O seară pentru inimă ❤️

În fiecare dintre ultimele zile am vrut să mă aștern să scriu despre concertul de duminica trecută, dar ceva m-a reținut. Nu știu prea bine ce, poate am vrut să las trăirile și emoțiile serii să se decanteze. Sau să-mi ordonez gândurile. 
Sau poate pur și simplu am amânat s-o fac pentru că știu că este foarte posibil ca asta să fi fost ultima dată când l-am văzut pe Zubin în spațiu și timp real. 

A spune că eram emoționată ar fi prea puțin. Având încă în minte concertele anterioare pe care le anulase, până duminică spre prânz n-am avut curaj să mă bucur pe deplin. Abia când am ajuns la Opera din Berlin, am crezut cu adevărat. 

Ne aflam pentru prima dată aici (concertele la care mergem au loc de obicei la Filarmonică). Interiorul este decorat simplu, dar foarte elegant și se vede că este o clădire veche - a fost inaugurată în 1742, așadar are 284 de ani. 
Sala este mică, dar impresionantă și, în același timp, are un quelque chose intim, care te face să te simți foarte confortabil. 

După ce ne-am ocupat locurile mi-am rotit privirile prin sală căutând-o, ca de obicei, pe doamna Mehta 🙂 și-am reperat-o de îndată. Numai că, privind-o, nu mi-a venit să cred văzând cine tocmai intrase, salutând-o și ocupându-și locul, la numai câteva scaune distanță de ea: cancelarul Germaniei, Friedrich Merz.

Primul din stânga jos: Friedrich Merz

De asemenea, în public s-au aflat inclusiv dirijorii Daniel Barenboim și Christian Thielemann. Era o seară de sărbătoare și veniseră să-și celebreze prietenul și colegul 😊. 

După ce orchestra și-a ocupat locurile ni s-a adus la cunoștință că, la solicitarea lui Zubin, repertoriul serii a fost parțial modificat - în loc de Simfonia I de Mahler, cum fusese plănuit inițial, urma să ascultăm Simfonia a VII-a de Beethoven. Cealaltă piesă din program se păstrase - Simfonia nr. 40 de Mozart. 
Se subînțelegea motivul acestei ajustări - compozițiile lui Mahler sunt lungi, complicate și deosebit de solicitante inclusiv din punct de vedere fizic. În contrapartidă, o simfonie de Beethoven este în general mai abordabilă, mai puțin obositoare și de durată mai scurtă. 
Mărturisesc faptul că, deși evident că îmi părea rău de situație, m-a bucurat schimbarea. Simfoniile lui Beethoven sunt, fără excepție, superbe, le cunosc și e mereu o bucurie să le ascult; iar din punct de vedere psihic nu mă simțeam neapărat în formă pentru o audiție a lui Mahler. 

Revederea lui Zubin m-a bucurat enorm și, în același timp, mi-a frânt inima. Anii l-au ajuns din urmă. Este, în continuare, la fel de olimpian și grandios ca întotdeauna. Însă ceea ce spuneam într-un articol de-acum câteva luni, respectiv că ”se stinge lumina”, mi s-a reconfirmat.

M-am bucurat să ascult cele două lucrări de Mozart și Beethoven, dar, pentru prima dată, seara aceasta nu a fost despre muzică. A fost despre Zubin și numai despre el. Am convingerea că toți cei prezenți în sală erau de aceeași părere. Probabil că ar fi putut dirija inclusiv ”Melc, melc codobelc” și tot ar fi fost aplaudat în picioare minute în șir.

La pauză nu am rezistat ispitei de-a o saluta, din nou, pe soția lui (deși mai făcusem asta și-n urmă cu trei ani 🙂). Am regăsit-o la fel de amabilă, caldă, prietenoasă și emanând bunătate. Ultimii ani par însă a-și fi luat tributul și în ceea ce o privește pe ea. 

L-am privit pe tot parcursul concertului, umplându-mi sufletul de energia lui bună. După ce și-a luat locul la pupitru, o parte din ani au zburat lăsând loc măreției de altădată. Regăseam stilul lui caracteristic, expresiv și binecunoscut, care pare cumva foarte echilibrat, cu mișcări centrate pe axa corpului. Și chiar dacă gesturile erau mai lente și mai economicoase, intrările erau la fel de precise și neezitante. 

Am ieșit din sală cu un nod în gât și aproape în pragul lacrimilor. ”Nu știu dacă a fost o celebrare sau un cântec de lebădă”, i-am spus omului meu. ”În primul rând a fost ceva ce lui cu siguranță i-a făcut plăcere. Și-n același timp a fost un dar al lui, pentru noi”. 
Cred că are dreptate. Asta mi-a adus aminte de primul concert al lui Zubin la care am fost, în urmă cu 21 de ani (la Festivalul ”George Enescu” din 2005). Unul dintre cele două bisuri fusese un dans de Dvořák. ”Pentru inimă”, ne-a spus Zubin atunci. 
Așa am simțit și eu a fi fost această seară. Pentru inimă. A noastră, a lui ❤️.

Întorc și acum pe toate părțile experiența din urmă cu o săptămână. Dacă a fost sau nu cea din urmă oară, asta rămâne de văzut. Eu sper că n-a fost. Și am încredere să iau bilete pentru următorul concert.