Salată de weekend (XXXVI)

Păcatele mele cele mari și grele, de când n-am mai făcut o salată... de anul trecut din noiembrie, dacă vreți să știți (da' nu cred că vreți). Și cum în izolare mănâncă omu' numa' prostii, iaca uitasem complet de asta.

Nu c-aș avea cine știe ce ingrediente fabuloase, la drept vorbind. Vă interesează că aseară am înfăptuit clătite? No, vedeți. Mă gândeam eu că nu. 

În fine, asta avem, asta mâncăm. Luați d-aici. 

1) Raportez un eșec major în ceea ce privește demersul de a-l introduce pe onorabilul în universul lui Harry Potter. Așa un Muggle, dom'le, ț-ț-ț. În primul rând a refuzat să citească, spunând că n-are răbdare. Dar hai să ne uităm la primul film, zice. Oooo, cu deosebită plăcere. În format 4K Ultra HD, de puteai număra și firele din barba lu' Dumbledore dacă ți-ai fi pus mintea. Nu mai zic de calitatea sound-ului, o încântare pur și simplu. 

Hmm. Încântare pentru mine, că pentru el în niciun caz. După jumătate de oră a abandonat. Că nu-i pentru el, că ”refuză lumea asta”, că e pentru copii de cel mult zece ani. Pffff. Am încercat să-i spun că primele 3 filme sunt oarecum mai... copilărești, dar deloc lipsite de farmec și oricum, dacă nu citești povestea nu ai nici pe departe aceeași plăcere de-a vedea filmele, de-a asocia cu un chip toate personajele despre care ai citit și de-a vedea cum a fost transpus universul din carte în imagini. 

Evident, am vorbit la pereți. 

- N-ai să primești scrisoarea de la Hogwarts, i-am adus la cunoștință, îmbufnată.

N-a părut tocmai afectat 🙄

Am terminat filmul singură, cu un zâmbet agățat permanent pe mutră. Pentru că eu, după cum știți, mi-am primit anul trecut scrisoarea. 

2) Vineri ne-am conferențiat pe Skype toți cei de la serviciu, în ceea ce-ar fi trebuit să fie ”weekly meeting”. În mod normal, la ședințele astea discutăm problemele specifice, ni se aduc la cunoștință diferite schimbări, discutăm despre ”update-uri și implementări”, ce mai - debordăm de importanță. 

Eh, vineri a fost altfel, de-aia ziceam că ”ar fi trebuit să fie”. Mai precis, primele cinci minute ne-am chestionat dacă suntem bine (și eram cu toții. De creveți nu s-a interesat nimeni, lucru deloc frumos de altfel). 

Următoarele 15 minute ni le-am petrecut dezbătând cu aprindere spinoasa chestiune a făinii. ”Aveți făină?” ”Nu se găsește făină”. ”Eu mai am o pungă”. ”Eu am căutat în 3 supermarketuri, dar nu am găsit” (o fugi făina de tine, mi-am zis eu). ”Ce faceți dacă nu mai găsiți făină?”.

Neajungând la nicio concluzie, ne-am petrecut următoarele 5 minute discutând (vorbă să fie) despre chestiuni de serviciu. Am încheiat repede, că nimeni nu avea chef de asemenea trivialități 🙄

În continuare nu știu cum devine cazul cu făina (între timp nu mai am nici eu, după clătitele de ieri).

3) Izolarea continuă, dar nu ne plictisim. Ba avem și invitați permanenți, mulțumită colecției mele de suflet.

Nu serios, cum s-ar putea pune problema de plictiseală în asemenea condiții? 🙂 

Așa. Voi ce mai citiți? Apropo, aici a nins de dimineață, ceea ce mi se pare foarte potrivit în situația actuală.

Vă îmbrățișez pe toți, virtual se acceptă și nici măcar nu trebuie să-mi pun mască pentru asta. Dacă tot trebuie să trecem cu toții prin așa ceva, cred că suntem norocoși că se întâmplă într-o epocă în care avem acces la tehnologie, în care putem să-i vedem pe cei dragi oricând și să vorbim cu ei, putem să ne informăm la zi (reversul fiind pericolul de dezinformare, dar asta ține de discernământul fiecăruia), avem mii de cărți și filme, avem muzică și ne putem îmbărbăta de la distanță.

Să învățăm să apreciem ceea ce avem și să ne uităm mai bine în jur. Chiar dacă e un clișeu, fericirea se află cel mai adesea mai aproape decât am fi crezut.

Aveți grijă de voi și de sufletul vostru. Când asta va fi trecut, veți avea nevoie de el.

Fiți bine. 

Logica e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire (sau e virusată)

După aproape 2 săptămâni de izolare, simt că mă adaptez tot mai mult situației - nu că mi-ar plăcea, dar să fim serioși, în comparație cu mulți alți oameni eu sunt o răsfățată. Lucrez cât am de lucrat, apoi ieșim la o plimbare, ne uităm la vreun film, citesc. E viața trăită normal, cu diferența că pentru moment muncesc de acasă și nu mă duc prin oraș.

În schimb, am draci. Dar mari, nu așa. 

Să tot fie vreo 5-6 zile de când una din principalele probleme ale omenirii prin Social Media este legată de Germania. 

De ce are Germania atât de puțini pacienți critici, deși se apropie de 45.000 de cazuri?

De ce are Germania atât de puțini morți?

(Logica ar spune că nu e nimic ieșit din comun să fie puțini morți de vreme ce sunt puține cazuri critice, dar să nu lăsăm logica să strice mândrețe de scenariu paranoic - unul pe care-l citesc tot mai frecvent):

Germania minte!

Germania ascunde morții!

Săriți!

Există, desigur, o sumă de explicații logice. Dar logica e plictisitoare, se știe doar.

- Germania a început achiziția de teste mult mai devreme decât celelalte țări; abia făcuse China anunțul despre epidemie (oricum, foarte întârziat), că Germania și dăduse drumul la teste și instituiri de carantină;

- se testează foarte mult; conform unei știri apărute astăzi, Germania face în prezent 500.000 de teste pe săptămână (sursa) și-n privința asta au luat-o tare de la început. Încă din ianuarie, când abia începeau să apară primele știri alarmante în Europa, institutul Robert Koch raporta deja 100.000 de teste săptămânal.

- dacă un pacient e confirmat, îi testează pe toți cei din jurul acestuia - familie, colegi, anturaj, chiar dacă sunt asimptomatici (și se confirmă cazuri, dar nu grave; însă care se iau în evidență, deci iată încă niște cazuri de care altfel nu s-ar fi știut și care acum apar in statistică, deși oamenii se simt bine);

- sunt mult mai puține cazuri în care tinerii locuiesc cu bătrânii;

- au izolat bine pe cei în vârstă și pacienții vulnerabili (cei cu boli cronice, oncologici etc);

- evident, numărul mare de paturi ATI, despre care s-a tot discutat.

Simplul fapt că aici sunt testați și bolnavii asimptomatici și ”contabilizați” ca atare explică perfect numărul mare de cazuri și numărul mic de pacienți în stare critică și de decese. Dar deh, n-ar fi păcat să strici scenariul ăla de ”ninonino” cu ascunsul morților?

Nu știe nimeni ce va fi. Nici experții autentici în virusologie și epidemiologie, nici ”experții” de Facebook, nimeni. Poate va fi și aici mai rău. Nu știe nimeni. Se pare că nici măcar Nostradamus nu știa, că au căutat cică unii prin catrene și n-au găsit nicio scriere care să poată fi interpretată ca făcând referire la asta 🙄

Nesiguranța naște monștri, s-ar putea parafraza o cunoscută zicală. Personal, mă deranjează că dacă un stat a fost cu un pas în față, e acuzat că minte. Probabil e mai ușor de acceptat că minte și că ”ascunde morți”, decât să recunoaștem că a dat dovadă de mai multă prevedere. Fără ca asta să însemne că e un sistem perfect, dar cine mai are timp de asemenea subtilități...?

Ci incontreremo di nuovo... - Amintiri din Italia (I)

Au trecut 12 ani de când am călătorit pentru prima dată în Italia. Și-am început în forță - cu unul dintre cele mai deosebite orașe de pe Pământ. 

Probabil singurul oraș care nu poate fi, niciodată, confundat. 

(Nu vă uitați la mine, cât eram de tânără... Uitați-vă la ea, cât era de frumoasă).

Îmi aduc aminte uluirea noastră, în fața unei asemenea frumuseți. Când ”vaporetto” a făcut un viraj și a intrat pe Grand Canal, nu ne-am putut reprima exclamațiile de admirație. Era mai frumos decât orice imaginație, niște culori mai puternice decât în orice tablou, era ca și cum asistam la împlinirea unui vis pe care nici nu știuserăm că-l avem. 

Cântecele care răzbăteau de pe gondole, inconfundabilul și irepetabilul miros al apei. Parcă eram niște personaje de roman; eu cu siguranță mă simțeam ca fiind pe altă lume. 

Un prieten apropiat de-al nostru lucra pe-atunci într-un magazin de măști de lângă piața San Marco. Și dacă nu ne-am dat atunci în petec, apoi nici că ne-am mai dat vreodată.

 

Am vizitat Palatul Dogilor și insula Murano, ne-am plimbat zece ore pe zi și am urmărit un meșter la lucru, realizând bijuterii din sticlă de Murano.  Îmi aduc aminte că mi se părea atât de.... autentic totul. Desigur, n-au lipsit clișeele (cum ar fi, să hrănim porumbeii în piața San Marco), dar totul era atât de real, de veritabil, încât nu aveam deloc senzația că am face ”tourist things”. 

Acestea sunt primele amintiri pe care le evoc ori de câte ori mă gândesc la Veneția: incredibila paletă de culori care ni s-a perindat fața ochilor de-a lungul călătoriei pe Grand Canal asemeni unui caleidoscop și acel ”Vai, Doamne...”, pe care l-am șoptit fără să-mi dau seama, când am ajuns în Piazza San Marco și mi s-au împăienjenit ochii de emoția frumuseții care mi se dezvăluia. 

Iar după lăsarea serii... Ce pictor mai desăvârșit decât nopțile venețiene vă puteți imagina? 

Acum, când Italia traversează una dintre cele mai tragice perioade din epoca modernă, gândurile mele se-ntorc iar și iar către prima mea întâlnire cu ea.

Nu vreau să mă gândesc la plaga imensă care mușcă acum din ea. Mi se face inima ghem. Îmi impun să mă gândesc numai la cât e de minunată și la cât de mult mă voi bucura s-o regăsesc.

Italia, ci incontreremo di nuovo... într-o bună zi ne vom revedea. Nu vei mai fi aceeași, dar vei fi tot tu. La fel de frumoasă, de plină de culoare, de autentică.

Nimic din izolare și un plan de scris

Mâine (mi) se împlinește o săptămână de izolare, cu inspirația nu pot spune că stau prost, dar în ce privește dispoziția de-a scrie, lucrurile se prezintă lamentabil. 

Azi am ieșit la plimbare, era soare și foarte frig și parcă nici nu mai puteam să respir ca lumea. Nu că aș fi avut vreo problemă de ordin fizic.... dar parcă uitasem cum se face.

Amețesc, am frisoane, sunt cvasipermanent obosită, mă cam ustură gâtul.  

Doamne, a ce răsfăț și răzgâială sună cuvintele mele. Mi se face și rușine. Eu însămi predic pro stat în casă, condamnând pe cei care se lamentează că nu mai rezistă. Halal exemplu mai sunt. Mbine, poate starea mea proastă se datorează și faptului că sunt oricum foarte obosită psihic și am o enormă nevoie să mă curăț la cap și la minte.

Și dorm, dorm de rup. Ieri m-am prăbușit și-am dormit vreo 3 ceasuri, deși aș fi jurat că nu mi-e somn.

Anyway. Sper că faceți față mai bine ca mine. 

Și mai presus de toate astea, sper că sunteți sănătoși, asemeni și cei dragi vouă. 

Cazurile ”galopează” între timp și-n Germania, mâine trecem de 30.000. 

Îmi doresc să scriu un mini-serial intitulat ”Amintiri din Italia”. Am văzut atât de puțin din ea... dar ce-am văzut a fost suficient pentru a mă îndrăgosti de ea pentru totdeauna. 

Când m-oi simți în stare. Deocamdată, mi-e rușine să admit, dar hiperventilez.

Aveți grijă de voi. 

Haștag #Numa'Situații

Ladies, lăsați orice faceți și veniți încoa' de vă dați cu părerea.

(Nu de alta, dar s-ar putea să vă regăsiți într-o postură asemănătoare, fiindcă nu cred să ieșim din izolare în următoarele câteva săptămâni 🙄). 

Așadar - făcând abstracție de faptul că astăzi am lucrat de la 8 la 18, fiindcă în mod ciudat lumea pare să aibă impresia că dacă ești acasă n-ai ce face decât să muncești, indiferent de oră - poftim situație azi dimineață.

Yours truly, în timp ce-și făcea toaleta matinală:

- Pfff, ce ten uscat am.

Jupânul prinde ideea din zbor.

- Păi cum așa. Nu te dai cu creme hidratante în fiecare zi?

(Nu vă mirați. Știe și cu apa micelară, cu gomajul, cu alea. Având în vedere consemnarea la domiciliu, nu exclud să-l învăț care-i treaba cu Squalane și cu Matrixyl de la The Ordinary 😀). 

Anyway. Contrariată fiind pentru că, într-adevăr, aveam tenul atât de uscat încât aproape se descuama, am început să bombănesc.

- Nu pricep, frate. Folosesc fix aceleași creme ca săptămâna trecută sau ca acu' două săptămâni. Tenul meu era perfect hidratat, și-acuma iote. În mod sigur e de la statul în casă, altă explicație nu există.

- Păi vezi, zice el edificat. Ce dovadă mai bună vrei că de fapt cremele alea sunt fix degeaba și că nu datorită lor aveai tu fața hidratată.

............................................

Voi ce replică ați da la asta? Că eu una, sinceră să fiu... 😒

Activități de izolare: mai un home office, mai un tabinet

Ca mulți dintre noi (cât mai mulți, sper!), stăm și noi acasă. Eu lucrez full time: mi-am luat laptopul de serviciu, am înfipt în el monitorul pe care-l aveam oricum și prestez cu aplomb, câte 8-9 ore pe zi.

Cât oi mai avea ce presta, adică... E genul de industrie care, în astfel de situații, inevitabil e frânată masiv. Asta e, cum se spune: not great, not terrible.

Home office e o experiență nouă pentru mine și, ca experiență în sine, nu pot spune că-mi displace. Am condiții bune, confort, cafea bună și liniște să pot lucra. Sigur că pe termen lung m-aș aliena, cel mai probabil; azi am avut un moment în care m-am întrebat serios ce zi a săptămânii e. Dar până una-alta, facem ce putem mai bine în situația în care ne aflăm. 

Personal, resimt și eu, ca oricine, faptul că nu mai ies afară (preconizez să mă duc la supermarket mâine sau poimâine și mă gândesc la asta cu plăcută anticipație), dar nu pot spune că mă plictisesc și sunt recunoscătoare că am hobby-uri ”statice”, de natură să-mi facă izolarea mai ușoară. Cărți multe și bune, concerte și documentare cu Zubin de revăzut (chiar așa, ce dor mi s-a făcut de muzica lui, energia lui bună și căldura din ochii lui), Netflix, Amazon Prime... Toate acestea îmi aduc bucurie și-mi fac perioada asta mai suportabilă.

Și, din ciclul ”ce face izolarea din om” - mai nou, eu și jupânul jucăm cărți. Tabinet, mai precis. Țin să menționez că nu sunt orice fel de cărți. Le-am cumpărat ca suvenir dintr-un magazin aflat în lobby-ul hotelului Bellagio din Las Vegas. 

Parcă ar fi fost acum 1.000 de ani... 🙂

Sunt cărți originale, adică au fost folosite în cazinou; de asta au colțurile tăiate, cum se vede și-n imagine. Din ce am înțeles, sunt ”rulate” foarte puțin timp, pentru a se preveni orice tentativă de-a trișa. După cel mult 12 ore de când pachetul a fost desigilat cărțile sunt tăiate la colțuri, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi folosite în cazinou 🙂  și sunt vândute ulterior ca suvenir. 

Sper că au fost de bun augur pentru cei ce-au jucat cu ele la Bellagio. Pe mine jupânul m-a bătut la tabinet de mi-au mers fulgii, în treacăt fie zis. 

Un gând bun pentru fiecare dintre voi. Aveți grijă de voi și de cei dragi și pe cât posibil, încercați să nu ieșiți din casă. Luptați cu anxietatea, n-o lăsați să se aștearnă, ca o pâclă, peste minte și suflet.

Va trece. Asta să nu uitați nicio clipă: va trece. Vom ieși din nou în oraș, la terase, la concerte și ne vom întâlni cu prietenii. Cu fiecare secundă pe care o petrecem în casă, suntem cu un strop mai aproape de momentul când greul va fi trecut.  

Nu cred că am mai pus emoticon-ul ăsta pe blog, dar mi se pare un moment bun s-o fac: 🤗🤗🤗 

Sper să ne recitim cu bine. Bon courage, cum își încheie mail-urile în perioada asta colegii mei din Paris... 

Clipe de (prin) Paris 🙂

(Am tot ezitat între a mă așterne la citit ”Vrăjitoarea” - ultima carte a Camillei Läckberg din seria Fjällbacka, pe care n-am stare dacă n-o termin - și a scrie textul ăsta. First World Problems în vremuri de procrastinare, ce pot să spun. Dar m-am hotărât să scriu, în primul rând pentru c-am amânat oricum prea mult povestea și apoi fiindcă-mi place la nebunie tastatura mea mecanică 🙃)

Așadar, cu mai bine de o lună în urmă aterizam la Paris, într-o dispoziție nu proastă, dar pe care în niciun caz n-o pot descrie ca entuziastă. Mă aștepta o săptămână despre care știam că va fi foarte aglomerată, vremea nu se-arăta din cale-afară de promițătoare (frățiuer, ce ploaie ne-a prins în prima seară) și eram oarecum îngrijorată față de ce urma să fie.

Parisul, însă... e Paris 🙂 M-am simțit mai bine de îndată ce-am ajuns în La Défense, centrul financiar și de business al metropolei. ”Bonjour, Paris”, i-am zis, iar acest salut pare să-mi devină un obicei pentru când ajung în capitala Franței. 

În cea de-a doua zi, după 10 ore de muncă și training-uri, am luat Metroul 1 de la stația La Défense și am coborât la Charles de Gaulle–Étoile. Îmi făcusem temele în prealabil, știam ce metrou să iau, ce tip de bilet îmi trebuie și unde să cobor. Nu prea mă simțeam în largul meu fără jupânul, dar a te plimba prin Paris este, totuși, o bucurie. 

Am pornit la pas pe Avenue des Champs-Élysées, fredonând în gând cunoscuta melodie a lui Joe Dassin. Clișee, știu, dar vorba aia, nu mă auzea nimeni. M-am oprit la o cafenea pentru o porție de clătite cu cremă de castane și o cafea. 

”Mademoiselle, vă rog să mă scuzați, dar nu puteți sta la masa aceea dacă sunteți singură... E masă de 4 persoane și mă ceartă șeful dacă vă las!”.

M-am mutat degrabă, cerându-mi scuze că nu-mi dădusem seama. ”Ba nu, mademoiselle, eu îmi cer scuze că a trebuit să vă spun asta!”. 
Servirea a fost excelentă și mi-a adus două fursecuri la cafea, în loc de unul. ”Pentru că sunteți așa de amabilă, mademoiselle!”.
Mmm, mai spune-mi ”mademoiselle”, că tare-mi place cum sună....  🙂

De acolo am mers pe jos până la Place de la Concorde și apoi am luat metroul spre La Défense, unde aveam și hotelul. Urma să revin la plimbare a doua zi, însoțită și de două colege.

În dimineața următoare, șefa mă abordează de cum dă cu ochii de ilustra-mi persoană:
- Greta, m-am gândit la tine!
Oh là là 🙄
- În anumite zile ale săptămânii muzeul Louvre e deschis până mai târziu, uită-te pe net să vezi când!
Hmm, nu-i tocmai rea asocierea șefei între mine și Louvre, îmi zic și studiez chestiunea: ce să vezi, chiar în seara aia era deschis (până la 21:45, în loc de 18:00 ca de obicei).
Așa încât la încheierea programului, împreună cu fetele en avant spre Louvre!

Dar mai întâi ne-am oprit la the one and only 🙂

Îl știam, îl mai văzusem cu 16 ani în urmă când mai fusesem la Paris, dar tot mi s-a tăiat răsuflarea. E atât de grandios și de frumos... 🙂

De acolo, cu autobuzul spre Louvre. 

Nu erau mulți vizitatori, așa că am intrat ”ca-n brânză”, fără să stăm deloc la rând. Ne-am retras într-un colț cu o hartă a muzeului, să plănuim strategic. 
- Eu vreau să văd Gioconda, a zis o colegă. 
- Eu, pe Venus de Milo, am cuvântat la rândul meu. 
- Eu nimic anume, a zis colega franțuzoaică, pentru că pot reveni oricând, însă vă recomand colecția de bijuterii, e fabuloasă.
Astea să fie, atunci. 

Și le-am văzut, pe rând.

Venus e minunată, e definiția grației, e... desăvârșită 🙂 Am stat și m-am uitat la ea cu voluptate, hrănindu-mi sufletul cu frumusețea ei. Lângă mine, niște pițipoance își făceau selfie cu ea. Oh well 🙄

Doamna Rodica Ojog-Brașoveanu spunea, printr-un personaj din romanul ”Să nu ne uităm la ceas”, că Gioconda este ”urâtă, prea grasă, cu o expresie inconfundabilă de văcuţă şi, nu o dată, se întrebase dacă nu cumva acest tablou avusese un noroc neaşteptat”.

Nici că se putea caracteriza mai bine, în opinia mea. Și mai e și mică, de trebuie să te binoclezi serios la dânsa. În fine, chestie de gust.

Tot în sala unde era ea se afla și un tablou absolut splendid, care acoperea un perete întreg: ”Nunta din Cana”, de Paolo Veronese. 

E atât de frumos, că aș fi fost în stare să stau zeci de minute acolo numai ca să-l admir. 

Ieșind pentru a merge spre expoziția de bijuterii, am dat de ... errm, chestia asta.

Era o ... pictură (chiar așa-i zicea: ”Peinture”) de Pierre Soulages. Habar n-am cine-i cetățeanul și nici nu mă interesează. După ce văzusem tabloul de Veronese, chestia asta neagră fleașc-fleașc a fost ca proverbiala nucă-n perete. 

La expoziția de bijuterii chiar ne-am cules maxilarele de pe jos. 

Am văzut pentru prima dată diamantul ”Regentul” (cel din mijloc).

Având 140 de carate și valorând 48 de milioane de euro, se spune că e purtătorul unui blestem, toți cei care l-au avut fiind urmăriți de ghinion. Ei, uite de-aia nu mi-l doresc eu, iaca 😏

Am mai văzut niște seturi de bijuterii ceva mai, hmm, modeste. Dar deloc de lepădat, dacă mă întrebați pe mine.

Setul acesta de perle a aparținut lui Eugenie, soția lui Napoleon al III-lea. Ce să zic, generos onorabilul. 

Dar parcă și mai mult mi-a plăcut acest set de smaralde:

A aparținut lui Marie Louise, cea de-a doua soție a lui Napoleon Bonaparte. Nu se putea plânge doamna.

Îndreptându-ne spre ieșire, am privit în sus și ce le-a fost dat ochilor mei să vadă...

Nu cred că mă înșel dacă spun că la Luvru, fiecare ungher este o operă de artă în sine (ok, poate mai puțin chestia aia neagră fleașc-fleașc de mai sus). Înainte să părăsim muzeul, am stat s-o privesc pe ea:

”Victoria din Samotrace” a fost pentru tine, mami. La tine m-am gândit în timp ce o contemplam. În ziua aceea se împlineau 5 ani de când mă veghezi din altă lume. Ai predat despre ea zeci de ani, dar n-ai avut șansa de-a o vedea și în realitate. Știu, însă, că ai fost acolo și-ai privit-o prin ochii mei.

Cam aceasta a fost cea mai recentă experiență de la Paris. E un oraș în care voi reveni cu omul meu, într-o bună zi. Păcat că nu pot merge la Louvre atât de des pe cât mi-aș dori, să mă pierd în sutele de lumi și universuri create de artiști inegalabili și irepetabili.

Vizita asta, deși foarte scurtă, mi-a confirmat că am cu totul altă percepție acum față de cea de la 23 de ani. E și normal să fie așa; de-atunci am citit, am călătorit și am văzut mai mult. Mă pot bucura la cu totul alt nivel de comorile de acolo. Tocmai de aceea îmi doresc să revin cândva 🙂

Mostre din viața în Germania (VII)

Trăim cu toții vremuri interesante. Mai interesante decât ne-am fi dorit vreodată, însă vorba americanilor, it is what it is și nu poți decât să-ncerci să joci cât de bine poți cu acele cărți pe care le ai. 

La drept vorbind... nici nu știu foarte bine ce simt. Aș spune că am fost destul de relaxată până recent și eram mai mult preocupată decât îngrijorată. Știți cum e, atâta vreme cât e suficient de departe de tine... 

Dar acum a ajuns și aici și nu mai pot pretinde că nu există sau că, vorba bancului, ”nu știu, nu sunt din localitate”. 

Tichie de mărgăritar îi mai trebuie chelului, iar mie - exact în perioada asta, când e de dorit să umbli cât mai puțin brambura pe-afară - știți ce-mi lipsea? Lucrări masive de terasament exact pe tronsonul pe care merg eu la serviciu. Ca urmare, traseul e deviat și în loc de 4 metrouri pe zi (două dus, două întors), de două săptămâni circul în fiecare zi cu 6 metrouri și 2 autobuze. Logic ar fi fost să se amâne lucrările, sigur nu li se ciufulea feng shui-ul liniilor ălora dacă nu erau recondiționate musai acum. Dar te pui cu nemții? Ei se țin de plan ca bețivul de gard și uneori sunt mai calculați decât ar fi cazul. Nemaivorbind că nu-s tocmai cei mai flexibili oameni. Așa încât mă distrez câte 3 ore pe drum în fiecare zi și sunt atât de agasată de situație, că-mi vine să-i castrez pe toți cei din conducerea Regiei de transport... 

Mă rog, cică ar trebui să revină la normal de luni, dar n-aș fi chiar surprinsă dacă nu s-ar întâmpla. 

La serviciu e ca la nebuni. Câteodată mă uit în jur și-mi spun că din două, una: ori sunt la fel de nebună ca ei, ori sunt în denial. Deocamdată mă abțin de la detalii (deși cu greu), dar să vă spun ce-a fost azi...

Unul dintre colegi prezenta simptome dubioase - tușea, era congestionat și avea febră. S-a dus la medic imediat (dai un telefon la cabinet și te primesc fără programare) și până s-a întors ne-au trecut toate scenariile prin cap - niciunul din cale-afară de optimist.

Ce să muncești? Nu-i stătea nimănui mintea la așa ceva. Așteptam să ne sune colegul și să aflăm dacă intrăm în carantină. Ne uitam blazați în monitoare și ”mestecam” faptul că, indiferent de diagnosticul colegului, ar fi foarte indicat să facem home office. Profilul activității ne-ar permite asta și ne-am expune incomparabil mai puțin. 

Ți-ai găsit - șefimea noastră are alte priorități (habar n-am care-or fi alea, dar pot trăi foarte bine fără să știu). Oricum, discutam între noi chestiunile cu pricina, când deodată Stăpâna Creveților s-a împipotat.

(Nu, nici până acum nu avem creveți. Ierburile din acvariu cică au crescut suficient, dar creveții sunt încă mici. Îi ține în acvariul ei personal de acasă. Probabil îi așteaptă să ajungă la pubertate 🙄). 

- Toate astea sunt aspecte secundare, a pufnit ea. 

Ne-am uitat împăiați: sănătatea e un aspect secundar? Pe timp de pandemie? Ăăăă... nu.

- Ceea ce are prioritate este business-ul, a decretat doamna Proprietară de Creveți. Vă dați seama ce se întâmplă dacă scad prea mult încasările? La o adică, e posibil chiar să se închidă biroul de aici! a continuat ea pe un ton apocaliptic. 

Mvai, dar cât devotament pe altarul unei firme care nu prea dă semne că i-ar păsa cine știe ce de noi. 

- Pe mine nu mă interesează dacă mă îmbolnăvesc, eu am altă concepție de viață decât voi, a mai cuvântat dânsa.

Ce să-ți povestesc. Or să te decoreze ăia de la Paris, negreșit...

Și dacă se-nchide șandramaua, ce? Suntem în Hamburg. Dacă nici aici nu-și găsește serviciu în Logistică, probabil ar trebui să se-apuce de dresat creveți, for a change.

Colegul ne-a sunat că are doar o gripă obișnuită și am răsuflat ușurați. Relaxându-ne, am mai dezbătut subiectele zilei - printre altele și declarația absolut iresponsabilă, din punctul meu de vedere, a Angelei Merkel, care-a zis că două treimi din populație se va îmbolnăvi și, din aceștia, vor supraviețui 80%. Nu mi-a venit să cred când am citit, de unde scoate cifrele alea și cum să le-arunce așa în spațiul public? Panică generală ne-ar mai trebui. 

- Foarte bine că a zis, a opinat Stăpâna Creveților. Și are dreptate!

Ete ca să vezi unde era epidemiologul.

Ce să mai zici? Am trăit s-o aud și pe-asta - economia e mai importantă decât sănătatea oamenilor.... Mi se pare atât de oribil, încât nici nu mai pot comenta pe subiect.

Altminteri, nemții sunt cam nepermis de liniștiți referitor la beleaua asta de virus. Școlile încă nu s-au închis, lumea iese netulburată în oraș... Ici și colo mai vezi pe câte unul cu o mască, dar per total am senzația că oamenii încă nu au înțeles dimensiunea pericolului. Măcar n-au dat năvală să devasteze rafturile de hârtie igienică, dar cred că aș prefera să fie așa. S-ar numi că au devenit mai conștienți de situație.

Încercăm să ieșim cât mai puțin, ne spălăm des pe mâini, mâncăm fructe și sperăm să scăpăm cu bine.  

Aveți grijă de voi și de cei dragi. Și aveți încredere.

Sunt, dar nu prea sunt

Am o perioadă ”de-aia” când nimic nu-mi iese cum ar trebui și nimic nu mă poate face să mă simt mai bine.

O fi Mercur retrograd (iar), dar nu pot fi nedreaptă: mi s-au întâmplat multe lucruri bune în ultima vreme, probabil era timpul să se mai echilibreze balanța...

Inspir adânc și-mi amintesc de vorbele unui personaj din (ce altceva decât cea mai recentă pasiune a mea) ”Harry Potter”: 

Altminteri, știu că azi e 8 Martie și vă doresc tot binele din lume, doamnelor 🙂 Să fiți sănătoase, norocoase, să aveți parte de iubire și să vă fie cerul senin 🙂

Personal, poate mai mult chiar ca-n anii anteriori, azi am conștientizat că nu am pe cine suna. 8 Martie era despre mama, iar ea s-a dus de atât de multă vreme, încât aproape că am uitat cum era când aveam și eu mamă. 

Și realizez, parcă mai pregnant ca oricând, că pentru mine 8 Martie a încetat să existe. 

Aștept să(-mi) fie mai bine.