sacrificii, numai să ne rămâi. Dar absolut toți mecanicii întrebați au spus același lucru, după ce-au citit raportul - întreaga ta structură este afectată, impactul a ajuns practic până la scaunele din față, nicio reparație nu te-ar mai putea face ca înainte, n-ai mai fi la fel de sigură și-n timp ar putea apărea și alte consecințe.

Azi, după o lună de daraveri birocratice, alergătură, formulare completate... ai plecat. Măcar am avut ocazia să ne luăm rămas-bun. Momentul acela însă... rămâne doar al nostru, al meu și al tău. La fel și tot ceea ce ți-am spus.

Niciodată n-o să mai ”personalizez” o mașină. N-aș mai putea trece prin ce-am trecut acum. Inclusiv din punctul ăsta de vedere, ai să rămâi unică.

Ultima ta poză, abia veniserăm de la spălătorie. Ce emoții avusesem... și ce-mi plăcea cum arătai.

Ui' la tine cât erai de frumoasă, cum străluceai în soare, proaspăt lustruită cu ceară...

Încă simt că-mi crapă inima de amărăciune. La naiba, de ce? De ce cretinul ăla n-a căscat ochii? (Bănuiala poliției fusese că boul se uita-n telefon, dar nu era nebun să recunoască așa ceva). De ce, fir-ar el să fie de dobitoc, de ce???

Inspir adânc. Blackie... știi tu 🙂🙂🙂 Tot ce ți-am spus azi, tot ce ți-am spus când am venit să-ți iau plăcuțele de înmatriculare ca să te pot radia din circulație, tot ce am simțit când m-am urcat la volanul tău știind că e pentru ultima oară, tot ce ți-am spus atunci cu vocea spartă de plâns și multe, multe altele.

Știi și tu, știu și eu.

Așa a fost să fie. În sufletul meu vei fi pentru totdeauna.

Adio, draga mea Blackie, dragă.

Dor de viața noastră

În prima săptămână a anului am avut liber (după ultimele două luni, era și timpul să mă curăț un pic la creieri, altminteri nu doar că ajungeam să dau bună ziua pițigoilor, ci probabil că aș fi dezbătut cu ei spinoasa chestiune a Brexit-ului). O săptămână care a trecut ca o clipă, deși n-am făcut nimic ieșit din comun.

De fapt, tot ce-am făcut a fost să fim împreună. Ceea ce de fapt reprezintă firescul, dar pentru noi a devenit o abatere de la cotidianul pe care de doi ani și jumătate ni-l petrecem singuri, la câteva sute de kilometri unul de altul. 

Ne-am plimbat prin Hamburg, am ajuns pentru prima dată la Filarmonica inaugurată acum doi ani și deja devenită celebră (Elbphilharmonie), am revăzut marea (Ostsee - Marea Estului), am gătit împreună, am vorbit... în rezumat, am trăit ca un cuplu normal. În fond nimic deosebit, dar nici n-am știut cum a trecut timpul. Doar pentru că am fost împreună.

M-am întors cu inima cam grea. Relația la distanță e ceva dificil, provocator, uneori chinuitor. Înveți multe despre tine, despre voi, despre cum să trăiești cu jumătate de inimă la tine și cealaltă la sute, sau poate mii, de kilometri. E adevărat că noi avem ceva experiență în privința asta - primii noștri doi ani împreună au fost ”la distanță”, eu în România și el aici și ne vedeam la câteva luni) - dar privind în urmă, am senzația că atunci a fost parcă mai ușor. Posibil pentru că eram mai tineri și, la 20+ de ani, percepi altfel lucrurile. La aproape 40 însă, parcă altfel se vede... e mai greu, mult mai greu.

Poate-o să scriu cândva un articol mai amplu despre relațiile la distanță (despre care multă lume nu consideră că ar avea vreo șansă). Nu că aș avea de dat lecții. Dar aș vrea să arăt că o astfel de relație poate fi una reușită și că, dacă-ți găsești omul tău, merită cu prisosință. De fapt, e impropriu spus ”merită” - este un dar, unul care-ți aduce fericirea, cu toate asperitățile care vin împreună cu el. Cu toate nopțile petrecute în compania unui pluș pe care ți l-a dăruit ”la începuturi”, cu toate serile în fața televizorului, cu toate că verifici de zeci de ori telefonul în așteptarea unui SMS, doar pentru a ți se umple inima de bucurie și recunoștință când îl primești și afli că el e bine. 

Da, fericirea e uneori un SMS. Ori, cum atât de frumos spun Al Bano și Romina -  ”una telefonata non aspettata, la felicità” 🙂

Mi-e dor.

... să trăim iar în aceeași casă. 

... să luăm micul dejun împreună (ok, asta nu se întâmpla nici înainte prea des, din motive de orare diferite, dar sâmbăta și duminica tot o făceam).

... să nu mă mai întâmpine o casă goală când vin după 8-9 ore de muncă.

.... să-i aud pașii pe scări și cheia băgată în ușă.

.... să ne ciondănim (ei, da, evident că se mai întâmplă și asta. Mai ales când yours truly irosește o splendidă ocazie de-a tăcea 🙄).

... să-l știu la 2 metri distanță, nu la sute de kilometri.

... să mergem împreună la cumpărături. 

... să ne apostrofăm din spatele ușii de la baie (închise) - hai, dom'le, mai stai mult?

... să adorm și să mă trezesc lângă el. 

... și de altele, multe altele.

Avem speranțe. 

Mai e un pic 🙂🙂🙂

Sunt fericită de Crăciun pentru că....

Mă gândisem la un text mai elaborat, dar de fapt ceea ce vreau să vă spun astăzi, în Ajun de Crăciun, nu are nevoie de multe cuvinte. 

Crăciunul meu e minunat pentru că ne aflăm într-unul dintre cele mai mari și mai frumoase orașe ale Germaniei. 

Pentru că am fost la Piața de Crăciun și am păcătuit fără pic de mustrare de cuget (un aluat fraged umplut cu brânză și ciuperci, o chiflă cu șuncă extrem de fragedă și o clătită cu marțipan, Amaretto și migdale, toate acompaniate de un vin fiert foarte aromat, care mi s-a urcat urgent la cap).

Pentru că ne-am plimbat pe malul Elbei și pe străzile luminate din centru.

Pentru că astăzi am cântat ”Silent Night” în limba germană și a fost la fel de emoționant pentru mine ca și varianta consacrată - în engleză.

(Apropo, știați că anul acesta ”Silent Night” împlinește 200 de ani?).

Pentru că mi-am ascultat omul interpretând la pian această splendidă Nocturnă de Chopin:

Și cel mai important lucru, pentru că suntem împreună. Noi doi și brăduțul nostru. Și cadourile pe care le desfacem mâine dimineață. 

Ah, și să nu omit șosetele mele cu Moș Crăciun :)) 

De fapt, toate cele de mai sus se pot rezuma într-o singură propoziție: ”pentru că inima mea e acolo unde trebuie să fie”. Lângă a lui.

Este ceea ce vă doresc și vouă, oamenii mei 🙂 Să vă fie inima unde trebuie și alături de cine vă e drag. 

Crăciun Fericit 🙂 Vă îmbrățișez.

PS: la voi a venit Moșul deja?

”Zombie”, cântecul despre lupta mea câștigată

Într-o zi de primăvară a anului 1995, să tot fi fost jumătatea lui aprilie, m-am pomenit că maică-mea - care tocmai venise de la școală (era profesoară) - îmi dă o casetă. ”Top Hits from MTV 6”, scria pe ea - unii dintre voi își vor mai fi amintind celebrele casete cu ”selecții”, care multora ne-au luminat adolescența și prima tinerețe. 

”Cum de te-ai gândit să mi-o cumperi tocmai pe asta?”.

”N-am cumpărat-o”, zice, ”am confiscat-o provizoriu de la niște elevi care se preocupau cu ea în loc să fie atenți la oră. Le-o dau mâine înapoi. Cred că tu n-o ai, poate vrei s-o asculți”. 

M-am uitat pe copertă. Cu mici excepții, piesele incluse nu-mi spuneau mare lucru - ”Tears don't lie”, ”Here comes the Hotstepper”, ”All I wanna do”, ”Zombie”, ”Love religion”, ”Take a bow”, ”There is a star....”. 

Hmm, să vedem. Am introdus caseta în micul meu casetofon roșu, de care mă leagă un pogon de nostalgii și-am lăsat muzica să curgă, îndeletnicindu-mă și cu altceva între timp și ascultând cu jumătate de ureche. 

Dintr-odată o anume piesă, o anume voce m-a lovit direct în suflet. Nu cunoșteam nici melodia, nici formația. Dar vocea avea o melancolie dulce, insinuantă, care mi-a atins cele mai ascunse resorturi ale inimii. Am derulat banda înapoi și am ascultat-o din nou. Și din nou. Și încă o dată. Nu înțelegeam decât parțial textul, dar nici nu aveam nevoie de mai mult. Era o lume întreagă în vocea aceea, ale cărei inflexiuni, ulterior devenite inconfundabile, exercitau o irezistibilă atracție asupra mea, o voce care își striga revolta la adresa violenței, pierderilor și visurilor moarte. 

Mult mai târziu, aveam să aflu că piesa respectivă a fost inspirată de un atac al Armatei Republicane Irlandeze (IRA) și face referire la evenimentele ce au avut loc la Dublin în primăvara lui 1916, cunoscute ca ”The Easter Rising”, când mai mulți irlandezi s-au revoltat și au pus sechestru pe mai multe clădiri din oraș, în încercarea de-a alunga ocupația engleză din țară și a instaura Republica Irlandeză. 

O ascultam pentru prima dată pe Dolores O'Riordan - interpretând cântecul care-a devenit un punct central de referință în viața mea și la care în ultimii 23 de ani m-am întors de mii de ori, cred.

Pentru că este cântecul care m-a petrecut în noua mea viață.

Am simțit că nu mai puteam trăi fără melodia asta, trebuia pur și simplu să o am, să știu că o pot asculta ori de câte ori simt nevoia. Am înregistrat caseta în mare parte numai din motiv de ”Zombie” și o ascultasem de câteva zeci de ori deja atunci când m-am internat în Spitalul Militar din Iași, în vederea a ceea ce urma să devină lupta pentru viața mea.

Îmi luasem și casetofonul - chiar dacă n-aveam walkman, era suficient de mic încât să fie ușor manevrabil și ascultam muzică la căști. Aveam doar vreo cinci casete cu mine, dintre care patru nu cred că le-am parcurs decât o dată. Am ascultat la infinit și de fiecare cu aceeași plăcere caseta cu ”Top Hits from MTV 6”, întorcându-mă la ”Zombie” iar și iar. Inconfundabila orchestrație și vocea lui Dolores O'Riordan deveniseră o forță palpabilă care-mi dădea energia și curajul de-a face față la ceea ce mi se întâmpla. Era o senzație aproape fizică. În ajunul operației am ascultat piesa pe repeat până spre ora două noaptea și dimineață am intrat în salonul preoperator lălăind entuziasmată ”Zombieeeeeee, Zombieeeeee”, de se minuna anestezistul că el n-a mai avut pacient care să cânte în timp ce e pregătit pentru intervenție.
Din ce mi s-a povestit, la prima trezire din anestezie (de care nu-mi amintesc), eu râdeam și fredonam. Nu mi s-a spus ce anume, dar nu e greu să-mi imaginez.

În săptămânile următoare am ascultat ”Zombie” aproape fără întrerupere.
Am ascultat-o în timp ce așteptam să se termine perfuzia.
Am ascultat-o în lungile, interminabilele ore petrecute la Reanimare, deși-mi era atât de rău încât nici capul nu-l puteam mișca fără să amețesc.
Am ascultat-o după ce m-am trezit dintr-un leșin care se întâmplase pentru că mă încăpățânasem să-ncerc să mă duc la baie fără ajutor.
Am ascultat-o printre lacrimi de epuizare sufletească, de frică și de durere.
Am ascultat-o gândindu-mă la omul de care mă îndrăgostisem în săptămânile acelea, care-a fost prima mea iubire adevărată și una dintre cele mai frumoase amintiri ale vieții.
Și-am ascultat-o de (alte) sute de ori pe parcursul anului care-a urmat, un an de coșmar și de încleștare cu mine însămi, în încercarea de-a asimila ceea ce aflasem între timp că mi se întâmplase.

Fiecare nouă audiere a piesei a însemnat tot atâtea mici zvâcnete de forță și curaj, care m-au scos în cele din urmă la liman și m-au ajutat să fac pace cu mine însămi.
Revin și-n ziua de azi la ea și e ca un fel de reculegere, de rememorare nu atât a suferinței de atunci, cât mai ales a faptului că am învins. Și mai reprezintă și o amintire a celui pe care l-am iubit cu toată puterea și inocența dragostei de la 15 ani.

Ieri, Dolores O'Riordan și-a luat chitara și-a plecat în singura călătorie fără întoarcere. N-o voi uita niciodată. Nu doar că mi-a schimbat viața. Foarte probabil, a contribuit la faptul că nu mi-am pierdut mințile.

Odihnească-se în pace.

Primii zece ani în Germania

Cu zece ani în urmă, coboram - eu și cele, îmi amintesc precis, nu mai puțin de 7 genți de voiaj, una mai mare și mai dolofană ca alta - în autogara din Nürnberg. Niciodată-n viața mea n-am avut atâtea hangarale în vreo călătorie. Dar în apărarea mea - și a impresionantelor bagaje - niciodată nu m-am mai repatriat.

Astăzi se împlinesc zece ani de-atunci. Eram emoționată, nerăbdătoare să-mi revăd omul care-mi devenise soț cu o lună și jumătate în urmă (și care, lucrând deja de câțiva ani în Germania, se întorsese la serviciu imediat după cununia civilă) și mai eram și temătoare în fața necunoscutului care mi se așternea în cale. Mă mutam într-o țară străină, a cărei limbă nu o vorbeam și despre care nu știam nimic altceva decât că soțul meu locuia acolo și asta o făcea, pentru mine, locul perfect. Mai mult decât atât, de fapt: o făcea să fie ”acasă”. 

Țin minte că priveam peisajul pe geam, iar în capul meu erau o sumedenie de gânduri învălmășite și de două ori mai multe semne de întrebare. Cum o să fie traiul acolo? Cât de mult timp îmi va lua să învăț germana? Cât va dura să-mi găsesc serviciu? Cum mă voi adapta? Voi deveni oare atât de bună încât cineva să aibă încrederea de a-mi oferi un loc de muncă? Dar viața noastră în doi și departe de familiile noastre cum va fi? Vom reuși să ne ținem aproape unul pe altul?

În timp, toate aceste întrebări și-au aflat răspunsul. N-a fost deloc ușor. Au fost luni de zile de mers la cursuri de limbă germană, ani de zile de greutăți de tot felul, de trimis sute de aplicații, de mers la zeci de interviuri. Au fost perioade în care, deși n-aș putea spune că aveam mari lipsuri, mâncam în principal sandvișuri cu șuncă sau  brânză, rumenite în prăjitorul de pâine.

Dar au fost și oameni care ne-au stat alături și ne-au sprijinit decisiv, în momente-cheie ale vieții noastre. Oameni care ne cunoscuseră doar tangențial, în context strict profesional, dar care nu au ezitat să facă - din proprie inițiativă - mult mai mult decât le cerea profilul postului pe care-l aveau, pentru a ne ajuta.

O anumită funcționară de la Oficiul Forțelor de Muncă.

Un anumit profesor. 

Un anumit medic. 

Au fost mai mulți, dar amintirea acestora e cea mai puternică. Niciodată nu le voi putea mulțumi îndeajuns. Faptul că astăzi suntem integrați în Germania, cetățeni ai acestei țări, cu servicii stabile și de perspectivă, se datorează în bună parte și celor trei oameni pe care i-am menționat. 

După un deceniu de când trăiesc aici, admirația și, nu exagerez, dragostea mea pentru această țară nu au scăzut absolut deloc în intensitate. Am și acum foarte multe momente când, mergând pur și simplu pe stradă, mă bucur de fiecare ghiveci de flori văzut la vreo fereastră, zâmbesc privind copacii, inspir adânc pentru a simți aroma de pâine proaspăt coaptă în brutăriile aflate la tot pasul și mi se umple inima de recunoștința de-a trăi în această țară. Nu e totul perfect aici (de parcă unde e?), dar multe lucruri funcționează, e o calitate a vieții și o liniște pe care am învățat să le apreciez și care constituie un ”capital” inestimabil. 

În plan social, nu pot spune că s-a schimbat ceva semnificativ. Nu mi-am făcut prieteni aici, în cel mai bun caz am niște cunoștințe bune și am păstrat o relație de prietenie cu o persoană, pe care o avea jupânul dinainte de venirea mea. Dar nu pot spune că am vreun regret. Prieteniile din România s-au cernut serios, ceea ce nu a fost decât de bun augur - am rămas cu oameni de valoare, care mă cunosc bine, poate chiar mai bine decât mă cunosc eu însămi, care mi-au fost alături și la frumos și la urât și pentru care sunt foarte recunoscătoare că-i am. Sau că LE am, mai corect spus 🙂 A, R, C și R - vă recunoașteți voi - sunteți minunate și vă iubesc 🙂

Există un singur alt loc unde cred că mi-ar plăcea să trăiesc dacă ar fi posibil - Viena - dar dincolo de asta, Germania este țara noastră, casa noastră, viața noastră.
După ce mă-ntorc din vreo călătorie în afara țării, am de fiecare dată un foarte plăcut sentiment de confort, de familiar și de ”al meu” când aud limba germană.

Dacă aveți curiozitatea, las aici o mică ”bibliografie” a începuturilor mele pe pământ nemțesc. 

Despre cursul de limbă:

http://scrisori-de-sertar.blogspot.de/2011/05/din-lumea-celor-care-nu-cuvanta-in.html

Cea dintâi locuință a noastră:

http://scrisori-de-sertar.blogspot.de/2010/10/experiente-locative-vii-hai-la.html

Primele experiențe profesionale:

http://scrisori-de-sertar.blogspot.de/2011/05/de-ziua-muncii-despre-munca.html

Începuturile la serviciul actual: 

http://scrisori-de-sertar.blogspot.de/2012/02/primul.html

Închei această postare exprimându-mi încă o dată recunoștința pentru acești primi zece ani, pentru experiențele și lecțiile învățate în acest interval de timp și dorindu-ne încă multe zeci de ani în această țară. 

La mulți nouă, în Germania 🙂

Ce dor mi-e de iubirea ta...

Cel mai blând om pe care l-am cunoscut vreodată. 

Cea mai răbdătoare persoană pe care am întâlnit-o.

Cea mai modestă. Practic, nu mi-a pretins niciodată nimic, decât s-o las să mă iubească. În ceea ce pe alocuri îmi reproșez a fi fost infantilism, nici măcar asta nu știu dacă i-am îngăduit mereu. Uneori am fost răsfățată, răutăcioasă, lipsită de răbdare, poate chiar egoistă. 

M-a iertat mereu. Mă iubea.

Grijulie, devotată, întotdeauna pregătită să se lase pe sine în plan secund pentru cei dragi.

Mucalită, cu umor. Mereu râd când îmi aduc aminte de reacția ei scandalizată după ce, butonând telecomanda în miez de noapte, a dat peste niște scene nu tocmai sobre din ”Sex and the City”...

Și mai presus de toate acestea, omul care m-a iubit cel mai mult pe lumea asta. 

Bunica mea. Singura care mi-a arătat înțelegere și iubire inclusiv atunci când, poate, am dezamăgit-o.

Azi ar fi împlinit 90 de ani. Mă gândesc des la ea, cel puțin la fel de des pe cât mă gândesc la mama. 

Mi-e dor de ea, mi-e dor de iubirea ei. Cel mai pregnant gând după moartea ei exact ăsta a fost: ”câtă iubire am pierdut...”. 

Sau poate n-am pierdut, pentru că ori de câte ori mă gândesc la ea, mă simt învăluită de dragoste. Ca și cum cineva m-ar ține permanent în brațe. O dragoste pe care nici măcar nu știu dacă o merit. A fost prea bună pentru mine. Ar fi meritat mult, incomensurabil mai mult din partea mea. Și-a vieții, dacă stau să mă gândesc. 

Zâmbesc amintindu-mi ce pacoste eram în copilărie și la ce șmecherii recurgea ca să mă determine să mănânc.

Bunica n-a citit niciun blog de parenting. Dar nici n-ar fi avut nevoie. Tot ce-a făcut a fost să mă iubească.
Într-una din ultimele dăți când am vorbit cu ea, i-am spus că o iubesc. O făceam pentru prima oară, spre rușinea mea. Dacă ar fi plecat fără să fi apucat să-i spun asta, nu mi-aș fi iertat-o niciodată. 

Mi-e dor de ea, Doamne cât de dor îmi e...

Îi plăceau muzica ritmată și florile mov

Îi admira pe Richard Chamberlain, Alain Delon și Roger Moore (mi-a povestit odată că-n liceu a chiulit ca să se ducă la un anume magazin să-și cumpere o ilustrată cu Roger Moore în rolul lui Simon Templar. Cred că noi nu prea ne dăm seama ce însemna așa ceva pentru o adolescentă din România anilor '60... ).

Îi plăceau bananele și pepenele galben (cel din urmă, pentru că avea gust ca de banane, zicea ea).

Iubea culoarea mov. Avea eșarfe, bijuterii, pălărie mov. Se bucura de orice floare pe care o primea, dar în mod special de florile mov. Fardurile în tonuri lila se potriveau perfect cu ochii ei de-un căprui incert, cu sclipiri verzi.

Îi plăcea muzica, în special ritmurile alerte. Una din melodiile ei preferate era ”No Limit”, parcă o și văd cum se însuflețea ascultând-o. Când se întâmplă s-o ascult în mașină invariabil zâmbesc, arunc o privire spre cer și răsucesc butonul de volum aproape de maxim. ”Tare, să se audă până sus la tine...”. 

Din voalul ei de mireasă mi-a făcut primele funde pentru diademă, în clasa întâi.

(Și-a desenat singură rochia, care la momentul respectiv a fost considerată un exponent al nonconformismului și al lui ”cine-a mai pomenit”. Chiar așa; cine mai pomenise, în 1979 și într-un orășel de provincie, rochie de mireasă pe un umăr? 🙂). 

Când aveam 16 ani a fost de acord să-mi vopsească părul, spre consternarea lui taică-meu 😃

N-am avut nicio reținere sau ezitare de a-i spune că am trăit prima noapte de dragoste. ”Sper că te-ai protejat”, a fost unicul ei comentariu. 

A mers cu mine la absolut toate examenele importante și, după fiecare din ele, ne duceam la un suc și-o prăjitură. A plâns după ce-am dat proba orală de Limba Română la Bacalaureat. ”Ești atât de frumoasă și sunt atât de mândră de tine”, mi-a spus.  

Am râs mult și copios împreună. Am plâns una în brațele celeilalte când s-a pronunțat divorțul dintre ea și tata.  

Mi-a știut dezamăgirile, neîmplinirile și tristețile, cu toate că nu mereu (m)-a înțeles așa cum, eventual, mi-aș fi dorit. Dar m-a iubit mai presus de tot și de toate, chiar și fără să mă înțeleagă.

Poate nici eu n-am înțeles-o cu adevărat. Dar e suflet din sufletul meu. E a mea și va fi pentru totdeauna a mea și e mereu cu mine, din lumea în care a plecat acum doi ani și patru luni și unde nădăjduiesc din toată inima că s-a reunit cu cel care a fost dragostea vieții ei. 

Astăzi ar fi împlinit 68 de ani. Sper că e petrecere acolo la tine, mami... 

PS: am terminat de scris postarea și-am aruncat un ochi pe Facebook. Prima imagine pe care mi-au căzut ochii în News Feed reprezintă un buchet de garofițe de munte. Mov.