Viezurele Corporatist loveşte din nou

Ieri dimineaţă, imediat ce-am ajuns la serviciu, team leader-ul îmi face semn că are o vorbă să-mi spună.

- Auzi, cumva ai vreo idee referitor la ce s-ar putea îmbunătăţi în activitatea departamentului tău?

Pauză de gândire cinci secunde şi, cu un zornăit asurzitor, îmi pică fisa.

- Nu, zic eu, cu un aer sumbru. Nu. Să nu-mi spui că începe iar!

- Ba cam da, şi tu eşti la rând.

M-am proţăpit în faţa lui de parcă înghiţisem nu un băţ, ci două prăjini puse cap la cap.

- Să mă lase-n pace. N-am nicio idee, nicio propunere, la mine totul funcţionează momentan aşa cum trebuie.

Nu minţeam zicând asta. Am mai avut nişte probleme de soft care îngreunau anumite proceduri, dar le-am relatat lui Musiu Şarl, care le-a dat mai departe şi a supravegheat implementarea unor soluţii. Misiune îndeplinită, fără ca pentru asta să am nevoie de Viezure. Exact... amicul meu de anul trecut, Viezurele Corporatist, a revenit în arenă. La fel de pisălog şi de plin de zel. 

- Bine, da' tot trebuie să te duci în şedinţă cu el. 

- Mă duc, dacă e musai, spun, în continuare îmbăţoşată, dar numai ca să-i zic să mă scutească.

Ei las' că i-o coc eu, mă gândeam. De data asta nu mă mai prinde-n laţ. Am să stau pe scaun şi-am să-i povestesc "Ali Baba şi cei 40 de hoţi", inclusiv pe roluri, dacă pofteşte. Să vezi de nu i-o plăcea.

Trei ore mai târziu, şedinţă.

- Bine v-am regăsit în noul an, ne întâlnim din nou în cadrul proiectului nostru comun de îmbunătăţire a activităţii dumneavoastră, se lansă Viezurele, cu un entuziasm demn de consacratul "dragi tovarăşi şi prieteni" din vremurile de tristă amintire. 

Eu aveam exact atitudinea asta: 

- De data aceasta însă, nu se mai pune problema vreunei propuneri din partea mea, i-o retez. 

- Cum aşa, face Viezurele siderat, întotdeauna e ceva de îmbunătăţit. 

- Nu şi la mine. Micile neajunsuri pe care le-am avut au fost corectate cu ajutorul şefului meu.

În următoarele minute am vorbit în continuu, explicându-i cu lux de amănunte ce probleme avuseserăm şi cum le-a soluţionat Musiu Şarl. Aveam un debit de mă şi minunam în sinea mea ce bine şi fluent vorbeşte omul germană când e motivat :)) 

Viezurele devenea tot mai impacientat, a dat să mă întrerupă de câteva ori cu un "bine, dar...", eu nu m-am lăsat, am continuat să descriu şi am încheiat triumfătoare: "Aşa că, vedeţi, treburile se pot rezolva şi la nivel intern, fără a dezvolta un proiect separat pentru asta".

In your face, Viezure!

- Deci nu aveţi nicio dorinţă, sunteţi perfect mulţumită, mormăie el, vizibil decepţionat.

- Exact, rânjesc eu. Eram sigură că l-am făcut în foi de viţă.

Dar pezevenghiul mai avea un as în mânecă. Se întoarce către team leader, care era şi el prezent, conform alineatului patrusutecincizecidemiişaptesutedouăzecişipatru din nepătrunsele protocoale ale Viezurelui.

- Care a fost ultimul proiect al nostru în secţia de "sortare / ambalare"?

- Ceva legat de curăţenie, care se face săptămânal de către angajaţi, prin rotaţie. 

Viezurele se întoarce spre mine, cu o moacă extaziată.

- Iată, vedeţi, o idee şi pentru dumneavoastră!

HA?!!!

- Am putea face un proiect despre curăţenia periodică în departamentul dumneavoastră, zice el, ca răspuns la privirea mea blondă.

Asta-mi lipsea.

- Nu sunt deloc de părere că e nevoie să facem un proiect separat ca să fac eu curat în locul unde muncesc, am zis. 

- Dar nu aveţi niciun motiv să refuzaţi acest proiect, nu-i aşa?

Mă simţeam de parcă m-ar fi înghesuit în colţ martorii lui Iehova. 

- Cum vă imaginaţi că am putea dezvolta acest proiect?

- Nu-mi imaginez în niciun fel. Eu fac curat la mine când am timp; şterg praful de pe calculatoare şi imprimante, curăţ tastaturile, spăl birourile cu o soluţie specială. Nu văd ce proiect ar putea ieşi din asta.

- Dar totul ar putea fi sistematizat şi organizat, am putea face liste şi astfel toţi membrii permanenţi ai departamentului ar fi implicaţi în acest demers.

M-am uitat la el cu duioşia călăului care pune condamnatul pe ghilotină.

- Toţi membrii permanenţi, ziceţi? Ei bine... acum staţi de vorbă cu unicul membru permanent. Ce propuneţi, deci? Să m-apuc să mă organizez pe mine însămi, să mă pun în plan pe listă şi să-mi trasez sarcini?

Viezurele arăta ca Tweety fugărit de motanul Sylvester.

- Ăăăăă.... cum adică singurul membru permanent?! Dar Frau Cutare?

(asta fiind Insipida, evident).

- Frau Cutare nu mai e la noi de o lună. Aşadar, cine şi cum să se organizeze?

- Păi, hmmm.... aaaahhh... puteţi face pentru dumneavoastră o listă! Este o idee excelentă! Aşa aveţi totul organizat, sistematizat.

N-o mai lungesc. În ciuda determinării mele de-a nu mă mai lega la cap cu prostiile ăstuia, nu am putut scăpa. Am luat-o de la capăt cu tot bâlciul: trebuie să cer aprobare lui Musiu Şarl, să dezvolt un plan, să-l pun în aplicare etc etc etc. Inutilul de Viezure a ţinut cu dinţii de "proiect", pentru că el cu asta se ocupă. Dacă n-ar sta de capul oamenilor cu tot felul de planuri, liste şi listuţe, n-ar mai avea ce face altceva. Nu pare să fie-n stare de altceva. 

Răbdare de beton armat îmi doresc :D

Mai bine...?

Reuşesc să dorm noaptea şi singurul ajutor extern este un ceai calmant din muşeţel, tei, lavandă şi roiniţă. 

La serviciu reuşesc să mă concentrez, să-mi fac treaba ca de obicei şi, pentru momente scurte, chiar să-mi abat gândurile. În maşină, ascult muzică. Ieri am simţit nevoia Recviemului lui Mozart, pe care, culmea, îl ascultasem pe drumul către casă, cu numai câteva ore înainte ca mama să-şi ia rămas-bun de la lumea asta. Astăzi m-am întors la muzica vieneză dirijată de Zubin.  Senzaţia a fost aceeaşi ca atunci când revezi un vechi şi drag prieten, a cărui companie îţi face bine şi-ţi pune o picătură de balsam pe-o rană deschisă.

Acasă, fie mă cufund în serialul "Murder, she wrote", fie surfez fără ţintă pe net, citind tot felul de bazaconii în esenţă inutile, dar folositoare în demersul meu de a mă gândi la altceva. 

Mai pe scurt, s-ar putea spune că sunt funcţională.  Aşa cred, cel puţin.

Asta nu înseamnă că aş putea face abstracţie vreun moment de realitate. Probabil toţi care au pierdut pe cineva drag cunosc sentimentul de frustrare generat de faptul că... viaţa merge înainte. Ceva din tine a murit şi-a fost îngropat împreună cu omul pe care-l jeleşti, dar cerul tot e plin de stele, soarele continuă să răsară, vântul continuă să bată. Şi e atât de ciudat... ştii că e normal, însă tot ciudat ţi se pare şi parcă ai vrea să tragi la răspundere pe toată lumea. 

Nu ştiu dacă toate astea înseamnă că sunt mai bine. Poate da, poate nu. Poate mă ascund de mine însămi fiindcă mi-e teamă de ce-aş simţi dacă mi-aş da frâu liber. Nu se pune problema că n-aş accepta realitatea (doar eram lângă mormânt când sicriul a fost coborât în cavou şi cât voi trăi nu voi uita momentul în care, privind printr-o perdea de lacrimi cum era fixat capacul, am şoptit "adio, mami"), dar cu toate astea, în continuare totul mi se pare... ireal. 

Timp. Timp. Timp.

Gânduri pentru tine, mami

Nu-mi găsesc locul şi nu mă pot concentra la nimic, aşa că mai bine-ţi scriu. Sunt convinsă că vei citi imediat, doar eşti pe-aici pe undeva, nu? :) 

Nu ştiu cum să încep, poate de unde noi n-am mai stat demult de vorbă. Ştiu, accept şi încerc să mă resemnez cu realitatea că ai murit, dar cumva parcă tot nu-mi vine să cred. Cum vine asta, adică n-am să te mai văd niciodată? N-o să mai vorbim niciodată la telefon? N-o să ne mai bem cafeaua împreună când vin în ţară şi n-o să mai sporovăim până la ore mici din noapte? Chiar ai plecat.... de tot? 

 

E o ironie cumplită la mijloc. De când am aflat că te-ai dus, ţi-am spus lucruri pe care nici nu m-aş fi gândit să ţi le spun înainte. Şi tot cumplit de ironic mi se pare faptul că eu niciodată nu ţi-am spus "mami"... dar o fac acum, de când ai plecat. Şi cred că de-acum aşa îţi voi spune întotdeauna. 

Am visat să mergem împreună, doar noi două, la Paris şi-n Turcia. 

Am visat că vom ieşi amândouă la cumpărături prin cine ştie ce ţară unde ne petrecem concediul.

Am visat că te vei bucura de nepoţii tăi.

Şi-am mai visat şi altele, dar la un moment dat, am înţeles şi m-am resemnat că vor rămâne doar vise. E adevărat că relaţia noastră n-a fost mereu perfectă, dar ştiu că m-ai iubit întotdeauna, aşa cum te iubesc şi eu. Ţăndări mi s-a făcut sufletul şi m-a copleşit o milă sfâşietoare când te-am văzut la capelă... păreai atât de vulnerabilă şi de învinsă aşa cum stăteai acolo în sicriu, mami. N-am îndrăznit să te sărut pentru ultima dată, n-am vrut să rămân cu amintirea acelei răceli, dar nu mi-am luat ochii de la tine aproape deloc. Ţi-am cerut iertare pentru tot ce-am greşit faţă de tine, ţi-am spus de multe ori că te iubesc şi să nu-ţi fie frică... pentru că, aşa cum spunea şi preotul, te-ai dus acolo nu e nici durere, nici întristare, nici suspin.

Sunt încredinţată că vei fi mereu cu mine şi că vei veghea asupra mea. Am primit deja nişte semne de la tine, chiar dacă nu sunt decât câteva zile de când sufletul tău şi-a luat zborul. Şi mă simt liniştită, ciudat de liniştită, poate chiar prea liniştită la atât de puţin timp după plecarea ta... Să fie ăsta semnul că ţi-ai găsit, în sfârşit, liniştea? Sau e forţa pe care mi-o insufli tu? Poate amândouă, eu aşa nădăjduiesc. 

Ştiu că într-o bună zi n-o să mai plâng şi mă voi gândi la tine cu nostalgie şi un zâmbet, dar ziua aceea îmi pare atât de departe acum. Mă doare, mami... mă doare suferinţa ta din ultimii ani, mă doare că n-am fost lângă tine când ai încetat să respiri, mă doare că n-am să te mai văd decât în vise.

Drum bun printre stele, mami, Dumnezeu să te odihnească în pace... Şi până când ne vom reîntâlni, te rog să ai grijă de mine...

Back...

A trecut o săptămână de când mama mea s-a dus şi patru zile de la înmormântare. Nu prea ştiu să spun cum mă simt. Nu ştiu nici măcar dacă mă simt cumva. Am sentimentul că sunt într-un fel de balon de săpun, izolată de lumea exterioară şi nelăsând adevărata dimensiune a pierderii să ajungă la mine. Un lucru ştiu, totuşi: mama a murit în somn, iar faptul că nu a suferit - cel mai probabil nici nu a conştientizat ce se întâmplă - mă ajută, chiar dacă milimetric, să mă împac cu situaţia.

Nu voi renunţa la blog, dar deocamdată nu mă simt în stare să scriu mai mult. N-aş putea scrie decât despre mama, trăirile şi senzaţiile din ultimele zile, şi încă nu îndrăznesc s-o fac. Poate mâine, poate poimâine, să vedem. Iau fiecare zi aşa cum vine, încerc să-mi păstrez cumpătul şi să las timpul să-şi facă treaba. Până una-alta, n-am curaj să ies din balonul meu de săpun. Deşi chiar şi aici, în balon, mă însoţesc imaginile de la capelă, frânturi din timpul slujbei sau imaginea sicriului coborât în mormânt.

Voi să aveţi grijă de voi, bine? Ne citim curând :)

Final

Astăzi, la câteva minute după ora 6, a sunat telefonul.

Mama a murit azi-noapte.

Trilemă

Sau mă rog. Un fel de. 

În clipa asta, mă gândesc la vreo 3 variante de blogging pe termen scurt:

- fie renunţ temporar la scrisul pe blog; e varianta cea mai nefericită, pentru că-mi face o enormă plăcere să scriu;

- fie scriu rar şi aproape doar ca să mă jelesc; e mai puţin rău decât a nu scrie deloc, dar penultimul lucru pe care l-aş vrea e să intraţi aici şi să găsiţi numai lamentări. Zic "penultimul", pentru că ultimul ar fi să mă las de blog;

- fie scriu pe alte teme, dar mai sec, mai fără vână, mai dietetic (adică fără sare şi piper). Pentru că deocamdată nu mă mai văd în stare de aşa ceva. Deşi cu siguranţă mi-ar face bine să scriu despre altceva.

Poate una din cele trei, poate combinate. Nu ştiu. 

Vă rog doar să aveţi răbdare cu mine. 

Da, coşmarul devine tot mai groaznic.

Abisurile comunicării cu Helpdesk-ul (IV)

Probabil că într-una din postările recente i-am deochiat pe cei de la Helpdesk. Sau poate că la ei proverbialele minuni nu ţin trei zile, ci numai vreo câteva ore, aşa :D Sunt minuni-instant, precum pliculeţele de cafea solubilă :)) Acum le vezi, acum nu le mai vezi.

Păi să vă zic. Azi, eroare în sistem - normal, ce altceva. O comandă expres, deci trebuia să plece urgent de la noi, pentru a fi mâine la client. Toate bune şi frumoase, numai că apare o dudă la scanare. Cum ar veni, pachetul nu era confirmat de sistem că este complet şi poate fi trimis, deşi era.  Şi fără această scanare nu poate fi trimis.  Adică ar putea, dar nu e permis.

Ştiam de unde vine problema, nu era prima dată când o aveam, numai că rezolvarea nu stătea în puterea mea. Mail fulger la IT, descriu cu acurateţe, menţionez că e o chestiune care nu apare pentru prima dată, bag şi un print screen (vorba aia: să fie, să nu trebuiască), subliniez că e vorba de o comandă expres, marchez mail-ul ca fiind important, send.

Un sfert de oră mai târziu, mail de la IT. Dragii de ei, ce repede s-au mişcat, îmi zic înduioşată. Citesc mail-ul şi duioşia dispare prompt, fiind înlocuită de perplexitate şi un sentiment din categoria "ce-naiba-o-fi-în-capul-ăstora".

"Bună Greta,

am citit mail-ul tău. Înţelegem că este o problemă la scanarea pachetului. Vrei să te ocupi, te rog, de acest lucru şi să ne anunţi de îndată ce ai rezolvat?

Salutări

Icsuleasca".

Ce faceeeee?! EU să mă ocup? Ce fumarăţi, maică? Mă uit încă o dată să văd care dintre IT-işti a semnat mail-ul (era trimis de pe un mailbox comun, al departamentului, cum avem şi noi). O pitulice. Fir-ar să fie, până şi Memo ar fi mai perspicace.  Scriu deci înapoi:

"Bună Icsuleasca,

exact asta este problema: din cauza faptului cutare (enter text plicticos despre chestiunea strict tehnică), sistemul nu recunoaşte numărul de tracking. Din acest motiv v-am scris, pentru a rezolva problema X, pe care de altfel, după cum ştii, am mai avut-o.

Salutări

(şi foarte mulţi nervi nedeclaraţi)

Greta".

De data asta n-am mai primit niciun mail. Ei taci, s-a ofuscat pitulicea, reflectez, deloc preocupată de acest aspect. La urma-urmei, dacă nu e-n stare să priceapă 3 rânduri simple, mai ales că nu era prima dată când aveam problema asta, să-şi dea în judecată strămoşii. Ooooo, sună telefonul. 

Na poftim, cine-ar fi crezut c-o să mă bucur să-l aud pe Memo? "Salut, Greta, cred c-am rezolvat. Verifică în sistem, acum ar trebui să meargă. Stau la telefon până te uiţi, ok?". Evident, era totul în ordine.

Îl iubesc pe Memo. Da, ştiu, acum vreun an şi ceva i-aş fi pus pielea-n băţ. Dar sunt femeie şi am dreptul să mă răzgândesc :))

Cinci bărbaţi atrăgători (Blog Challenge 12)

Cea de a douăsprezecea temă din leapşa-foileton mi se pare una dintre cele mai frumoase de până acum; trebuie să enumăr cinci bărbaţi pe care-i găsesc atrăgători ;)) Lăsându-l la o parte pe jupânul legitim, iată cum arată Top 5 în viziunea mea. 

Zubin Mehta

Nu cred că sunteţi prea surprinşi, nu-i aşa? :) Îl consider un bărbat frumos şi deosebit de expresiv, şi asta nu doar din punct de vedere fizic; bunătatea, dragostea de oameni şi nobleţea sufletească i se citesc în ochi şi-i adaugă un plus de farmec. 

 Gabriel Macht

Nu auzisem de el până la apariţia serialului "Suits", dar în umila-mi opinie, dumnealui ar trebui ocrotit într-o rezervaţie, ca un monument al naturii (ce e :D).

Pierce Brosnan

Despre el se poate spune că este una dintre cele mai vechi pasiuni ale mele; l-am descoperit la 16 ani, în publicaţia săptămânală "Blitz Magazin" (îşi mai aminteşte cineva de asta?) şi timp de câţiva ani am colecţionat fotografii şi articole. Îmi place şi acum, dar mai degrabă dintr-un soi de nostalgie a adolescenţei.

Am văzut majoritatea filmelor în care a jucat şi, cu toate că nu-l consider un actor de geniu, din punctul meu de vedere e cel mai autentic James Bond dintre toţi cei care au jucat acest rol. 

George Clooney

Arată mai bine acum, la peste 50 de ani, decât în tinereţe şi-l găsesc foarte şarmant. Eu şi încă vreo câteva (zeci de) milioane de femei, presupun.

Dincolo de asta, admir implicarea lui în cauzele umanitare şi filmele cu mesaj pe care le-a făcut (cum ar fi "Syriana").

Marlon Brando

Sincer acum. Dacă aţi văzut "Un tramvai numit dorinţă", aţi reţinut şi altceva din film, în afară de felul în care arăta Brando în tinereţe şi-n tricou mulat?

Dacă da, tot respectul meu - daţi dovadă de mult mai multă profunzime în comparaţie cu mine. Eu, drept să spun, de câte ori mă gândesc la filmul ăsta, numai imaginea de mai sus îmi vine-n cap :))

Foarte mult mi-a plăcut tema asta, chiar a fost una dintre cele mai agreabile de până acum. Aproape am uitat că mâine e luni :))

Voi pe cine aţi include într-un eventual top?

Diverse & disparate (IV)

1) Viaţa fără Insipidă e un parfum de roze - şi nu glumesc :)) Atmosfera este sensibil mai relaxată, treburile sunt făcute la timp şi aproape fără nervi, dacă e prea mult de muncă pentru o singură persoană primesc ajutor (un coleg de la alt departament care, îndrumat, lucrează foarte bine), nu mai am de-a face cu aere de superioritate şi mutre şi, bonus, e ordine! Nu mai sunt cartoane zvârlite pe te-miri-unde, nici ghemotoace de hârtie cât vezi cu ochii, nici etichete inutile lipite pe birouri. E pur şi simplu curat, în toate sensurile posibile. Şi peste toate astea, inclusiv Helpdesk-ul pare să fi primit un suflu nou de energie - de exemplu, ieri m-a scos Memo dintr-o mică dandana foarte rapid, fără enşpe mail-uri, print screen-uri şi telefoane. Să nu-i fie de deochi, ptiu, ptiu. În concluzie, Insipido, stai acolo unde eşti că stai bine.

2) Am cumpărat, de îndată ce au apărut, CD-ul şi Blu Ray-ul concertului de Anul Nou de la Viena. Oamenii s-au mişcat incredibil de repede: CD-ul a apărut pe 9 ianuarie, iar Blu Ray-ul pe 30. Senzaţia, când am ascultat piesele, a fost inedită, în sensul că le ascultam şi mă tot gândeam: "Da' oare eu unde eram când s-a cântat asta şi asta şi asta? Clar, le-am ascultat, am fost acolo, dar de ce nu-mi amintesc de ele decât foaaarte vag?". O singură dată mi s-a mai întâmplat aşa, respectiv la cununia religioasă. Urmărind filmarea pe DVD, mă întrebam: oare chiar s-au petrecut toate alea? Da, evident că ni s-au pus pirostriile, evident că mi s-a urat "şi tu mireasă, mărită să fii ca Sara, să te veseleşti ca Rebeca...", evident că ne-am învârtit pe "Isaiia dănţuieşte" - dar eu nu-mi amintesc, de facto, aproape nimic din toate acestea. Emoţiile au fost mult prea intense. Faptul că mi s-a întâmplat acelaşi lucru la concert mi se pare grăitor. 

3) Nu mi-am regăsit mutra pe Blu Ray, aşa cum o fărâmă din mine trăsese nădejde. Dată fiind situaţia, nici n-ar fi fost posibil: urmărind concertul, am realizat că nu s-au folosit imagini de la toate cele trei reprezentaţii, ci au "turnat" pur şi simplu versiunea de pe 1 ianuarie. Îmi imaginez că la bază au stat şi raţiuni de ordin pragmatic - au vrut să dea drumul cât mai repede DVD-ului şi Blu Ray-ului - dar, pe de altă parte, poate că versiunea de pe 1 ianuarie a fost ireproşabilă şi n-a fost nevoie de editare video. Mdeah, şi uite-aşa am ratat şansa de a intra în istorie :))

4) Am ezitat până acum să vă spun asta, în ideea că mă veţi suspecta de vreo doagă lipsă, dar am decis să-mi asum riscul. În timpul concertului, au existat două momente în care Zubin s-a uitat fix la mine. Nu, nu mi s-a părut. Fix. Am avut sentimentul că-mi priveşte direct în suflet, pentru că eu practic nu mi-am luat ochii de la el. "Sper că nu te-ai apucat de dirijat", a comentat soţul când i-am povestit. Eu sper că a simţit un val de fericire venind de undeva din dreapta sus. Şi mai sper că nu şi-a adus aminte de admiratoarea de la München :)

5) În alt registru, coşmarul continuă. Azi, preţ de câteva ceasuri, am avut motive să cred că e finalul. Nu a fost azi. Poate va fi peste câteva zile, poate peste o săptămână, poate peste o lună. Între timp, încerc să-mi ţin minţile la un loc.

Principala hibă a cărţilor în format electronic

Să trecem rapid peste faptul că e vorba de un articol pe care l-am citit în ediţia electronică a lui "Washington Post", da? :)) Nu de alta, dar nu pot să mă laud că aş citi frecvent acest ziar, deci azi a fost o întâmplare. Subiectul materialului este un fel de "rechizitoriu" la adresa cărţilor în format electronic, tot mai răspândite în ziua de azi. 

Nu că tema n-ar fi fost deja exploatată; nici autorul nu-şi propune să descopere apa caldă, gaura din covrig şi mersul pe jos. Se mulţumeşte să constate că principalele argumente în favoarea cărţilor electronice sunt de ordin practic: "uşor de purtat", "compacte". De asemenea, sunt mai ieftine decât cărţile clasice.  Şi cam aici se opresc pro-urile. 

În fapt, ideea centrală a articolului este diferenţa dintre textele pe care (ar trebui să) le citim pe tabletă sau iPad, comparativ cu acelea pentru care e de preferat cartea propriu-zisă. Autorul lucrează în învăţământul universitar şi spune că foarte mulţi dintre studenţii săi au declarat că se concentrează mult mai bine şi reţin mai mult din ceea ce citesc dacă este vorba de o carte "de hârtie". Explicaţia, foarte simplă de altfel, este că pe tabletă e mult mai uşor să fii distras, pentru că Internetul este la numai un click distanţă. Tentaţia este mare şi mulţi cedează, aşa că lectura este practic fragmentată. Un paragraf citit, apoi un click rapid pe Facebook sau Instagram, încă o pagină, un ochi pe Twitter... nu, în felul ăsta n-o să citim niciodată Dostoievski. Sau dacă da, n-o să rămânem cu mare lucru. 

Reflectând niţel, mi-am dat seama că mă regăsesc şi eu în situaţia asta. Am sute de cărţi în format electronic, multe dintre ele din categoria lecturilor "serioase", dar şi multe "uşurele". Ei bine, n-am putut citi nicio carte sobră pe tabletă. Nu s-a legat, pur şi simplu. Am încercat de câteva ori "Parfumul" de Patrick Süskind, n-a mers, l-am abandonat (deşi editarea cărţii este bună, într-un font confortabil pentru ochi). Am citit numai "consumabile" gen Kinsella, Dan Brown, Agatha Christie, John Grisham şamd. Nici măcar "Contele de Monte Cristo" n-am fost în stare să recitesc, deşi ar fi un teren cunoscut (am citit-o prima dată la 16 ani).

Sigur, sunt conştientă de faptul că mi-ar fi foarte greu să fac rost de multe dintre cărţile electronice pe care le am, în format clasic. Ca să nu mai spun că nici spaţiu n-aş avea, cel puţin nu acum. Şi culmea e că-mi doresc să citesc multe cărţi, dar pur şi simplu nu merge, nu "intră". Probabil inclusiv din motivul ăsta am citit atât de puţin anul trecut, cine ştie.

La voi cum se prezintă situaţia? Aveţi spor la citit cărţi în format electronic? 

"Shopaholic to the Stars"

Cel mai recent volum din seria "Shopaholic", de Sophie Kinsella, intitulat "Shopaholic to the stars", a fost catalogat de mulţi ca fiind o dezamăgire. Având experienţa lui Bridget Jones, zic stai să vezi că se mai duce una la vale. Dar cu toate recenziile negative pe care le citisem, curiozitatea a învins, aşa că am cumpărat cartea în format Kindle şi-am citit-o (în parte, la Viena, în seara dinainte de concert, când nu prea aveam somn pentru că mă năpădiseră emoţiile).

Sărind direct la concluzie: mulţi cititori sunt prea cusurgii şi, cu toate că nu erau la primul roman din serie pe care-l citeau, aşteptările lor au fost total nerealiste. Pesemne şi-au imaginat că vor da peste un roman de Garcia Marquez având-o ca eroină pe Maica Tereza, aşa că au reclamat calitatea slabă a naraţiunii, egoismul şi lacunele de comportament ale lui Becky. 

Ce să povestim. Din punctul meu de vedere, naraţiunea nu este cu nimic mai prejos faţă de celelalte volume şi Becky nu s-a schimbat deloc. Tot zăpăcită e, tot infantilă (se entuziasmează rapid din orice fleac şi se dezumflă la fel de repede), intră în buclucuri, îşi face o mie de procese de conştiinţă, încearcă să iasă din belele numai pentru a intra în altele şi mai mari... Ce mai încoace-încolo, ea e. Vechea şi simpatica noastră cunoştinţă, Rebecca Brandon (născută Blomwood :D). 

Experienţa hollywood-iană mi se pare plauzibilă. Probabil cam aşa se petrec lucrurile: starurile intrate într-un con de umbră creează şi alimentează conflicte pentru a se menţine în atenţia presei, iar cine nu cunoaşte dedesubturile, are toate şansele să le pice în plasă. Aşa cum s-a întâmplat şi cu Becky. Faptul că dezvoltase o obsesie pentru cariera ei de stilist la Hollywood nu e nimic ieşit din comun, pentru cine-a citit cărţile anterioare. 

I se reproşează egoismul. "Selfish, cold-hearted bitch", s-a răstit ofuscat un cititor de pe "Goodreads".

Vai, că Minnie nu e pomenită aproape deloc, deci ce fel de mamă e Becky? Personal, n-am simţit lipsa copilei (care, e drept, pare să fie versiunea feminină a domnului Goe). 

Vai, nu i-a păsat de problemele prietenei ei Suze. Să fim serioşi, Suze e femeie în toată firea, a fost dorinţa ei să facă o excursie cu familia la Los Angeles, iar faptul că Tarquin a luat-o razna nu-i poate fi imputat lui Becky.  Suze, în calitate de nevasta lui, unde fusese în tot timpul ăsta? 

Vai, că nu ţine cont de dorinţa tatălui ei de a-i face rost de autografe.  Ei scârţ.  De parcă starurile ar sta înşirate la Hollywood ca floricelele de porumb pe aţă, cu pixul pregătit pentru a oferi autografe.

Noduri în papură pe toată linia, e verdictul meu. Mie cartea mi-a plăcut la fel ca toate celelalte din serie, cu două amendamente însă:

1. Becky nu mai pare atât de obsedată de cumpărături şi asta-i ia un pic din quelquechose-ul ei naiv şi irezistibil.

2. Faptul că romanul se termină în coadă de peşte, lăsându-ne cu o situaţie foarte încurcată şi cu un sec "Becky will be back soon" mi se pare enervant. Ce înseamnă "soon"? Când e "soon"? De ce a lăsat treaba nerezolvată, spre deosebire de toate cărţile precedente? Dislike!

Oricum însă, e o lectură simpatică şi nepretenţioasă, din categoria "chewing gum for the brain", care merge la fix cu o cafea şi nişte brioşe cu vanilie :)