Carne de vita pentru suflet

Azi am luat una in fata de mi-am facut ditamai cucuiul.

La figurat, fapt important de mentionat.

Doare ca dracu', pardon my French.

Maine o sa fie mai bine, acum deja e mai bine decat in urma cu vreo cateva ceasuri, da' tot nu ma pot detasa neam.

Cu ce naiba oblojim cucuiele emotionale?! Exista vreun corespondent psihologic pentru carnea cruda de vita care se pune pe cucui, ca sa se retraga umflatura? 

A fi pisica sau a nu fi Socrate?

Postul asta se vrea inclusiv un fel de exercitiu de sinceritate - unul pe care l-am facut si "live" cu niste prietene, iar cateva dintre ele s-au oripilat (si nu e nicio exagerare, tinand cont de cat de autentic siderate ma priveau...).

Despre ce e vorba - am ajuns la concluzia ca nu-mi doresc copii. In caz ca dupa fraza asta n-ati abandonat inca blogul, ideea NU este ca nu-mi plac copiii. Dimpotriva, chiar imi plac foarte mult, am rabdare cu ei, celor mici din familie (ai verisoarelor si verisorilor) le cumpar cu tot dragul jucarii cand ma duc in tara si n-o fac in dorul lelii, "sa fie ceva acolo", ci gandindu-ma la prichindelul respectiv - sa-i placa marafetul ales de mine, sa se potriveasca felului sau de a fi etc. 

Cu toate acestea insa, personal, nu-mi doresc. Sau nu-mi mai doresc. Posibil sa-mi fi dorit candva, am avut niste ani cand mi-a fost teribil de greu sa accept ideea ca nu voi fi niciodata mama. Dar anii aceia s-au dus demult, iar viata mea s-a setat si organizat in asa fel incat nici sa vreau, n-ar fi loc pentru un copil in momentul asta si nici in viitorul apropiat. 

Nu stiu exact de ce simt asa, dar ma bucur ca am trecut de faza in care mi se parea ca n-am si n-o sa am vreodata niciun rost pe lume. Cred ca explicatia consta in faptul ca problemele care au dus la asta le-am avut cand eram foarte tanara si am crescut cu ideea ca n-o sa fie. Sau ideea a crescut cu mine, ceea ce e cam tot aia. 

Cu toata sinceritatea o spun (si nu doar pentru ca situatia mea e aia care e), nu cred absolut deloc in ideea "numai copilul implineste o femeie". De fapt, conceptia asta mi se pare o monstruozitate si o dovada clara de egoism. Cum vine asta - tu, ca femeie, n-ai fost in stare sa-ti gasesti implinierea singura si astepti de la copil sa-ti dea ceea ce n-ai fost in stare sa realizezi tu insati? 

Nu ma simt un monstru pentru ca nu-mi doresc copii, dar nici nu ma las antrenata in discutii care incep cu ochi cascati de uimire si exclamatii de tipul "cum sa nu vrei? Trebuie sa vrei! Vrei, da' nu stii tu ca vrei!" (wtf). Argumentul "orice femeie vrea" ma face sa zambesc, dupa ce initial m-a enervat si-am perorat cateva minute pe subiect. "Daca nu vrei copii, inseamna ca n-ai instinct matern" - alta axioma aiuristica si total neadevarata, din moment ce e demonstrat faptul ca, aprioric, orice femeie are instinct matern (excludem aici deviatiile psihice).

De fapt, pornind de la asta se poate dezvolta un sofism tembel, pe modelul  "Socrate respira, pisica respira, deci Socrate e pisica". Analog, putem spune "orice femeie care are instinct matern isi doreste copii, tu nu-ti doresti, deci n-ai instinct, deci nu esti femeie". 

Si-atunci, vorba lui Toma - "casa Marcel? Nu e o casa? Dar ce e?", eu ce sunt? Socrate sau pisica?

Umplutura 'telectuala

Palavrageam zilele trecute cu o amica si, dintr-una in alta, am ajuns sa depanam amintiri din studentie. Printre altele, am concluzionat ca anii de facultate au trecut nici mai repede, nici mai incet decat altii, doar ca am fost nevoite sa irosim o groaza de vreme dedicandu-ne unor materii total inutile. 

Cred ca este un sindrom specific invatamantului romanesc si sunt convinsa ca nu exista facultate in programa careia sa nu se regaseasca macar un curs inutil, a carui materie o inveti doar pentru a trece examenul si pe care o uiti imediat ce-ai iesit din sala. Care a fost utilitatea disciplinei respective, alta in afara faptului ca profesorul titular si-a acoperit necesarul de ore? Niciuna. Cu ce-am ramas dupa cate-un curs de felul asta? Cu nimic. 

Ba nu, mint... Am ramas cu amintirea orelor de curs in sine, care de fiecare data imi pareau interminabile. Si a profesorilor, care - aproape fara exceptie - erau intepati si determinati sa ne demonstreze covarsitoarea importanta a inutilei materii predate de ei.  Ah, si incapabili de a ne trezi interesul.
Ia sa vad de cate-mi mai aduc aminte...

Politologie si doctrine politice - pe prof il porecliseram Mistretul si nu fara motive.  Avea reputatie de "cui" si se straduia din rasputeri sa se ridice la inaltimea acesteia. Profera des amenintari si atunci cand preda, era la fel de captivant ca si cum ar fi citit din cartea de telefon a provinciei chineze Heilongjiang. Dondanea timp de zeci de minute cu voce monotona si la sfarsitul cursului ne saluta intotdeauna in acelasi mod - "La revedere, domnilor" - desi eram preponderent fete. O fi avut probleme de identitate sexuala (a noastra, nu a lui). 

Examenul a fost un cosmar si de indata ce s-au afisat notele am uitat tot ce invatasem. Which says a lot. 

Filozofie - cu riscul de a-mi pune lumea in cap, trebuie sa va marturisesc faptul ca intotdeauna am fost de parere ca filozofii au avut excesiv de mult timp liber la dispozitie. Din pacate, asta nu m-a scutit de Hegel si Schopenhauer. Am fentat insa in Ronaldinho style, prezentand cateva referate si convingand-o astfel pe profesoara (care era o exceptie, in sensul ca era o adevarata lady) de bunele mele intentii si nestramutatele mele convingeri filozofice. La examen am luat un 10 nemeritat. 

Cultura si comunicare  - titlu pompos, din categoria "cuvinte goale, ce din coada au sa sune". Cu toata bunavointa, nu-mi aduc aminte absolut nimic din materia asta. Tin minte insa ca proful, dandu-mi nota 9, mi-a comunicat solemn: "domnisoara, sunteti bine pregatita, dar inca aveti goluri".  Nene, la cat de interesant fusese cursul, eu zic sa te fi bucurat ca nu eram toata un gol. Sau goala :D

Organizatii internationale - asta ar fi putut fi un curs foarte captivant si util, cu vreo doua conditii: profesorul sa fi facut mai mult decat sa recite de pe niste foi structura UE si cursul sa nu fi fost in semestrul al doilea din anul IV, cand mai toata lumea isi dadea sufletul invatand pentru licenta si finalizand teza. Ma vad nevoita sa recunosc faptul ca am copiat la examen (care a fost oral). Iar proful mi-a zis ca sunt prima studenta care-a luat examenul in serios. No further comment.

Si cred c-au mai fost vreo doua, dar de ele chiar nu-mi mai amintesc.

Sunt curioasa, voi ce materii inutile ati facut la scoala? Chiar mi-as placea sa aflu, pentru ca asta e un caz clasic de "cate bordeie, atatea obiceie" - cu alte cuvinte, cate specializari, tot atatea exemple de felurite cursuri de umplutura.

Curat profunzime, sa traiti!

Asta-s eu. Ma rog, in devenire. Si de azi, cu un pas mai aproape :D

Hai, recunoasteti ca-s sexy balamuc :))

Prin urmare, sa privim lucrurile pozitiv (desi n-am baut nimic, 'ai de capu' meu, da' sper sa recuperez in curand :P). Cea mai faina chestie care ti se poate intampla cand implinesti 32 de ani e sa vezi mirarea autentica pe chipul cunoscutilor care nu-ti stiau varsta: "Cuuuum, 32 implinesti?! Eu ma gandeam ca vreo 26-27...". 

Thanks, guys :D It feels good. 

(Acuma ce vreti, femeie ma numesc, ergo sunt tributara si acestui gen de chestiuni sublime si superficiale) :))

Despre timp si varsta cartilor

Cunoastem cu totii expresia "cartile copilariei", dar, din motive pe care nu cred sa le elucidez prea curand, n-am auzit niciodata de cartile adolescentei, ale primei tinereti sau ale maturitatii. E ca si cum cele dintai sunt singurele clar definite, incadrate intr-un spatiu bine determinat si, spre deosebire de celelalte, le lipseste componenta variabila.

Nu pot sa spun ca am respectat intotdeauna acest spatiu al cartilor. Involuntar sau nu, au fost carti pe care le-am citit prea tarziu (ca de exemplu "Cei trei muschetari"), la fel cum au fost si carti pe care, consecinta a pretentiilor unui profesor absurd de literatura universala, le-am citit prea devreme ("Un veac de singuratate", "Ciuma" si "Numele trandafirului" - toate citite la 16 ani si toate reluate vreo zece ani mai tarziu, ca sa le pot intelege cu adevarat). 

Muschetarii i-am descoperit la 17 ani (jenant de tarziu, recunosc) si a fost dragoste la prima lectura. Imi place sa cred ca am compensat anii in care nu-i citisem prin faptul ca am citit imediat si celelalte doua carti din ciclul muschetarilor - "Dupa 20 de ani" si "Vicontele de Bragelonne". Mi s-au lipit de suflet si se vor regasi intotdeauna in galeria eroilor mei preferati. Pot spune ca-n privinta lor am avut noroc; faptul ca depasisem varsta optima pentru ei nu m-a impiedicat sa-i savurez. 

Sau poate i-am citit in al doisprezecelea ceas, cine stie. Spun asta pentru ca-n ceea ce-l priveste pe Jules Verne, lucrurile au stat altfel. In adolescenta ii devorasem o multime de carti (poate le stiti, cele din editia cartonata, cu o ilustratie semnificativa pe prima coperta si o lista a celorlalte aparitii pe coperta a patra). Doamne, cat a putut sa-mi placa. A fost un vis sa citesc descrierile atat de colorate si expresive ale junglei amazoniene si ale pampasului bolivian, in conditiile in care pana atunci nici nu stiusem ca exista aceste locuri. Mi-am imbogatit semnificativ vocabularul si, daca a existat vreun scriitor care sa ma faca sa visez cu ochii deschisi, pentru mine el a fost acela. 

Motiv pentru care, in jurul varstei de 20 de ani, am vrut sa citesc "Insula misterioasa" - o continuare a extraordinarului roman "Copiii capitanului Grant". Si.... am ramas mofluza. Nu a mers, oameni buni. Pur si simplu, nu a mers, desi m-am straduit. Descrierile, care ma captivasera atat de mult la 14 ani, acum mi se pareau fade, interminabile si cumplit de plictisitoare. Am abandonat cartea si odata cu ea, si pe Jules Verne. Vremea lui s-a dus. 

Ceea ce m-a determinat de fapt sa scriu acest text e faptul ca, zilele acestea, incerc din nou sa patrund in spatiul exclusivist al cartilor copilariei: am inceput sa citesc "Toate panzele sus". A fost una dintre cele mai indragite carti citite de sotul meu (la varsta normala pentru astfel de literatura, hmm) si mi-a povestit despre ea pe un ton atat de entuziast, incat mi-am zis sa incerc. Desi sunt sceptica. De terminat o voi termina (duc la bun sfarsit orice carte inceputa, chiar daca pana la ultima fila mai si strang din dinti), am dubii insa ca va avea acelasi gust pe care l-ar fi avut daca as fi citit-o in adolescenta. 

Voi v-ati mai intoarce la cartile copilariei? Aveti vreo "restanta" care sa va fi ramas in suflet?

Oximoronul zilei: eu si fotbalul

Prin urmare si-asa-deci, e campionatul european.  Asta-n loc de introducere.

1) Descind acasa dupa-amiaza, suava ca o floare de nufar mangaiata de razele soarelui (parafrazandu-l pe nenea Iancu, va poftesc sa consimtiti la romantismul meu care este) si susur delicat catre jumatatea masculina intens-uitatoare-la-ecranul-cu-mult-verde:

- Ce facem in seara asta?

- Doua meciuri, vine raspunsul prompt.

Scurt, din glezna. Sau cum zic nemtii, klipp und klar :D

2) In caz ca adineauri ati ridicat o spranceana: da, domn'le, ecranul e preponderent verde. Sau cel putin asa mi se pare mie. Vad verde-n fata ochilor :P Verde si cu 22 de omuleti colorati care se misca mai mult sau mai putin cu sens. Sau 23, daca numaram si arbitrul central, dat fiind ca tusierii nu misca decat, eventual, mana in care tin fanionul. Ocazional ma uit si eu si intre doua deposedari contemplez faptul ca-s o femeie superioara :P

3) Nu ne-am mai uitat la niciun film. Apropo, mai nou ne-am apucat de "Dexter" si intentionam sa ne tinem de el, e un umor negru foarte pe gustul meu. Asta cand nu e rosu (el, umorul), avand in vedere ca onorabilul Dexter e specializat in analiza urmelor de sange si in comiterea de crime in serie :D Niiiiiice :)) 

Deci in ultimele zile n-am mai urmarit niciun episod, motivul fiind cel de la numarul 1. 

4) Ma ratacesc adineauri prin sufragerie, in timp ce la televizor se intampla Italia-Croatia. Binoclandu-ma inteligent la ecranul cu mult verde, observ un nene in prim-plan si emit cu profunzime, dornica sa demonstrez implicarea mea in problema:

- Extraordinar, ce mutra tipica de croat are tipul asta!

- Femeie, asta e Buffon. Portarul italian. 

Uite-asa se rateaza o excelenta ocazie de a tacea :D

5) Din ciclul "intrebari inteligente puse de femeia care se uita constiincioasa la meci":

•  De ce urla publicul?

• De ce se rostogoleste ala pe jos? Vaaaai, saracul.

• Daca i-a dat cartonas galben, de ce le da si lovitura libera?

Si cand te gandesti ca intr-o vreme am lucrat in presa sportiva, perioada din care pastrez niste amintiri foarte misto (un episod am povestit mai demult, aici). Nu stiu cum sa-mi reperez onoarea, vorba aceluiasi nenea Iancu :)))

Damn, si cat mai e pan' la finala, nici grupele nu s-au terminat inca :D (A se nota faptul ca-s informata, multumesc :P)

Voi cum faceti fata in aceasta perioada provocatoare si, hmm, plina de sensuri absconse?

Noi fituica pregatim, pe Rank Xerox depasim...

Geez. Chiar n-am mai scris de 10 zile?!! Asa se pare.

A naibii lipsa de inspiratie.

Mda, sa zicem ca-n ultima vreme n-am fost intr-o dispozitie foarte creativa (si cand poate-as fi fost, eram pe baricade la munci sau dormeam, deci inexistenta in orice alte privinte), da' atata rau daca am de gand sa va impuiez capul cu asta.  Mai bine va arat un site foarteeee educativ (not.  Daca e careva minor in zona, mana la ochi si urechile astupate, multumesc foarte mult :D).

Asa, deci despre minunatia asta de site e vorba: http://www.fituici-bacalaureat.ro/. Subtintitulat "kit de prim ajutor pentru elevi". Nu se mentioneaza in caz de ce acest prim ajutor, dar hai sa nu mai pedalez pe tema asta, nu de alta, dar am sentimentul ca deja le predic. L-am descoperit citind un articol al Simonei Catrina si mare mi-a fost.... nu stiu nici eu ce, stupefactia, cred. Ca revoltata, drept sa spun, n-am fost. Daca nu se revolta parintii ale caror odrasle la Paris invata (stiti poezeaua, nu? "... la gat cravatei cum se leaga nodul"), de ce m-ar scandaliza pe mine aspectul asta? Fac si oamenii un ban cinstit (oare declara veniturile si platesc impozite? Bine, domn'le, nu mai pun intrebari retorice, gata :D). 

Tematica site-ului m-a facut sa ma gandesc la tineretile mele (si copiutele, for that matter). Si-am ajuns la concluzia ca am fost o gaina fraiera si, din ce-mi dau seama, demodata. 

Pe vremea mea (eh, hai, sa nu ziceti ca nu v-ati asteptat la expresia asta) nu se copia cu "gadget-uri". Pentru ca nu ajunsesera la Piatra Neamt, nu ca s-ar fi codit tineretul studios. Ce hands free, ce site-uri. Eram niste primitivi, care vasazica. In lipsa tehnologiei, se practicau vreo 4 metode:

1) "Servitele".  Procedeul, constand in scrierea efectiva a subiectului si substituirea hartiei la momentul oportun, era destul de laborios si merita incercat numai daca: a) aveai timp, b) erai destul de sigur ca urmeaza sa va dea extemporal, deci anticipai subiectul si c) erai convins ca proful nu-ti semneaza pe foaie.

N-am incercat, nu de alta, dar tocmai v-am explicat ca eram gaina, deci n-as fi reusit sa inlocuiesc hartiile fara sa ma dau de gol si plus de asta, mi se parea curata pierdere de vreme: pregatind o "servita", invatam lectia, ca doar o scriam. 

2) Scrisul pe banca. Merita, daca aveai un creion bine ascutit si, de preferinta, banca de culoare maro inchis. Da' pana si-n conditiile astea, avand la dispozitie antementionatele accesorii, m-a prins profa de chimie ca mazgalisem formula benzenului si alte cateva dracovenii deloc amabile (bunaoara, 3-metil-2-pentena... God, mai degraba m-as fi priceput la psihanaliza crustaceelor).

3) Copiute. Sloganul metodei asteia era fix cel din titlu. Principiul era aproximativ acelasi ca al "servitelor": se cereau timp si rabdare, si n-avea rost: scriind marunt polologhia aia, te trezeai ca ai invatat-o. No use.

4) Direct din manual / caiet. Aici era nevoie de nervi de otel (ai tai) si de miopie accentuata (a profului), sau dezinteres din partea aceluiasi. Si de manual necartonat, ca sa-l poti deschide in liniste. Cam prea multe variabile. Deloc intamplator, aplicand aceasta metoda am luat nota 1 :D

Voi ati copiat la vremea voastra? Erati mai inventivi in domeniu?

Securitate eficienta: poftiti de furati, va rog!

Una si cu una fac doua, vorba poetului. Firma pentru care prestez e vigilenta. Atat de vigilenta, incat te induioseaza de-a dreptul. Asta dupa ce-ai trecut de stadiul in care te ingrozesti de cat de intortocheate si inutile sunt masurile de "securitate" pe care le adopta.

Ca se iau astfel de masuri, e perfect normal. E vorba despre o firma de distributie, cu marfuri de (multe) milioane de euro in depozit, iar multe din aceste marfuri sunt la o adica foarte usor de sutbilizat (imbracaminte, bijuterii, cosmetice, articole de sport samd).

Ce nu-i normal e modul in care inteleg ei sa fie vigilenti (am o fixatie pe cuvantul asta). La venire aratam paznicului cardul de angajat. Care e unul simplist, din plastic alb, cu un cod din 4 cifre imprimat pe el. Atat. Nu tu poza, nu tu date de identificare, nimic. Cu o bucata de carton si o carioca neagra ti-ai fabricat unul in no time. Dar ei, paznicii, sunt instruiti sa nu se lase pacaliti asa usor: nu e suficient doar sa arati in viteza cardul, ci trebuie sa-l scoti din portcard si sa-l tii in sus, ca imparatii pe mostenitorul nou-nascut. Uralele norodului mai lipsesc. Te doare capul. 

In sfarsit, vorba lui Toma, sa trecem si peste asta. De la poarta (unde ne-am confirmat calitatea de angajati cu ajutorul inimitabilului :D card din plastic), parcurgem vreo 50 de metri si intram in cladire, unde cu acelasi card pontam la automat.

Bun, ce nu inteleg eu: de ce n-or muta automatul de pontaj la poarta? Cat de greu poa' sa fie, tehnic vorbind? Dovada mai clara a faptului ca esti angajat nu exista. In momentul in care scanezi cardul, automatul bipaie amabil si, pentru ca noblesse oblige, te si saluta: "buna dimineata, cutarica", iar la plecare iti zice "la revedere". Deci identitatea lui cutarica e confirmata.

Eeee, dar daca la poarta nu exista automat, in schimb exista trei butoane. Unul negru, unul rosu si unul verde. Pe cel negru apasa toata lumea la plecare, in timp ce paznicii vegheaza sa nu se sustraga nimeni. Daca se aprinde butonul verde, te lasa in pace. Daca se aprinde cel rosu, trebuie sa le permiti sa-ti verifice poseta, in sensul ca se uita in ea si-atat, n-au voie sa atinga nimic si nici sa-ti ceara sa deschizi vreun buzunar lateral. 

Butonul rosu nu are o regula (adica nu inseamna ca ai sterpelit ceva ca sa-l faci sa se aprinda; va zic eu, ca la mine a beculit rosu de cateva zeci de ori pana acu'). E pur si simplu o chestiune aleatoare, pretext pentru ei sa se uite in traista celor care pleaca. De parca un eventual hot ar lasa la vedere un tricou, o esarfa sau un gablont proaspat "palmat", eventual inca in ambalajul original. D'ohhhh.

In ceea ce priveste acest aspect, ceea ce nu inteleg este de ce nu se instaleaza dispozitive de securitate ca-n marile magazine. Articolele pot fi securizate invizibil contra furtului in momentul in care sunt pregatite pentru sortare si ambalare.  Nu-i ca si cum ditamai firma nu si-ar permite asa-ceva. Sau camere ascunse in depozit, despre care toata lumea sa stie ca exista, dar sa nu aiba idee unde.  Complicat, domn'le.

Da' avem manageri si 262511414335 de asistenti specializati in securitate si control intern? Avem.