Bună, sunt Greta și sunt dependentă de Internet

Primul lucru pe care-l fac atunci când ajung acasă (dacă nu pun la socoteală schimbatul de haine) e să dau drumul la calculator și să mă năpustesc pe Internet, să văd ce s-a întâmplat în cele 11 ore cât am fost plecată și ce-am ”pierdut”. Ce lucruri neasemuit de importante s-au petrecut în lipsa mea. Evident, constat că n-am ratat nimic esențial, cel puțin nu ceva care să nu sufere amânare, dar asta nu mă împiedică să dau buzna și-n zilele următoare online, like there's no tomorrow.

Internet-ul a devenit mai important decât aș fi dispusă să recunosc și cu siguranță mai important decât ar fi de dorit. Cel mai recent exemplu, azi. Vin acasă, mă reped asupra calculatorului ca vaca-n lucernă, deschid în viteză vreo 4 tab-uri. Numai că, ce să vezi, ”Problem loading page”. Săriți. Închid browser-ul și-l deschid iar (asta-n mod sigur am învățat-o de la IT-iștii noștri; indiferent cu ce problemă-i sun, prima întrebare e ”ai încercat să te deloghezi și să te loghezi din nou? Și tot nu merge?” Între timp am ajuns să-i mint și să le spun că am făcut asta, doar ca să depășim momentul și să m-ajute să rezolv problema, care întotdeauna ține de vreo hachiță a sistemului și nu de închide/deschide aplicația). Dar Firefox se pune de-a curmezișul; din toate ferestrele îmi rânjește sfidător ”Problem loading page”. 

Singur Facebook merge, nu pricep cum, din moment ce toate celelalte pagini sunt pe butuci, dar mulțumesc și pentru atât. Însă după vreo jumătate de oră, după ce-am citit toate update-urile (aha, alea neasemuit de importante, vezi să nu), constat că nu-mi găsesc locul. Restart de modem, poate-poate. Da' de unde, după restart aceeași poveste. 

Hai să citesc, poate uit că nu merge net-ul (cât de stupid sună asta, și chiar așa și e. Stupid, ridicol, prostesc, imbecil). Deschid biografia lui Zubin, parcurg un capitol. Zâmbesc citind că băutura lui preferată este... banalul, pentru multă lume, suc de portocale :) (Știam asta deja din celelalte cărți, dar tot mă amuză). Nu uit de Internet. N-am stare, nu mai încep un nou capitol, refresh-refresh-refresh. Croșetez scenarii, îmi pun întrebări: în mod sigur e vreo defecțiune pe undeva, habar n-am cum de Facebook-ul merge, bine că merge, dar cât mai durează până se repară? Și eu ce mă fac între timp? De parcă n-aș putea dormi, mânca și respira fără net, așa mă foiam. De parcă n-aș avea carte de citit, muzică de ascultat și filme de privit.

Când a devenit Internet-ul atât de enervant de important? De ce i-am dat puterea asta asupra minții și voinței mele? De ce nu poate fi o zi la fel de normală ca oricare alta, chiar dacă ”Problem loading page”?

Între timp, net-ul a revenit - altfel n-aș fi putut să postez textul ăsta. Apăs ”publicați” până nu se întâmplă iar vreo eroare și apoi mă întorc la citit. Sper. 

Salată de weekend (V)

1) Vineri am fost într-o scurtă plimbare la Kassel, un oraș ceva mai mare, situat în landul Hessen. Nu mă documentasem prea mult despre ce putem face acolo, întrucât nu eram puși pe fapte mari - sosit, plimbat prin zona pietonală, căscat nițel gura, mâncat de prânz și gata. 

Mno, chiar că scurtă ne-a fost plimbarea, pentru că a plouat practic încontinuu. Optimiști fiind noi, nu am luat umbrela din mașină, pentru că ne-am zis că asta-i ploaie de vară, toarnă cu tunete și fulgere vreo zece minute și iese soarele.

Dar vremea a fost de altă părere și ploaia nu s-a oprit deloc. Cel mult s-a mai rărit în unele momente, dându-ne speranțe, dar numai pentru a se îndesi apoi cu și mai mult elan. Am mâncat oarece, ne-am preumblat fără țintă printr-un centru comercial, la ieșire am găsit ploaia unde-o lăsasem :)), așa că ne-am dat bătuți și ne-am îndreptat bombănind spre casă. 

Omul n-a fost oricum prea entuziasmat de Kassel (nu pare să fie cu nimic mai presus de alte orașe germane cu dimensiuni comparabile pe care le-am vizitat, zice el), dar eu sunt convinsă că locul mai are destule de arătat. Pe o vreme corespunzătoare, în primul rând. 

Mă rog, tot m-am ales cu ceva - o poșetă și un troller de cabină (care chiar îmi trebuia), ambele la reduceri. Dar Kassel, te anunț că asta nu e de-ajuns, ne mai socotim noi :D

2) Tot în nota cumpărăturilor (și-a frustrărilor), am o problemă și zic s-o enunț aici. În cel mai bun caz, primesc vreun sfat din experiența voastră. Dacă nu, măcar se numește că m-am descărcat :))

Așadar, este vorba despre epilator. Am unul model Phillips Satin Soft (ăsta, adică), de care am fost rezonabil de mulțumită până de curând. Nu e ceva ieșit din comun, dar eu îmi fac bine treaba cu el. Sau mi-o făceam, pentru că am ajuns la concluzia că lamele de pe capul de radere, respectiv sistemul de pensete de pe cel de epilare s-au cam tocit și nu mai sunt la fel de eficiente. 

Prin urmare am cercetat pe net, să văd dacă se găsesc de cumpărat rezerve. După mintea mea, ar trebui să fie - așa cum se găsesc pentru periuțele de dinți electrice sau pentru aparatele de ras, de exemplu. Ei bine, nu-s. Am scotocit cu râvnă și n-am găsit nicăieri. Ba am întrebat și la niște magazine și s-au uitat la mine paralelipipedic - ce vreau? Ah, cum rezerve, așa... pur și simplu? N-avem, se vând doar împreună cu epilatoarele. Danke, la atâta lucru m-am gândit și eu, dar nu-i tocmai ce mă interesa :)))

Mi se pare nedrept și chiar discriminatoriu. Adică pentru epilatoare de ce nu se pot cumpăra rezerve, așa cum se poate pentru alte diverse scule?

Una peste alta, dacă totuși n-o să găsesc nu-mi rămâne decât să cumpăr alt epilator (ceea ce mă enervează fiindcă mă simt cumva șantajată, grrr).

Acestea fiind zise, v-aș întreba pe acelea dintre voi care folosesc această metodă de epilat: cum procedați? Găsiți rezerve? Dacă da, undeeee? Și dacă nu, ce faceți când lamele și pensetele ies la pensie? Cumpărați alt epilator?
Asta ar fi prima întrebare, din care derivă a doua: din experiența voastră, ce epilator mi-ați recomanda? Că tare mi-e că tot la asta ajung... Și nu, epilatul cu ceară nu e pentru mine. O singură dată am încercat în studenție, la insistența colegelor de cameră din cămin. Mi-a fost de-ajuns, n-ar mai pune careva ceară pe mine decât dacă mă leagă de pat :)) 

Când inteligența mă ocolește cu succes

Într-una din serile trecute, mă spălam ca de obicei pe dinți. Cu periuța electrică, desigur (nu mai folosesc periuță manuală de câțiva ani și nici nu am intenția). Bâzzz-bâzzz-bâzzz, mă mai scrutam cu severitate în oglindă, iote parcă-mi apare un rid - altul!, bâzzz, atentă să masez temeinic (ceea ce nu înseamnă ”apăsat”) și deodată observ un bob de pastă de dinți care sărise pe bluză. Moment în care, în strălucitoarea-mi inteligență, ce fac? Întrerup periajul, adică scot periuța din gură fără s-o opresc de la buton și încerc să îndepărtez pata. Nu iau în calcul că periuța continuă să se rotească și are încă urme de pastă pe ea. Rezultat: în două secunde, lentilele ochelarilor sunt ”împestrițate” de minusculi stropi de pastă de dinți. Și, desigur, câțiva stropi de pastă sar și pe bluză, desăvârșind astfel tabloul. 

Deșteaptă mai ești, Greto, să nu-ți fie de deochi, ptiu, ptiu....

Și cu ocazia asta, mi-am adus aminte de-o altă nefăcută, de-acum trei ani. Tocmai mă epilasem și-am dat să pun epilatorul la loc - în săculețul lui, pe care-l păstram într-un dulăpior deasupra vasului de toaletă. Mda, cam prost locul dulăpiorului, dar baia e mică și numai acolo are loc dulăpiorul fără să ne dăm cu el de cap. Și pun eu frumos epilatorul în săculeț, săculețul în dulăpior și mă-ntorc cu spatele.... fleoșc!!

Cuprinsă de temeri, evaluez paguba: săculețul se răsturnase, capetele (de radere și de smulgere) erau pe podea, asemeni și periuța de curățare, dar cel mai important accesoriu, epilatorul în sine, ia-l de unde nu-i....

L-am căutat mai ceva ca Sherlock Holmes urmele cu lupa. Pretutindeni. În final, am conchis cu năduf că a fost probabil confiscat de extratereștri (care bag de seamă că de asemenea se epilează). N-am avut altă soluție decât să comand altul și să-mi spun că, dacă elimin extratereștrii din ecuație, singura variantă care mai rămâne este că a căzut în vasul de toaletă și, fiind greu, a alunecat și dus a fost...

Oh, da. Uneori sunt de-o inteligență strălucitoare. Incandescentă, ce să mai discutăm. Să v-o mai spun și p-aia când am vrut să pun apă minerală în fierul de călcat? Mi-am dat seama la timp, altfel probabil aș fi comandat și fier nou. 

Chestionarul lui Proust

Mi se făcuse așaaa un dor mistuitor de o leapșă, încât m-am apucat să răsfoiesc pe Google, doar-doar oi găsi ceva interesant. Și, cu toate că eram destul de sceptică (din păcate, lepșele nu prea mai sunt la modă, un aspect pe care personal îl găsesc regretabil), am dat peste ceea ce poartă numele ”chestionarul lui Proust”. Am înțeles că este vorba de un set de 24 de întrebări la care însuși Marcel Proust a răspuns, de două ori (prima dată la vârsta de 13 ani și a doua oară șapte ani mai târziu). Din câte am citit, e destul de popular, multe vedete fiind invitate să răspundă la întrebări și fiind folosit chiar și de către unele companii de recrutare. 

1. Principala mea trăsătură.

Creativitatea (sper...).

2. Calitatea pe care doresc să o întâlnesc la un bărbat. 

Sinceritatea, inteligența, generozitatea și umorul (chiar nu puteam să mă rezum la una singură). 

3. Calitatea pe care o prefer la o femeie.

Sinceritatea, empatia, echilibrul și umorul (hai să fie tot patru, ca la bărbat).

4. Ce prețuiesc mai mult la prietenii mei.

Un mix din răspunsurile la precedentele două întrebări. 

5. Principalul meu defect.

Numai unul? Intru prea ușor în panică, neîncredere în mine însămi, tendința de-a aluneca nesănătos de frecvent în trecut, delăsare în multe privințe. 

6. Îndeletnicirea mea preferată.

Citit. Scris. Ascultat muzică (deși asta merge de multe ori în paralel cu primele două).

7. Fericirea pe care mi-o visez.

Călătorii multe împreună cu jupânul, inclusiv un voiaj în jurul lumii. Citit multe cărți bune. Niște experiențe care sunt prea personale pentru a le menționa (sau poate prea îndrăznețe).

8. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire. 

Nu vreau să răspund, nu vreau să mă gândesc. 

9. Locul unde aș vrea să trăiesc.

Într-un sat ca ăsta unde sunt acum, dar în apropierea unui oraș mare (de preferat unul cu o Filarmonică foarte activă, ca să pot merge la concerte). 

10. Culoarea mea preferată.

Albastru.

11. Floarea care-mi place.

Frezia, lăcrămioara, trandafirul și orhideea.

12. Pasărea mea preferată.

N-am una anume, da-mi place ”sound-ul” mierlei. La Bayreuth sunt multe și tare frumos mai cântă.

13. Prozatorii mei preferați.

Rodica Ojog-Brașoveanu, Stieg Larsson și Alexandre Dumas. 

14. Poeții mei preferați.

Nu citesc poezie. Nu-mi place. Sunt o insensibilă, știu. Asta sunt și-aici mă termin :))

15. Eroii mei preferați din literatură.

Mușchetarii.

16. Eroinele mele preferate din literatură.

Minerva Tutovan din romanele Rodicăi Ojog-Brașoveanu și Tuppence Beresford a Agathei Christie. 

17. Compozitorii mei preferați.

Mozart, Beethoven, Schubert, Mahler și Tchaikovsky.

18. Pictorii mei preferați.

Nu mă pricep la pictură. Dar sunt etern îndrăgostită de ”Nașterea lui Venus” de Sandro Botticelli. 

19. Eroii mei preferați din viața reală.

N-am. Adică, mă rog, nu în sensul pe care îl atribui eu termenului ”erou”.

20. Ce urăsc cel mai mult.

Minciuna, duplicitatea, egoismul, posesivitatea și meschinăria. 

21. Calitatea pe care aș vrea s-o am din naștere.

Încrederea în mine. 

22. Cum aș vrea să mor. 

Împăcată cu mine, cu viața, cu oamenii apropiați.

23. Greșelile ce-mi inspiră cea mai mare indulgență.

Cele pricinuite de zăpăceală și dezordine. Două ”calități” pe care, evident, le am și eu. 

24. Deviza mea.

The best is yet to come. 

Hm, nu pot spune că am fost din cale-afară de impresionată de chestionarul ăsta... Adică nu pricep care-ar fi relevanța răspunsurilor pentru un eventual angajator, de exemplu. În fine, dacă v-am stârnit curiozitatea, cunoașteți obiceiul casei - leapșa e la liber, pentru oricine o vrea :) 

36. E bine.

Așa cum m-am obișnuit de vreo trei ani, mi-am început ziua cu piesa asta:

N-aș simți cu adevărat că e ziua mea dacă n-aș începe-o cu variațiunile ”Happy Birthday” de Peter Heidrich. Și, evident, cu Zubin :)

A fost frumos azi. Am răspuns la telefoane și mesaje, m-am plimbat printr-un oraș surprinzător de frumos din apropiere și am mâncat, bun și picant, la un restaurant indian. Vă poftesc să nu faceți vreo asociere, daaa? A fost o cât pe-aici coincidență :D 

De ce spuneam că orașul vizitat m-a surprins prin frumusețea lui - aici, unde prestează jupânul, este fosta Germanie de Est. Și uneori, anumite zone care-au ținut de Est nu au reușit să se dezvolte atât de armonios, nu au recuperat complet ”handicapul” și-n anumite privințe au rămas în urma Vestului. Nu este cazul și aici. Am rămas foarte plăcut impresionată de pitorescul regiunii.

Ne e foame, am decis. Unde mâncăm? Am trecut pe lângă un restaurant grecesc, hmm, parcă nu prea. ”Poate găsim vreun local indian, să rămâi în atmosferă”, a mustăcit onorabilul, socotindu-se spiritual.

Am găsit. Bun și bine am mâncat.

Supa verzuie e a mea și e de spanac (mă mai cheamă și Popeye, uitasem să vă spun). Foarte gustoasă. În plan îndepărtat se vede supa de linte a omului. Parcă mai bună ca a mea, dar ezitasem pentru că-n meniu se menționa că e picantă. Am gustat însă și am decis că ar fi fost perfect suportabil. Drept pentru care la felul principal am comandat curajoasă un fel pe bază de pui, orez și sos curry (normal, ce altceva :D), la care de asemenea se specifica faptul că e picant. Lasă c-o fi și ăsta suportabil ca supa, am zis. 

A fost, mă rog. Aproximativ :))

De bun, a fost excelent, deși mă cam ustura pe gât după aceea. Nu-i ceva ce-aș mânca în fiecare zi, clar. Însă așa, din când în când, e exact ce trebuie să fie, adică o delicatesă. 

Se putea fără desert? Ei, hai. Să nu mai punem întrebări de-astea capcană :))

Chestia asta se numește Kulfi și e unul dintre cele mai bune deserturi pe care le-am gustat în cei 36 de ani tocmai împliniți :)) I se mai spune înghețată indiană și e foarte fină, făcută din mango, fistic, migdale și cu aromă de cardamom. O nebunie, care-a ”stins” în mod ideal micul pârjol pricinuit de curry. 

În drum spre mașină ne-am oprit într-o cofetărie care era un loc de pierzanie în toată legea și am luat un mini tort cu blat de biscuit și cremă de rom. Încă nu m-am atins de el. Se poate spune că am devenit mai înțeleaptă? Mira-m-aș :)) Doar că am mâncat prea bine la amiază, asta-i tot.

Am primit și cadou, dar mă așteaptă cuminte la Bayreuth. Pasămite omul a uitat să schimbe adresa de livrare. L-am iertat, ceea ce dovedește că sunt pe drumul cel bun spre transformarea într-o femeie superioară :)) Și nici n-am întrebat despre ce-i vorba, las' să fie surpriză până duminică.

Spre seară am citit în balcon, așa cum tânjeam de-atâta vreme. Doamne, bine e să-ți bei cafeaua la aer curat, cu o carte bună, în ciripit de păsărele și behăit de oi sociabile :))

Vedere din balcon

Mi-ați văzut vecinele, da? :))

Așa, deci 36. Hm. Mi se par mulți. Încă-mi vine greu să cred că am atâția. În suflet sigur n-am mai mult de 20. Partea proastă e că nici la minte nu cred că-s cu mult mai coaptă :))

Îmi doresc să-mi și să ne fie bine pe toate planurile. Îmi doresc ca visul de azi-noapte să însemne ceea ce pare că înseamnă. Și printre altele, așa cum minunat mi-a urat o foarte dragă prietenă, îmi doresc să am parte de cât mai mult Zubin posibil ;))

În vizită conjugală :)

Am concediu până lunea viitoare și cum era să mi-l petrec altfel decât la dumnealui jupânul? M-am așternut ieri dimineață la drum, la altminteri imposibila oră 04:30, iar la 05:00 a plecat primul din cele trei trenuri care aveau să mă ducă la destinație. 

Nu mai călătorisem demult cu ICE (Intercity Express, trenul de mare viteză) și-mi era dor. Au fost niște ore deosebit de plăcute - fotolii comode, o cafea luată de la restaurantul din tren, cartea despre Zubin și un drum foarte lin, în condițiile în care trenul a atins viteza de 250 km/h (asta știam pentru că se afișa periodic pe niște monitoare instalate în fiecare vagon, laolaltă cu alte informații legate de traseu și de legăturile feroviare). 

Ajunsă cu bine și recuperată de la gară, n-am întreprins ieri mai nimic notabil - îmi cădeau ochii în gură, că pe tren(uri) nu am putut dormi de stres că nu voi coborî când trebuie și pierd legăturile. Am început așadar prin a dormi vreo trei ore, după care am purces la inspectat locuința.

Nu stă deloc rău omul. Mai fusesem o dată aici, când a vizionat apartamentul în vederea închirierii, dar atunci era gol și nu-ți puteai face cine știe ce idee. Acum, cu niscaiva mobilă, arată chiar drăguț și 'mnealui s-a organizat binișor. Ba s-a și pregătit în vederea sosirii consoartei sale: a comandat filtru de cafea (el nu bea cafea, dar eu sunt posedată :D) și mobilier de balcon: măsuță și două scaune. Pentru că daaaa, are balcon!! (sunt obsedată de balcoane, fiindcă-mi doresc dintotdeauna și până acum n-am avut parte, dacă nu pun la socoteală primii 18 ani, când am locuit la ai mei).

Apropo de organizare: evident că-i lipsesc încă unele lucruri, că așa e la început, dar în timp le va aduna pe toate. Un lucru însă cu siguranță nu-i lipsește: are nu mai puțin de patru foarfece. Mda, patru, mari, de diferite feluri, zimțate sau nu. Ce faci cu atâtea, omule? ”Păi mai întâi am luat una, apoi am văzut un set de trei și-am zis să fie acolo”. A... ha. Să țin minte treaba asta cu ”să fie acolo” când m-oi duce în căutare de cosmetice.

Locuința este într-o zonă idilică. Mult verde, iar vecinii de peste drum au capre, oi și păsări de curte :D Drept pentru care, periodic auzim câte-un ”cucurigu”, respectiv ”me-he-he” (caprele) sau ”beeeee” (oile). Este o încântare și nu sunt deloc ironică spunând asta. Poate-n adâncul inimii nu sunt chiar atât de citadină pe cât îmi place să cred :)) ).

Nu am putut sta să citesc în balcon, așa cum îmi doresc; azi nu au fost decât 15 grade. Aud că-n România e caniculă, mai dați careva niște grade și pe-aici, fraților :)))
 
Astăzi am ieșit în schimb la plimbare.

O splendoare de sat, pot să spun :) Foarte curat și îngrijit, cu multe case elegante, toate cu flori în ferestre :) Nu mi-ar displăcea deloc să locuiesc în asemenea loc, condiția fiind să am un oraș de dimensiuni respectabile la nu mai mult de, hai să zic, 50 de kilometri :))

Așa, deci mâine e luni și noi se pare că luăm bătaie de la albanezi (quel surpriz... not). Da' eu am concediu și cartea despre Zubin e exact așa cum mă așteptam, adică su-per-bă.

Un zâmbet în amintirea unei ultime priviri

”-N-am să te mai văd niciodată, nu? întrebă el cu glas pierdut; buza de jos îi tremura, iar lacrimile îi picurau pe bărbie.

- Nu, Mark, răspunse ea cu dinții încleștați.

(...)

Mark își șterse din nou obrajii și zise aproape pentru sine:

- N-am să te mai văd niciodată.

Apoi se întoarse, încercând în zadar să-și țină umerii drepți. Când ajunse în dreptul scării de metal, aruncă o ultimă privire în urmă”.

(John Grisham - ”Clientul”).

Citatul de mai sus a avut un efect aparte asupra mea de când am citit cartea, acum foarte mult timp și-n seara asta mă întorc cu gândul la el. L-am învățat pe de rost și l-am trăit și eu cândva. Demult, foarte demult. Astăzi se împlinesc 20 de ani de când am aruncat și eu o ultimă privire. Un moment pe care mi l-aș fi dorit infinit, o privire în care mi-am pus tot sufletul și am încercat să absorb clipa și să mă umplu de prezența lui. Așa cum numai atunci când îți iei rămas bun de la cea dintâi iubire se poate întâmpla. 

Câteva ore mai târziu, m-am privit în oglindă. În ochi și în suflet. ”N-am să te mai văd niciodată”, am rostit cu glas tare. Simțeam cu toată ființa mea că se terminase totul, inclusiv ceea ce nu începuse. A fost unul dintre cele mai amare momente ale vieții mele; atunci am făcut cunoștință cu resemnarea. Și tot atunci am înțeles că nu e mereu suficient să iubești. 

Dar totodată cred că m-am maturizat. Am înțeles că este cel mai bine să nu ne mai întâlnim, pentru că în mod evident nu aveam loc în viața lui. Și, cu toate că ulterior aș mai fi avut ocazii de a-l revedea, am ales să n-o fac. A fost o decizie corectă și o lecție de luciditate pe care mi-am dat-o mie însămi. Am simțit că I let him go (mi se pare că sună mult mai bine în engleză și mai aproape de ceea ce vreau să exprim).

M-am gândit la el, cu nostalgie și speranța că e fericit, ani în șir. Mi-a fost un munte de dor. I-am scris sute de scrisori pe care știam că nu le va citi. I-am vorbit în gândurile mele și i-am rostit numele de mii de ori. M-am întrebat mereu ce-a fost în sufletul lui și dacă rafala de iubire din inima mea a fost, măcar parțial, împărtășită. N-am aflat și nici n-o să aflu vreodată. Dar după o vreme am realizat că asta nu e important. Important este că dragostea pentru el a fost unul dintre factorii esențiali care m-au ajutat să țin drumul drept în cea mai grea perioadă a vieții mele. A apărut când aveam cea mai mare nevoie de el și a dispărut atunci când depășisem momentul critic și puteam merge singură mai departe. 

Nu știu dacă a fost conștient de rolul pe care l-a avut sau de faptul că m-a salvat în toate felurile posibile. Dar a făcut-o și-i voi fi etern recunoscătoare. Lui, întâia mea dragoste. Pe care, așa cum am știut pe 18 iunie 1996, nu l-am mai revăzut niciodată.

Sunt nostalgică azi, după cum se vede și-mi vine să vă întreb: ce amintire păstrați primei iubiri?

Ai plecat, dar ai rămas

Ieri nu m-am simțit în stare să scriu - am fost foarte obosită, cu toate că era abia luni și aveam și alte treburi, deci nu m-am putut ”aduna” pentru a scrie - dar toată ziua m-am gândit la ea. Și la faptul că ieri ar fi împlinit 67 de ani. 

Aș fi mers la mormântul ei dacă aș fi fost în țară, deși ea nu e acolo. Ea e pretutindeni. E cu mine în fiecare clipă și la fiecare respirație.

Știu că e aici pentru că-i simt sprijinul și ajutorul în permanență.

Știu că e aici atunci când, umblând fără țintă prin magazin, îmi cad ochii pe un tricou pe care scrie ”Kisses from Heaven”.

Știu că e aici atunci când, turnându-mi cafea, mă pomenesc zâmbind și spunând cu glas tare ”cum ar fi să mai bem noi două o cafea, mami...”, iar în secunda următoare jumătate din conținutul ceștii se varsă pe masă.

Știu că e aici atunci când, în drum spre serviciu și exasperată că am să-ntârzii din cauza aglomerației de pe șosea, o rog pe ea. Și-n minutele următoare se face realmente ”pârtie” în calea mea, efectiv dispar toate camioanele și tractoarele de parcă nici n-ar fi fost. Și ajung, desigur, la timp.

Știu că e aici atunci când îmi vin în minte glumele ei și momentele noastre frumoase. Privesc cerul și surâd. Și simt că zâmbește și ea. 

Știu că e aici pur și simplu pentru că știu. Pentru că este și va fi pentru totdeauna mama mea, chiar dacă ne despart o lume și o moarte. 

Și mai știu că undeva, într-un spațiu pe care nu-l pot cuprinde cu mintea și într-un timp pe care nu-l pot defini, ne vom revedea.

Pentru că tu n-ai plecat niciodată cu adevărat. Nu-i așa, mami? Nu-i așa că n-ai plecat?

Salată de weekend (IV)

1) Când jupânul nu-i acasă... eu ce fac? Îmi petrec ziua în compania a doi bărbați, unul mai irezistibil ca altul, aia fac. Recunosc, sunt vinovată. Femeie serioasă mă numesc? Păi ca să stabilim adevărul, zic să vă arăt mai întâi împricinații:

Eeeee, ce ziceți? Companie selectă sau nu? Presupun că v-ați luat cu mâinile de cap văzând cartea, dar nu pot face nimic :))) Este vorba de cea mai recentă biografie a nu-mai-e-nevoie-să-spun-cui și, din ce se pare, este și cea mai cuprinzătoare. Include foarte multe detalii de ordin personal, impresii și mărturii ale colaboratorilor, prietenilor și membrilor familiei și a fost citită, revizuită și aprobată de însuși subiectul cărții :) 

Nu pot să vă descriu cu câtă bucurie și cât de mult drag o citesc. Cred că n-am mai savurat niciodată o carte în felul ăsta. Și celelalte două cărți despre el mi-au plăcut foarte mult la vremea lor, dar asta e altceva. E destul de sigur că nu se va mai scrie o altă biografie a lui, deci o citesc pe îndelete, nu ”galopând”, mă delectez cu fiecare rând și încerc să absorb toate informațiile. Cu toate că sunt rezonabil de convinsă că o voi mai citi de câteva ori în viața asta :))

Și da, evident că va urma și-o recenzie. Cum vă spuneam, vă înțeleg exasperarea, dar credeți-mă că nu pot face nimic :)

Cât despre celălalt bărbat prezent, este Bach și azi a fost cel care mi-a servit cafeaua. Un gentleman de modă veche, într-adevăr. De modă barocă :D

2) Îl iubesc forever pe Musiu Șarl. Nu știu cum a reușit, dar am scăpat și de data asta: nu voi presta schimbul doi, deși așa fusese vorba și directorul de filială (Măturătorul, v-am mai povestit despre el) insista în mod deosebit pe asta. Mă resemnasem cu ideea, deși mi-era groază. Știam cât de obositor este și cât de mult se dezechilibrează organismul, că doar am lucrat câțiva ani în schimburi. Dar nu vedeam cum s-ar mai putea schimba ceva, din moment ce individul era setat pe ideea asta și, mi s-a povestit, îl pistona periodic pe Musiu Șarl: ”ați găsit o soluție pentru departamentul cutare? Cât mai durează până se va lucra în schimburi?”. 

Și totuși... am scăpat. Habar nu am cum a fost posibil, dar m-am uitat pe planul pe lunile următoare și figurez numai în schimbul 1. Întrebând-o pe șefa mea ce și cum, mi-a spus că, la nevoie, vor fi delegați colegi din schimbul doi care să lucreze în departament, dacă e puhoi de lucru (colegi care tot de mine au fost școliți de-a lungul timpului). 

Huh, încă o dată m-am strecurat. M-aș întreba ce-or gândi ceilalți colegi despre mine (afară de Musiu Șarl și de Sfârfâlică, mai suntem doar două persoane care nu lucrăm nici sâmbăta și nici în schimburi. Dar cealaltă colegă prestează muncă de birou și mi se pare că are alt tip de contract decât am eu). Cred că nu li se pare drept, dar nah.... am fost și sunt norocoasă din punctul ăsta de vedere. 

Ah, apropo de sâmbătă :)) Când se pusese problema să lucrez în schimburi, Sfârfâlică mi-a promis că vor încerca, el și Musiu Șarl, să facă tot posibilul ca eu să nu lucrez sâmbăta. Măcar atât, am oftat resemnată. ”Ideea e”, continuă Sfârfâlică avântat, ”că avem nevoie de tine aici în timpul săptămânii, pentru că apar mereu tot felul de probleme și situații inedite care trebuie rezolvate imediat. Sâmbătă nu ne ești de niciun folos...”.

M-am uitat dintr-o parte. Na bravo, fecior, câtă sinceritate :D ”Nu asta voiam să zic”, se scuză el. Îl cred, nu-i vorbă. E băiat bun, dar mai are de lucru la exprimare :))

Acestea fiind zise, pe cai, boierii mei! E vineri mâine, nu? :))

La prezicător pe Facebook

Dându-mă huța acum vreo două săptămâni pe Facebook, îmi pică ochii pe un link sponsorizat din partea dreaptă, de unde mă privea un nene cu frizură gen anii '70, despre care am aflat că-l cheamă Chris. Pardon, ”extraordinarul Chris”. Astrolog, mediu, parapsiholog, frecător autorizat de mentă și săpător în cărbuni cu furculița. Care furculiță mă-mpunge nu spun unde și dau click pe imagine, moment în care aterizez grațios unde altundeva decât pe site-ul lui, din al cărui homepage mă scrutează persuasiv extraordinarul.  

Furculița curiozității continuă să mă împungă și purced să citesc. 

”Dragă cititorule, permite-mi să te salut călduros!”.

Îți permit, da' numai dacă dai drumul la aerul condiționat. La mine-s 32 de grade, nu de alta.

”Te asigur că nu este o simplă întâmplare că ai ajuns aici”. Normal că nu-i, se numește publicitate plătită. ”Universul a decis că a sosit momentul ca noi doi să ne întâlnim, pentru ca tu să poți beneficia de sfaturile mele, care-ți vor aduce fericirea”. I-auzi. Ce drăguț din partea lui (a universului, zic).

La punctul ăsta devenisem deja curioasă și-mi încolțise ideea unui viitor pamflet pe subiect :D  Introduc un mail pe care-l păstrez pentru spam-uri și situații când e musai să dai o adresă, dar nu vrei să-ți încarci mail-ul uzual cu tot felul de aiureli, pun o dată de naștere la întâmplare, mă intitulez Claudia și aștept.

Nu durează prea mult și extraordinarul îmi remarcă prezența. Deloc surprinzător, ținând cont de faptul că înscrierea cu un E-mail valabil echivala cu o solicitare de ”citire a viitorului”.

”Dragă Claudia, nu vreau să-ți ascund faptul că, în momentul în care am văzut mesajul tău, m-a străfulgerat gândul că locuiești în apropierea unui oraș care începe cu litera N. Nu este exclus să fie vorba de Nürnberg”.

Bravo, Pătrățel, ce intuitiv și, hmm, extraordinar ești tu :)) Zi mai bine că te-a străfulgerat IP-ul care ți-a indicat la fix locația de unde postasem. Nu-i exclus să mă fi impresionat profund, așa să știi :))

În continuare, mă anunță că va ”lucra” și mă va anunța cât mai curând de rezultatul aprofundatelor sale cercetări. Revine cu un mesaj peste câteva ore. 

”Dragă Claudia, de îndată ce m-am concentrat asupra mesajului tău, am simțit niște vibrații”.

Te-oi fi așezat pe telefonul mobil care suna. 

”Mi-am dat seama imediat că fericirea este foarte aproape de tine, dar încă nu ai atins-o. Am stabilit cu tine o legătură hipnotico-telepatică și am ajuns la următoarele concluzii”.

Hait! Ce-a zis c-a stabilit?! Eu unde eram în timp ce el, ăăă, stabilea?

”Ești un om deosebit și foarte sensibil, Claudia și ai nevoie de multă dragoste și înțelegere. Ești foarte severă cu tine însăți și de aceea nu reușești să-ți atingi potențialul”.

Frumos mai cuvântează feciorul, nimic de zis. Oare câtor Claudii le-o fi înșirat bazaconiile astea? A ținut-o așa preț de câteva paragrafe, după care m-a anunțat că, evident, el mă poate ajuta să mă descopăr, să mă dezvălui, să mă dezvolt și altele care încep cu ”de” :)) Tot ce trebuie să fac este să intru pe link-ul cutare... ca să-mi arate cum să procedez. Mvai.

Nu tocmai surprinzător, link-ul respectiv era un formular de plată. ”Cu o reducere specială, o ofertă personalizată, numai pentru tine, Claudia”. Ei taci. Mi-a mai povestit că vizualizează că am fost un copil retras (eu și alte câteva sute de milioane) și că sunt o persoană timidă (sunt cu siguranță unicat din punctul ăsta de vedere. Not). Chipurile d-aia fericirea stă în antreu și nu cutează să intre. Însă el îmi va desluși ce trebuie să fac pentru ca-n următoarele zile să vină buluc revelațiile peste mine. 

Am hotărât să nu profit de ”oferta personalizată” și deja uitasem de el. Însă el nu mă uitase, de mulți clienți ce-o fi având, probabil :)) Nu după multă vreme, alt mail:

”De câteva zile, mă întreb: oare de ce nu mi-a răspuns Claudia?”.

Chiar așa, ce-o fi păzit Claudia? ”Este cu atât mai de neînțeles pentru mine, cu cât simt că-ți dorești un viitor minunat, iar fericirea e chiar lângă tine”. 

Păi las' că o găsesc singură, nu trebuie să-ți plătesc ție niște zeci sau poate sute de euro pentru asta. N-am mai avut răbdare să citesc tot cârnatul de text, în care mă anunța că a tras trei cărți de tarot gândindu-se la mine (oh, please). Unsubscribe. Poate și-acum s-o fi întrebând de ce nu i-a mai răspuns Claudia.

”Agonie și Extaz”

Am mai început cândva să citesc ”Agonie și Extaz”, dar am abandonat-o. Nu mai rețin din ce motive și n-aș putea oricum să-mi imaginez de ce, fiindcă-mi plăcuse de la primele rânduri. Am lăsat-o deoparte în ideea că o s-o reiau la un moment dat... cu toate că n-aveam nici cea mai vagă idee când ar putea fi momentul ăla. 

Dar, când am primit de la fina mea cartea ”Codul lui Michelangelo”, am știut că i-a sosit cu adevărat timpul. Nu este vorba de un ”cod” asemeni celui al lui Da Vinci, imaginat de Dan Brown, cu alte cuvinte nu e o ficțiune, ci este o analiză exhaustivă a Capelei Sixtine, ale cărei grandioase picturi au fost realizate de Michelangelo. Or, pentru a putea înțelege cu adevărat această carte, era necesar ca mai întâi să aflu cum de-a ajuns să picteze Capela Sixtină, ce l-a condus pe calea asta, ce-a simțit, ce-a gândit.

”Agonie și Extaz” este în egală măsură atât o foarte cuprinzătoare lecție de istorie a Renașterii, cât și o poveste de dragoste de mai multe feluri și desfășurată pe mai multe paliere: iubirea lui Michelangelo pentru marmură, pentru Contessina de' Medici (fiica lui Lorenzo, supranumit Il Magnifico), penru Clarissa și pentru Vittoria Colonna. ”Poți să simți marmura cum respiră”, declara el înfiorat. ”O simți cum îți răspunde și dacă ajungi să-i cunoști tainele și să o iubești, ți se înmoaie între degete ca aluatul proaspăt”. Mângâind un bloc de Carrara, auzea o voce interioară spunându-i: ”asta e dragostea”. 

Pietà

Iubirea pentru marmură l-a însoțit pe tot parcursul îndelungatei sale vieți (a trăit neobișnuit de mult pentru vremurile acelea, murind la 89 de ani de ceea ce, potrivit descrierilor, pare să fi fost un atac cerebral) și a dăruit omenirii lucrări de-o frumusețe și o expresivitate probabil unice. Un perfecționist, dornic de-a transpune frumusețea și forța corpului uman în sculptură, și-a riscat viața făcând disecții ilegale, pe ascuns, în singura cameră mortuară din Florența. Nu ar fi reușit așa ceva fără complicitatea starețului Bichiellini, care, deși dezaproba procedura, înțelesese de ce Michelangelo avea nevoie de asta pentru arta sa. Descrierea disecțiilor este de-un realism cumplit, citind simți practic în nas mirosul cadavrului și vizualizezi cu precizie felul în care Michelangelo, înspăimântat de ceea ce făcea dar în același timp fascinat, trăgea pielea de pe cap sau despica brațele pentru a studia structura mușchilor. 

Parcursul vieții și carierei lui au stat nu numai sub semnul pasiunii pentru pietra serena, ci au fost și decisiv influențate de relațiile cu diverși papi, mai exact de mofturile și pretențiile acestora, care de cele mai multe ori nu știau ce vor și se răzgândeau de la un moment la altul. Nu o dată s-a întâmplat ca Michelangelo să primească o comandă foarte mare de sculptură, să cumpere cu foarte mari sacrificii blocuri de marmură, pentru ca ulterior Papa să-și reconsidere pretențiile și să-l pună să facă altceva. ”Nu e meseria mea!”, a strigat Michelangelo deznădăjduit, atunci când Papa Iulius al II-lea i-a cerut să-i sculpteze portretul în bronz.

”Eu sunt sculptor, nu pictor!”, a exclamat el cu groază, atunci când același papă l-a însărcinat cu pictarea tavanului Capelei Sixtine. Și cu toate acestea, a trebuit să accepte noua însărcinare (alternativa fiind închisoarea) și, gândindu-se oare ce-ar putea picta pe o suprafață atât de întinsă, i-au venit în minte cuvintele din Geneză: ”La început, Dumnezeu a creat cerul și pământul. Pământul era încă pustiu și gol; peste fața adâncului era întuneric... Atunci Dumnezeu a zis: ”Să fie lumină!”... Dumnezeu a mai zis: ”Să se ridice o boltă trainică între ape... o boltă prin care Dumnezeu va despărți apele care se aflau dedesubt de apele care se aflau deasupra... Dumnezeu numi bolta aceasta cer...”.

”Ce artist minunat a fost Dumnezeu atunci când a creat universul: sculptor, arhitect, pictor”, și-a zis Michelangelo. ”El care a creat mai întâi spațiul și l-a umplut cu minunile lui”. A fost momentul în care a știut ce va picta pe boltă: va reda Geneza, o recreare a Universului. Până atunci, tavanul fusese foarte simplu, pictat cu stele gălbui pe fond albastru. Michelangelo a fost cel care a făcut din el o capodoperă în sine.

A fost o muncă titanică, de ani de zile, dar contribuția lui la nemurirea Capelei Sixtine era abia la jumătate: papa Paul al III-lea i-a cerut să picteze ”Judecata de Apoi” pe peretele cel mare al altarului. Trecuseră 30 de ani de când pictase tavanul, forța îi slăbise și o vreme s-a îndoit că va putea duce la bun sfârșit noua misiune, cu toate că între timp se recunoștea pe sine ca fiind și pictor, nu doar sculptor. ”Judecata de Apoi” a fost ultima sa mare lucrare; nu la mult timp după ce o terminase, a făcut un atac cerebral în timp ce sculpta o statuie și la câteva zile după aceea a murit.

Am scris mult și n-am spus nici măcar un sfert din poveste. N-am scris despre dragostea lui delicată și niciodată mărturisită pentru Contessina, despre pasiunea vulcanică pentru Clarissa ori despre adorația platonică pentru Vittoria, cea din urmă dragoste din viața lui. N-am scris nici despre relația lui cu Leonardo da Vinci (la început una antagonică, ulterior transformată în considerație reciprocă), nici despre cea cu Rafael Sanzio sau cu Sandro Botticelli. Nici despre David, Moise, Bacchus ori  Pietà. Toate acestea sunt frânturi de istorie, dar în același timp reprezintă și particule de culoare în povestirea lui Irving Stone, conferind autenticitate și transportându-te în timp.

Cu adevărat, o carte extraordinară, despre un artist cum nu va fi vreodată altul. Acum cu-atât mai mult îmi doresc să ajung la Roma și să mă pierd în universul recreat de Michelangelo Buonarroti.

Copil fiind, la marinari trăgeam...

... și tare mofturoasă la mâncare mai eram. Știu că nu eram vreo deosebită în privința asta, (sute de) milioane de copii se strâmbă agasați când îi pui la masă, de parcă ar trebui să execute cine știe ce corvoadă. Însă eu am cam terorizat lumea cu mofturile mele, trebuie să recunosc. De fapt, principala victimă a fost bunica din partea mamei, care este însăși definiția blândeții și a răbdării.  Ca s-o spun p-aia dreaptă, probabil exact blândețea asta a transformat-o pe vremuri în ”victima” nervilor boțului de aur agasat că, vai de mine, iar trebuie să mănânce... 

Că tot e azi 1 iunie, mi-am exersat memoria și-am evocat două dintre modalitățile pe care le găsise inventiva mea bunică pentru a mă determina să n-o iau la fugă prin toată casa la vederea castronului și-a lingurii.

”Hai, Gretuța, să-ți dea Luminița să mănânci”.

Cine-i Luminița, poate vă întrebați. Ei bine, Luminița era o păpușă care, ați citit bine, îmi dădea să mănânc. Procedura se desfășura cam așa: bunică-mea, instalată pe un scaun, ținea păpușa pe genunchi și-i proptea cumva lingura în mână, îndreptând-o apoi spre gura comorii mofturoase. Nu era o manevră chiar ușoară, mai ales când era vorba de mâncat supe și ciorbe. Inevitabil, cam jumătate din conținutul castronului se scurgea pe masă, vreun sfert pe mine, iar restul își făcea cumva loc în gura din care melițam aproape fără oprire. Desigur, Luminița era vinovată de insuccesul parțial, nu eu care nu depuneam nici cel mai mic efort de-a veni în întâmpinarea lingurii. 

”Hai, Gretuța, să bem lapte cu marinarul”.

La asta cred că v-am blocat, ziceți drept :)) Nu mă ducea până la Constanța ca să mă facă să-mi beau cana de lapte, dar dac-ar fi fost după mine, tot într-o goană am fi ținut-o până acolo. V-ați prins, nici laptele nu-mi plăcea :))) Într-un moment de inspirație, bunica mi-a zis ceva gen ”ehei, câți n-ar vrea să bea lapte așa de bun, uite de exemplu marinarul ăla nu are lapte, el bea apă sărată...”. Atât mi-a trebuit. Din momentul ăla, am acceptat relativ docilă să beau laptele, condiția fiind să mergem ”la marinar”. Adică pe hol, în fața unui tablou reprezentând o corabie pe mare, pe care-l avea bunica. Sinceră să fiu nu-mi amintesc să fi fost vreun marinar în imagine, dar asta n-avea nicio importanță; esențial era că eu credeam nestrămutat în existența lui :)) Și uite-așa eu sorbeam cu un aer jumătate resemnat, jumătate arogant, în timp ce bunica vorbea de zor cu marinarul și-i spunea ce cuminte e Gretuța și cum bea ea lapte cald și bun în timp ce el nu are de băut decât apă sărată și tooot așa, nu se oprea până nu terminam eu de băut. 

Eram o comoară la casa omului, ce să mai discutăm. Dar fie vorba-ntre noi, cine-ar fi putut să-mi reziste? :D

Nu lipseau, desigur, poveștile. Nici aici nu era foarte simplu, că nu mâncam cu orice poveste, ci aveam două fixuri: ”Fata din dafin” și ”Ionică Ram de Tei” (tâmpit nume avea feciorul, acum că mă gândesc). Biata bunica mi le-a citit la fiecare masă luni în șir, până le-am învățat pe de rost și eu și ea. Dar nici atunci n-a scăpat, tot trebuia să țină cartea în mână și să-mi citească. Și dacă nu-mi plăcea intonația, o puneam să ia de la capăt. 

Recitind ce-am scris, mai că m-aș lua cu mâinile de cap. Frate, da' știu c-am fost cam pacoste, cu toată moaca mea angelică (din care, desigur, nu s-a mai păstrat nimic :D Și ce rău îmi pare că nu mai am nuanța aia de blond stins, uof).  

O iubesc pe bunica, deși nu i-am spus-o până acum. Amintirile frumoase pe care le am din copilărie le datorez și ei.