Leapşă-foileton

Tomata a avut o idee excelentă. 

Mara a preluat-o şi a transformat-o în leapşă la liber (adică fix aşa cum îmi plac mie lepşele, v-am mai spus că nu agreez ideea de-a da o leapşă numai anumitor persoane; e ca şi cum celorlalţi le-ai spune "tu nu iei parte la joaca asta". Un fel de "ia gata, fiecare la scara lui", cam pe-acolo).

Şi eu am prins-o din zbor. Fapt care mă bucură foarte mult, pentru că temele impuse îmi par deosebit de interesante, pe alocuri chiar provocatoare. Nu toate vor fi uşor de abordat, dar n-o să mă fofilez de la niciuna. Am intrat în horă, păi înţeleg să joc până-mi rup opincile :))

Poză furată de la Mara, care-a furat-o şi ea :))

Deşi leapşa e gândită pentru o lună de zile, la mine va dura ceva mai mult de-atât. Vor fi, estimez, un articol-două pe săptămână de pe această listă. Ştiţi că nu izbutesc să scriu mai mult de trei-patru articole săptămânal şi mai povestim şi de altele, în afara celor 30 de teme.

Dacă vreţi şi voi să luaţi parte la leapşă - pe care Mara o numeşte campanie - daţi fuguţa la postarea de pe blogul ei, mai are nişte locuri libere ;))

Aşadar, way to go! :)

La doctor, ca într-un roman de Kafka

Am scolioză de când îmi aduc aminte. "Idiopatică", respectiv fără cauze cunoscute (termenul "idiopatic" se foloseşte frecvent în medicină pentru că sună ştiinţific, bănuiesc, dar asta înseamnă de fapt: că nu se cunosc motivele apariţiei afecţiunii cu pricina). Niciodată nu mi-a pus probleme la modul serios - adică n-am avut dureri sau dificultăţi de respiraţie, cum se întâmplă în multe cazuri, în funcţie de tipul deviaţiei - dar nici nu pot să spun c-aş putea-o ignora. Am tratat-o, în copilărie, cu gimnastică medicală şi înot, vreme de vreo şase ani. Pe urmă, un medic "isteţ" a zis că am făcut tot ce puteam face, de-acum oasele se întăresc, orvoar şi n-am cuvinte, ce-ai obţinut până acum, cu aia rămâi. Mare prostie. Dar nu despre asta vreau să vă povestesc. 

De la o vreme am început să am ceva probleme, gen dureri de spate dacă stau o oră în picioare sau dacă am zile nebune la serviciu, în care nu e timp de stat pe scaun. N-a fost niciodată nevoie de calmante, durerea a trecut de la sine, dar am zis, hai să nu las lucrurile aşa. Să mă duc să mă caut, dacă tot beneficiez de unul dintre cele mai puse la punct sisteme de sănătate din Europa.

Medicul de familie m-a cercetat, a apreciat din ochi că "nu arată rău" şi mi-a dat trimitere la radiografie. Despre peripeţiile programării v-am povestit aici. În fine, am făcut-o şi pe asta, am primit CD-ul cu imaginile, radiologul a zis că trimite medicului de familie un raport şi gata.

Booon, asta a fost în decembrie. Pe 19, mai precis. Nu am reuşit să obţin programare la medicul de familie decât pe 23 ianuarie - "a, nu e urgenţă", a conchis relaxată duduia de la recepţie - deci pe 23, la ora 18:15. 

Am intrat la ora 19 în cabinet. Sunt un monument de organizare oamenii de-acolo, odată am aşteptat o oră şi jumătate (cu programare făcută, evident). Mă rog, să trecem peste.

Intru, îi povestesc de ce-am venit, el confirmă că a primit raportul, îl deschide de faţă cu mine - are patru rânduri, a transpirat radiologul scriind - şi zice mdaaa, nu prea concludent...  Am la mine CD-ul cu imaginile, îi spun. Wow, excelent, bravo, câtă prevedere, bagă CD-ul, copiază pozele ca să le poată accesa mai uşor şi hai să vedem.

De cum a dat click pe prima imagine, bag seama că i se lungeşte faţa. 

- Ah, zice. Dar e rău... rău de tot. 

Casc ochii, cer lămuriri.

- Daaaa, e foarte rău, de fapt de când sunt eu doctor n-am văzut ceva mai rău!

WHAT?!!!!

- Adică am văzut un singur caz mai grav decât al dumneavoastră, care a trebuit operat. Bănuiesc că nu vreţi să vă operaţi, nu?

Dafuck! Amice, eşti idiot?! Eşti doctor, cum naiba să te exprimi în felul ăsta în faţa pacientului? Sunt o mie de alte modalităţi de-a comunica un astfel de mesaj, ce-i aia "e foarte rău, n-am văzut niciodată ceva mai rău"?! Şi ce, până la operaţie nu mai există alte tipuri de terapie?

- Ba daaa, sigur că da: kinetoterapie, corset... 

Bon! Foarte bine! Şi-atunci de ce naiba primul lucru pe care mi-l spui e operaţia? Este iminentă? Nu, zice. Rezultă de undeva din imagini că ar fi afectaţi plămânii sau inima? Nici vorbă, ia uitaţi aici, e totul în regulă, deviaţia nu-i deranjează deloc. Ok, şi-atunci de ce aduci în discuţie din prima operaţia? (Nu-s vreo fricoasă, am trăit destule la viaţa mea încât să nu mă las prea uşor impresionată de intervenţii chirurgicale, dar nici nu mi le doresc - mai ales că operaţia de scolioză e una foarte serioasă). Îi cer trimitere la specialist. Daaa, cum să nu, imediat. Îmi mai explică pe imagini cât de rău e - "uitaţi cum ar trebui să arate coloana dacă ar fi normală, dar la dumneavoastră arată aşa, da, vedeţi ce rău e?" - şi apoi, fără să mă întrebe dacă sunt sau nu de acord, deschide uşa şi-o cheamă în cabinet pe găina de la recepţie.

- Dragă, uite, voiam să-ţi arăt ce bine se vede pe calculator o imagine Röntgen, să le spui şi celorlalţi pacienţi că vizualizăm foarte bine astfel de imagini, da? 

Găina se uită şi dă din capul ei de găină că da, o să le spună. Deja mă simţeam cam incomod că ea se holba pe imaginile care arătau coloana mea, dar mă gândeam că asta a fost, i-a arătat, gata.

Ţi-ai găsit.

- Uite, cred că nici tu n-ai mai văzut aşa-ceva, vezi ce scolioză urâtă are doamna?

Ha?!!!! Am crezut că n-aud bine. Ce-s eu, frate? Femeia cu barbă de la circ?

- Ar trebui să arate aşa şi aşa, dar uite cum e la ea... (şi începe iar cu detaliile).

- Nu sunt deloc sigură că vreau să aud asta încă o dată, am ricanat.

Ştiu, ar fi trebuit să fiu mai categorică, dar eram oarecum în şoc. Întâi de ce-mi spusese, apoi din cauza felului în care-mi spusese. 

- Ei, nu vă faceţi griji, bine că aţi venit, nu e timpul pierdut, mănâncă spanac doctorul. 

Ce liniştitor! Mă simt mult mai bine. Fenomenal. Sunt de-a dreptul zen. Într-atât, încât reuşesc să rămân calmă când o aud pe madam hlizindu-se:

- Şi eu am scolioză! Dar nu e atât de rău ca la dumneavoastră! 

Stop-cadru. Voi ce-aţi fi făcut în locul meu?

Mâine voi suna să obţin programare la un ortoped specializat în afecţiunile coloanei. Poate dura săptămâni bune, e ok, sunt pregătită pentru asta, la specialist nu e aşa de simplu de ajuns (în definitiv, nici la deşteptul meu de doctor de familie nu e uşor de primit programare, foc să-l coacă). 

Între timp, mă simt nasol. Foarte nasol, chiar. O cunoştinţă (ipohondră şi suferind de sindromul "numai-eu-am-dreptate") mi-a zis cică, ce mare scofală că mi-a spus aşa, omul n-a vrut decât să fie sincer. Dar e doctor, femeie, şi nu-i cerusem să mintă! Însă cum spuneam, există multe alte feluri de-a o spune. Unele mai seci, mai impersonale, dar mai puţin şocante. Neah, nu e de acord, cică ea tocmai asta apreciază la el: sinceritatea (e şi medicul ei).

No shit. Tare-aş fi curioasă cum ar reacţiona dacă i-ar spune că "de când e el doctor n-a văzut ceva mai rău". La cum o cunosc, o cisternă de ceai de muşeţel n-ar fi suficientă ca s-o calmeze. I se pare că e ok şi treaba cu găina. "Şi ea trebuie să înveţe!". Cucoană, eşti cu capul? Ce sunt eu, material didactic? Nici nu ştiu dacă aia era cadru medical sau doar recepţioneră. Şi la o adică, dacă trebuia musai să-i arate, salvase imaginile, deci putea s-o facă după ce plecam eu. Cum să faci aşa ceva? Şi aia, cum să spună că şi ea are, hahaha, dar nu atât de rău ca mine?! "A fost un pic neîndemânatică, pentru că nu are experienţă". Oh, dar vai, mititica de ea. Şi medicul, cu experienţă cu tot, cât de "îndemânatic" a fost?

După consultul la specialist, trebuie să ajung iarăsi la ipochimenul ăsta. Habar n-am cum o să reacţionez când dau din nou ochii cu el. După cum vă spuneam alaltăieri, mai că i-aş face reclamaţie, dacă ar avea vreun rost. 

Later edit: programare la specialist pe 26 martie. Medicul, citesc pe Internet, are o reputaţie foarte bună şi evaluări pozitive de la pacienţi. O să treacă destul de greu săptămânile astea.

258 de ani de Amadeus :)

Aceasta este vârsta pe care ar fi împlinit-o astăzi, dacă legile firii ar fi fost altele.

WOLFGANG AMADEUS MOZART*

Eternul, irepetabilul şi magnificul Mozart.

N-aş mai şti să spun la ce vârstă l-am descoperit, sau ce lucrare de-a lui am ascultat pentru prima dată. Orice-ar fi fost, a avut o rezonanţă cu totul deosebită în sufletul meu. Nu că ar fi greu să-ţi placă Mozart. Multe dintre compoziţiile lui sunt simple (dar nu facile!), foarte plăcute la ascultat, fremătând de viaţă şi de entuziasm. Exuberanţa şi fericirea de-a compune se transpun perfect pe portativ şi, ulterior, se transmit ascultătorului. Cel puţin, aşa mi se dezvăluise mie muzica lui.

Dar nu se poate spune că l-am îndrăgit cu adevărat până n-am văzut minunea de film "Amadeus", în regia lui Milos Forman. Filmul este o capodoperă şi vi-l recomand indiferent dacă vă place sau nu Mozart şi indiferent dacă sunteţi sau nu ascultători de muzică clasică. Este cea mai perfectă îmbinare între imagine şi coloană sonoră pe care-am văzut-o vreodată şi induce unele dintre cele mai intense emoţii. Scenariul nu respectă decât prea puţin realitatea, dar este de înţeles; o realitate necosmetizată şi neromanţată n-ar fi fost în avantajul filmului. Putem trece însă peste asta, în definitiv "Amadeus" nu şi-a arogat nicio secundă titlul de documentar. 

Pe parcursul celor două ore şi jumătate m-am înduioşat, am zâmbit, m-am indignat, m-am revoltat şi m-am întristat. Toate aceste stări sufleteşti, resimţite foarte intens, au fost susţinute şi amplificate de muzica lui Amadeus, unul dintre "ingredientele" cheie ale acestui film. Muzică pe care o puteţi asculta accesând link-ul de mai jos şi care mă însoţeşte în timp ce scriu acest post.

Una dintre cele mai impresionante şi grăitoare scene se găseşte chiar în prima parte a filmului. Antonio Salieri (compozitor al Curţii şi, potrivit unor surse, un adversar fanatic al lui Mozart, fapt care însă în realitate nu se verifică) este internat în spital după o tentativă de sinucidere şi primeşte vizita unui preot. "Sunt compozitor", îi spune mândru acestuia. "Să vă cânt ceva compus de mine...", se oferă Salieri şi interpretează la pian una dintre piesele compuse de el. "Îmi pare rău, nu o ştiu", răspunde preotul, vizibil jenat. Scena se repetă de câteva ori, preotul nerecunoscând niciuna dintre piese. Deodată, Salieri se luminează la faţă: "Pe asta sigur o ştiţi!". De la primele note preotul zâmbeşte, fericit că poate să-i facă o bucurie pacientului: "Ah, sigur că o ştiu! Este fermecătoare! Îmi pare rău, n-am ştiut că dumneata ai compus-o!".

Zâmbetul lui Salieri este însăşi definiţia resemnării:

- Nu eu am compus-o. Mozart.

Şi pentru că am găsit scena asta pe youtube, vă invit să vi se facă şi vouă pielea de găină :)

Nu voi cădea în păcatul de-a face rezumatul filmului, dar dacă nu l-aţi văzut încă, nu-mi ajung cuvintele pentru a vă spune cât de călduros vi-l recomand. Eu l-am văzut de cinci ori până acum şi nu intenţionez să mă opresc aici. Tom Hulce este foarte convingător în rolul lui Mozart; te pomeneşti îndrăgindu-l pe foarte orgoliosul şi tânărul geniu, cu inocenţa, sinceritatea, râsul molipsitor şi glumele lui seci; în acelaşi timp, cu greu ar putea fi întruchipat un Salieri mai veridic decât cel al lui F. Murray Abraham. Şi amândoi pun foarte bine în evidenţă conflictul dintre geniu şi mediocritate.

După cum spuneam, filmul este în mare parte ficţiune; Salieri nu este vinovat de moartea lui Mozart, în niciun caz nu l-a asistat la scrierea "Recviemului", iar Konstanze n-a fost nici pe departe soţia iubitoare şi devotată imaginată de Forman. Mai multe despre cum au fost în realitate Wolfgang şi Konstanze, puteţi afla din recenzia făcută de mine uneia dintre cele mai documentate şi îndrăzneţe biografii ale lui Mozart, pe care am citit-o anul trecut. 

Muzica mai complexă a lui Mozart am descoperit-o mai târziu. Îmi plac foarte multe dintre simfoniile şi concertele sale de pian, iar "Recviemul" mi se pare şi-n ziua de azi o compoziţie în care s-a atins perfecţiunea. Scena din film, care prezintă înmormântarea lui Mozart pe acorduri de "Lacrimosa", este aproape nepământean de impresionantă.

Acum, pe final de postare, nu-mi pot reţine un zâmbet întrebându-mă dacă orgoliosului Amadeus i-ar fi plăcut ce-am scris despre el de ziua lui... :)

*(Imaginea reprezintă unul dintre foarte puţinele portrete autentice ale lui Mozart - neterminat, realizat în 1782 de Joseph Lange, cumnatul său). 

În ultimele zile...

... am avut parte de întâmplări şi experienţe dintre cele mai diferite, care-au generat sentimente la fel de felurite şi de contradictorii.

• Am trăit ceva cu desăvârşire halucinant în cabinetul medicului de familie. Patru zile mai târziu, încă nu-mi vine să cred. A fost dincolo de penibil; a fost de-a dreptul grotesc. I-aş face reclamaţie, dacă aş avea vreun martor. Evident, n-am. Vă povestesc în curând, trebuie neapărat să scriu despre asta, altminteri fac implozie.

• Aseară am urmărit în direct, din nou, un concert al Filarmonicii din Berlin, avându-l pe Zubin la pupitru. Dar evenimentul a fost unul mai degrabă trist, pentru că a stat sub semnul decesului dirijorului Claudio Abbado, care a murit luni. Erau prieteni de-o viaţă, încă din timpul studenţiei la Viena - aşa că-n pauza concertului Zubin a povestit, în cadrul unui interviu de 15 minute, amintiri din tinereţea lor. Inclusiv despre cum au fost daţi afară împreună de la un cor :)) - întâmplare foarte simpatică, pe care am povestit-o şi eu anul trecut, în recenzia făcută biografiei lui. Concertul a fost extraordinar - pe lângă repertoriul programat ("Şase piese pentru orchestră" de Webern, "Imperialul" lui Beethoven şi poemul simfonic "O viaţă de erou" de Richard Strauss), în memoria lui Abbado a fost interpretat şi "Adagio-ul" din Simfonia a V-a de Mahler. Atmosfera era apăsătoare, se vedea că toţi erau marcaţi de eveniment. Chiar şi aşa, au cântat sublim. Atât de frumos, încât publicul nu voia să-l lase pe Zubin să plece... Orchestra intrase în culise, dar oamenii nu se clinteau şi continuau să aplaude. Aşa că Zubin a ieşit din nou, fiind doar el singur pe scenă... :) Abia după asta sala a început să se golească :) Mi s-a părut un moment foarte emoţionant. Despre concert n-o să povestesc deocamdată, ci peste câteva luni. Iar atunci când o voi face, va fi clar de ce n-am făcut-o acum ;)) 

• Am urmărit o oră din "Wolf of the Wall Street", apoi ne-a cam luat somnul şi filmul a rămas înfipt. Dar intenţionăm să-l terminăm, ca să-i fac apoi o cronică gospodărească :)) Chiar şi după numai o oră, sunt fascinată de jocul lui DiCaprio. Ar fi cazul ca la decernarea Oscarurilor să i se dea, în sfârşit, ce-i al lui...!

• Mă străduiesc să gândesc pozitiv. Ştiţi voi legat de ce anume :) Ţineţi-mi pumnii, vă rog... 

Nestemate cu pătrăţel roşu

O postare a Prinţesei Urbane pe pagina ei de Facebook mi-a dat o idee pentru ceea ce sper să fie un text simpatic, abordat de voi cu multă îngăduinţă :D 

Asemeni majorităţii copiilor în primii ani de viaţă, am emis şi eu nişte nestemate la vremea mea. Nu atât de multe încât să-mi pot face un colier din ele, dar de-un set de cercei + inel ar ajunge cu siguranţă :))

1) Yours truly avea undeva la un an şi jumătate şi i se arătau, pe nişte jetoane, animalele. Mama pronunţa clar şi răspicat  numele fiecărui animal şi eu repetam după ea. Ideea era, desigur, să le recunosc singură. Făceam astfel de "lecţii" în fiecare zi şi, din ce mi se povesteşte, mă descurcam onorabil. 

Până într-o zi, când mi-a arătat şopârla. 

- Ce-i asta, Gretuţa?

Am privit concentrată imaginea. Nu era prima dată când o vedeam şi-n dăţile anterioare pronunţasem ceva destul de vag, dar mă rog, inofensiv (o chestie gen "ţopala"). Dar acum aveam idei noi. 

- Pula, am zis, serioasă.

Maică-mea s-a uitat la mine ca la maşini străine. Evident, cu intuiţia specifică oricărui copil, mi-am dat seama că am zis ceva ce nu trebuie, drept pentru care am repetat, de data asta entuziasmată:

- Pula.

Maică-mea şi-a regăsit glasul.

-... cum ai zis, mamă?

Foarte neinspirată întrebare. Urmarea a fost că am repetat tot mai veselă numele staţiunii croate :D şi, după cum mi-au spus ai mei muuuult mai târziu, le-a trebuit ceva străduinţă şi răbdare ca să mă facă să renunţ... :))

2) Foarte spinoasă chestiunea cu "păsărica" şi "cocoşelul". Pe la vreo patru ani, la grădiniţă, reflectam periculos de des la acest aspect :D Cum vine asta? Băieţii au cocoşel? Cum? Unde-l ţin? Ce aveam eu nu prea semăna cu păsărelele din cărţile de colorat, dar dacă-n privinţa asta mă puteam resemna, curiozitatea în privinţa "cocoşelului" nu-mi dădea pace. Asta cu atât mai mult cu cât aveam un cocoş de plastic destul de mare, pe numele său Gogu-Pintenogu, pe care mi-l adusese tata dintr-o delegaţie. Nu vedeam cum ar avea loc Pintenogu în pantalonii cuiva. 

Aşa că într-o zi, când ne scoseseră la joacă, am profitat de neatenţia educatoarei şi m-am dus cu Mariusică în spatele grădiniţei. (Mariusică fiind un băieţel de vârsta mea, care locuia în apropiere de bunică-mea şi ne jucam uneori împreună. Dar numai jocuri nevinovate, spun asta în apărarea mea şi-n perspectiva a ceea ce urmează).

Ţin minte că am fost dezamăgită. Ce cocoşel visează ăştia, domn'le? Gogu-Pintenogu ar fi teribil de ofensat.

- Am văzut eu la Mariusică, e aşa cumva.... ca firul de telefon, am raportat acasă, mândră de isprava mea, şi-am şi gesticulat demonstrativ. 

(Tocmai ne puseserăm telefon, deci normal că pentru mine totul se raporta la misteriosul aparat cu ajutorul căruia puteam vorbi cu persoane fără ca acestea să fie de faţă. Asta e singura explicaţie pe care o am pentru această comparaţie insolită). 

Maică-mea a căscat ochii perplexă.

-... ăăăă, ce-ai făcut?

Eu eram gata să reiau explicaţiile, cu elan. Poate nu m-am făcut înţeleasă, deci să mă străduiesc mai mult :D

A intervenit bunică-mea, energică:

-Da' las-o, ce, vrei să-ţi mai spună o dată?

N-a vrut. :))

3) Întâmplarea cu tata - când îl spionam la baie să văd "ce are acolo" - am mai povestit-o pe blog, dar, pentru că se încadrează foarte bine în context, îi dau un Paste aici. (Cred, de fapt sunt sigură, că "momentul Mariusică" s-a consumat la vreo câteva luni după asta, pentru că de la tata rămăsesem nelămurită :D).

Ca mai toate fetiţele, în primii ani ai copilăriei eram fascinată de tata şi, într-o notă mai extinsă, de corpul lui. Descoperisem că băieţii au "cocoşel" şi fetiţele "păsărică", aşa că eram curioasă să văd şi eu minunea. Şi cum tata mi-era cel mai la îndemână, am început să-l urmăresc la baie şi în dormitor. Mă insinuam şerpeşte, de-l băgam în sperieţi de fiecare dată.

- Ce-i, puiule?

- Vreau să văd ce ai acolo, am zis cu tupeu şi am indicat cu mâna locaţia :D

Mă rog, m-a uşuit o dată, de două ori…. Nu-l lăsa inima să mă repeadă mai dur, aşa că eu continuam să mă ţin după el. Până când a avut o idee pe care a considerat-o salvatoare.

 - Măi puiule, eu nu mai am. Mi-a mâncat-o lupul.

Hm! Nu-mi convenea, dar nu puteam decât să mă resemnez. L-am lăsat în pace vreo trei săptămâni, până când mi-a venit o altă idee şi m-am strecurat iar după el.

- Ce mai e acuma? Nu ţi-am zis că n-am, că lupul, etc?

- Vreau să văd că n-ai!

 De unde se dovedeşte ca încă de mică aveam o gândire perversă.

Acum, întrebarea e: din care să-mi fac inel şi din care cercei? :))

....

Nu prea ştiu ce să spun, sau cum s-o fac astfel încât să-mi ţin în frâu cele foarte multe şi deloc onorabile cuvinte care se înghesuie în vârful tastelor. Mai întâi, fără număr şi fără perdea la adresa autorităţilor care au ignorat orice plan de salvare logic şi-au acţionat pe principiul "mno, hai să mergem să ne uităm pe-acolo, poate găsim ceva", procedeu - dacă poate fi numit aşa - care a anulat orice şansă de supravieţuire a pilotului Adrian Iovan şi a studentei Aura Ion. Şi-n al doilea rând, pentru postacii şi păreriştii de pe Internet. Unii dintre ei sunt realmente incredibili, greu de crezut că fac parte din rasa umană. Proşti, răi, da' hotărâţi. Şi, ceea ce e cel mai trist, cu drept de liberă exprimare consfinţit de Constituţie.

Pe Adrian Iovan l-am întâlnit o singură dată, în vara lui 2006. Redacţia unde lucram realiza un reportaj şi o şedinţă foto cu Romaniţa şi eu fusesem delegată să coordonez toată treaba. Cu mine mai erau o colegă şi un fotograf şi eu eram destul de stresată; cumva, ceea ce urma să facem mi se părea o intruziune. Drept, nimeni n-o obligase pe Romaniţa să fie de acord cu interviul şi şedinţa foto, dar era însărcinată în şapte luni pe-atunci şi mi-era penibil s-o bat la cap cu pozatul - "staţi mai aşa, mai altminteri, uitaţi-vă în partea aia, ţineţi mâna aşa... ".

În sfârşit, nu despre ea e vorba acum. Întregul material a ieşit bine, femeia a fost, trebuie să spun, foarte cooperantă şi răbdătoare. Adrian Iovan era şi el acasă, a luat parte la anumite momente din cadrul sesiunii fotografice şi, în pauzele date de faptul că Romaniţa îşi schimba ţinutele, am făcut puţină conversaţie. Avea vorba domoală, era un interlocutor agreabil şi a reuşit să mă facă să mă destind. Un om care emana forţă şi bunătate. Era după-amiază târziu, noi nu mâncaserăm nimic toată ziua şi eram obosiţi; Adrian Iovan s-a dus la patiserie, de unde s-a întors cu tot felul de croissante şi pateuri proaspete şi calde, care-au mers de minune cu sucul rece pe care ni l-a oferit. Apoi s-a scuzat şi s-a retras să se pregătească de serviciu:  în seara aceea avea o cursă la Barcelona. Asta e imaginea care mi-a rămas în amintire în ce-l priveşte: în uniformă şi cu servieta. Aşa am să-l ţin minte.

(Ieri, citind ultimul interviu acordat de el, am surâs cu amărăciune aflând despre una dintre experienţele sale de la manşă: "În ‘86, la Alexandria, m-am întors la apusul soarelui şi a trebuit să aterizez printre vaci! Ale naibii, se uitau la avion şi după aia se apucau de păscut! Stăteau ca vacile! Am aterizat cu frâna pusă, habar n-am cum am reuşit..."). Câte-ar mai fi avut de povestit omul ăsta...

Nu vreau să mă lansez în dezbateri despre ceea ce s-a întâmplat, despre ce-ar fi trebuit să se întâmple, despre cum s-au prăpădit agonizând... mă îneacă revolta. Doi oameni au murit de frig, după ce-au supravieţuit prăbuşirii unui avion. E atât de grotesc şi de oribil, încât aproape nu poate fi cuprins în cuvinte. 

Nu vreau să mă mai gândesc nici la grozăviile scrise pe bloguri (una am să citez, totuşi, pe cea mai gogonată, ca să vedeţi ce făpturi, că oameni nu pot să le zic, trăiesc printre noi): "Poate organismele statului n-au vrut să-i localizeze, nu-i poţi condamna". Da, fraza e reală! Creatura asta există şi, cum spuneam la început, din păcate are dreptul să se exprime liber... Autorul susţine că era ironic, ceea ce să zicem că poate-l face mai puţin ticălos, dar în acelaşi timp îl face de mii de ori mai prost.

Aş vrea să văd valuri de demiteri.

Aş vrea să-i văd pe demişi căutându-şi de muncă şi negăsind nicăieri, pentru că atunci când au fost in charge, au lăsat să moară oameni care-ar fi avut reale şanse de supravieţuire.

Aş vrea să văd o mobilizare generală, sub motto-ul "aşa ceva nu trebuie să se mai întâmple niciodată".
Aş vrea să fie cât mai mulţi oameni pe lume asemeni localnicilor din judeţul Alba, salvamontiştilor şi membrilor clubului Transsylvania Off Road.

Aş vrea să nu uite nimeni.  

Aş vrea să nu se mai întâmple niciodată.

Ce-ar mai fi de spus? Cred că nimic, de-asta postarea nu are titlu. N-am găsit niciunul. Nimic, afară de "Dumnezeu să-i ierte şi odihnească-se în pace".

Zbor lin, domnule comandant, drum bun printre stele, domnişoară studentă la medicină...

Alive and kicking, with Zubin & Lancôme

De bună-seamă că m-aţi dat dispărută şi cum să n-o fi făcut? Nu-mi vine să cred că a trecut o săptămână de la ultima postare, dar în acelaşi timp, nu ştiu când a trecut săptămâna asta. Am avut timp puţin, inspiraţie şi mai puţină, disponibilitate emoţională (necesară scrisului, cel puţin în cazul meu) încă şi mai puţină. Rezultatul se vede în numărul mic de postări din luna aceasta... dar sper să-mi revin. Şi, mai important, sper ca voi să nu vă pierdeţi încrederea în mine.

Am fost schimbul 2, de-asta am avut atât de puţin răgaz. Program de la 14:45 la 23:30. Ajung acasă cam la jumătate de oră după miezul nopţii. Un duş cu ochii semi-deschişi, ceva de mâncare, răsfoit un pic netul, niciodată nu adorm înainte de ora două. De dormit dorm, dar somn agitat, din care mă trezesc în jur de zece, inevitabil năucă. În câteva ore mă remontez, ca să fiu fresh pentru condus o oră, muncit opt ore şi încă o oră de condus. Bine că n-am schimbul doi decât la fiecare două săptămâni, au fost şi vremuri când îl făceam bilunar (ceea ce, printre altele, explică numărul mic de postări din 2011, de pildă :D). 

Iar după toate astea, ieri-noapte n-am putut dormi decât 4 (patru) ore. M-am culcat în jur de două şi la şase contemplam tavanul. Am perseverat până la opt, sperând să adorm la loc, dar nici pomeneală, aşa că m-am hotărât s-o dau naibii şi m-am ridicat să pun de cafea :D Reflectam că sigur o să pic lată după-amiază, ceea ce nu s-a întâmplat din două motive:

1) M-am dus în oraş să "stric" un voucher la drogheria "Müller", de unde-am ieşit cu un ruj Lancôme nuanţa 300M Beige Dentelle. M-ar fi tentat un Shiseido, însă nuanţa care-mi plăcea era disponibilă doar în varianta cu pensulă, variantă care nu-mi place deloc. Am senzaţia că mă pictez pe faţă... la propriu :)))

2)  Începând cu ora 20:00, am urmărit live un concert al Filarmonicii din Berlin (pe streaming-ul la care v-am povestit că ne-am făcut abonament), dirijat de my dear Zubin :) Am aşteptat acest concert toată săptămâna şi gândul că-l voi revedea pe Zubin - chiar dacă numai la TV deocamdată, dar o filmare profesionistă, în HD - m-a ajutat să trec mai uşor peste antipatica săptămână cu schimbul 2. Ba chiar vineri eram într-o dispoziţie atât de bună, încât fredonam de nebună la serviciu Guantanamera şi aria "Brindisi", făcând abstracţie de faptul că vocea mea e la fel de muzicală precum creta scârţâită pe tablă :))

Şi acum să zic două vorbe despre concert, că altfel nu se poate :D 

Repertoriul nu mă incitase şi, dacă n-ar fi fost vorba de Zubin, nici gând să mă fi uitat. "Ancient voices of children", de George Crumb (un compozitor american modern) şi Simfonia a IX-a de Bruckner. De prima n-auzisem niciodată, iar Bruckner nu prea-mi place. Drept, din toată compoziţia lui nu cunosc decât Simfonia a VIII-a, care mi s-a părut foarte greu de digerat. Nici vorbă de plăcut sau de rămas ceva în minte (paranteză: n-a trebuit să ascult decât o dată Simfonia a III-a de Schubert, ca să mă îndrăgostesc de ea; şi e doar un exemplu din multele). 

Lucrarea modernă m-a surprins complet. Inspirată de poemele lui Federico Garcia Lorca, a fost ceva diferit faţă de orice-am experimentat vreodată în materie de muzică. Efecte speciale obţinute prin ciocnirea a două pietre. Un pian de jucărie. Soprana care face un fel de vocalize în timp ce ţine capul într-un pian cu amplificare. Clopoţei japonezi de templu. Se cântă, se şopteşte, se strigă. Nu-mi puteam lua ochii de la ecran. Nu-mi imaginasem aşa-ceva. Mi-a plăcut foarte mult, când concertul va fi arhivat (ceea ce se întâmplă de regulă cam după două săptămâni, din ce-am observat), voi revedea lucrarea lui George Crumb. Iată cum, datorită lui Zubin, am mai aflat ceva nou, am mai făcut o descoperire... ;))

Simfonia a IX-a de Bruckner nu prea a avut, din punctul meu (profan) de vedere... nimic. Nicio temă anume, care să-ţi rămână în cap şi să te facă să-ţi doreşti să asculţi din nou piesa. Nicio muzicalitate aparte (mă rog, hai să spun că partea a doua a fost ceva mai ok din punctul ăsta de vedere). Doar texturi sonore, mai lente sau mai repezi, dar parcă neînchegate. Repet, asta e opinia mea de non-muzician, probabil un profesionist m-ar face franjuri, cu opinie cu tot :))

Dar în fine, am audiat concertul integral, contemplându-l pe Zubin când se dădeau prim-planuri cu el şi amuzându-mă să constat, nu pentru prima dată, cât de bine am ajuns să-i cunosc gesturile şi maniera dirijorală. Dacă n-aş şti cine dirijează şi imaginea ar fi blurată în zona capului, l-aş recunoaşte nu dintr-o mie, ci din sute de mii. Dintr-un milion.

La finalul concertului, Zubin era epuizat. Stors. După acordul final, când s-a întors să se încline publicului, se vedea că e frânt. Mi s-a strâns sufletul. A îmbătrânit... Îndreptându-se spre culise, părea că abia se mai ţine pe picioare. Cele 3 trepte pe care trebuia să le urce pe podium de câte ori, chemat de ovaţiile publicului, revenea pe scenă, păreau să-i ceară un efort imens. Tare rău mi-a părut pentru el. Şi-am comentat agasată că, na poftim, după ce că simfonia aia n-are niciun chichirez, mai e şi atât de grea! 

Bine că săptămâna viitoare are un concert mai uşor (Webern, Beethoven şi Richard Strauss). Tot cu Filarmonica din Berlin, tot difuzat live. Am, prin urmare, motive să fiu în toane bune zilele următoare, pentru că la sfârşitul săptămânii mă aşteaptă ceva frumos. Şi după aceea mă aşteaptă... dar despre asta povestim when the time comes :)

O zi de luni cât mai suportabilă şi-o săptămână simpatică tuturor! :)

Eu despre bloguri

E luni (buhuhu), sunt schimbul 2 (buhuhu la pătrat), n-am inspiraţie, deci... leapşă să fie :D Prima de anul ăsta şi oarecum diferită de cele pe care le-am avut până acum - atât din punct de vedere al dimensiunii (e scurtă, şi bine că e, n-am timp să scriu foarte mult) şi al tematicii abordate. E o leapşă despre bloguri, pe care am preluat-o de aici.

1. Cam câte bloguri citești într-o săptămână? Unde le găsești?

Staţi să număr. Vreo zece. Le găsesc în primul rând la mine pe blog - e vorba de cele din lista de favorite. Şi-ar mai fi câteva pe care le urmăresc regulat. Tomata, Prinţesa, Dojo, de exemplu.

2. Cum știe un blogger că l-ai citit?

Dacă simt că am ceva de spus la subiect, am timp şi /sau mă aflu într-un moment de inspiraţie, las un comentariu. Dacă nu, va şti oricum că am trecut pe acolo, din scriptul de trafic.

3. Dacă tu comentezi la un blogger, te aștepți ca și bloggerul respectiv să comenteze la tine?

Nu. Deşi mi-ar plăcea s-o facă, dar nu din unicul motiv că am comentat la el - ci pentru că articolul meu a mişcat ceva în blogger-ul respectiv, l-a înduioşat, sau l-a stârnit, sau l-a amuzat, sau l-a intrigat, sau l-a indignat, sau, sau.... 

4. Ce bloguri nu citești? De ce?

Nu citesc blogurile care nu mi se adresează. So that simple. 

5. Ca să încheiem mai optimist, cum iți recompensezi comentatorii de pe blog?

Răspunzându-le la comentarii. Dacă e vorba de bloggeri, vizitându-i cu regularitate şi, în funcţie de aspectele menţionate la punctele 2 şi 3, comentând la articolele lor. 

Şi mi-am permis să modific puţin leapşa, în sensul că adaug o întrebare la care mi-aş dori tare mult să răspundeţi cât mai mulţi, e important pentru mine:

6. Ce (fel de) articole v-aţi dori să citiţi la mine şi ce (fel de) articole v-ar stimula să comentaţi?

După cum ştiţi deja, leapşa e pentru toată lumea. Integrală sau nu, bloggeri sau non-bloggeri :)

Versiunea germană pentru Struţ Modest

Nu ştiu dacă vă mai amintiţi de "topul celor mai amuzante 100 de nume româneşti", realizat cu ajutorul cititorilor site-ului Daily Cotcodac şi publicat cu aproape trei ani în urmă. Cele mai multe dintre nume sunt reale, luate de la evidenţa populaţiei. Iar celor imaginare le putem ierta caracterul ficţional, dat fiind că sunt atât de simpatice :D 

La egalitate de voturi, în fruntea clasamentului se află respectabilii domni Struţ Modest şi Rândunel Pisică, urmaţi de domnul (subliniez, domnul) Carmen Stamatescu, precum şi doamnele Supplexa Memoranda Onac şi Întuneric Steluţa Luminiţa.  În top se mai regăseau cetăţenii Gigel Potrivitu, Rămurel Pastramă, Turicea Bactelius, Marin Capdefier, Momcilo Luburici, Exacustodian Păuşescu şi mulţi, mulţi alţii).

(Paranteză: la vremea respectivă, votul meu a mers la onorabilul Struţ Modest :D).

Ei, dar credeţi că nemţii n-au şi ei struţii lor modeşti? :))) Cred că v-am mai zis, lucrez în logistică (distribuţie) - şi, prin natura activităţii, văd zilnic sute de nume. Iată o listă a celor mai gogonate, însoţite de traducere.

Frau Süßmilch - doamna Laptedulce.

Herr Eisenkopf - domnul Capdefier. Cum nu cred că e rudă cu Marin Capdefier al nostru, nu-mi rămâne decât să concluzionez că Omul de Tinichea are descendenţi pe întregul continent.

Frau Scheisse - doamna Rahat. Şi nu de rahatul turcesc e vorba. Nu vreau să-mi închipui cum o fi când o strigă asistenta la vreo programare la medic, sau cum se recomandă la telefon (nemţii nu zic "alo", ci se prezintă cu numele de familie; foarte greu m-am obişnuit cu asta, apropo). Ei bine, cred că trebuie să fie kinky să suni şi la celălalt capăt al firului să auzi "Rahat, bună ziua" :D

Herr Leberwurst - domnul Pateu. Ăsta e un şefuleţ de-al nostru "de sus", adică din middle management. Noi nu avem de-a face prea des cu el, din fericire - pentru că nu ştiu cum aş izbuti să rămân serioasă adresându-mă cu "domnule Pateu". Oricum, ne face nervii franjuri cu pretenţiile lui, transmise şefilor noştri direcţi în şedinţe. Am aşa un sentiment c-o să devenim cu toţii vegetarieni.

Frau Mamadoof - doamna Mamaproastă. Femeia trebuie să-şi fi pus la punct nişte strategii de educare a copiilor cu totul inedite.

Voi scrie o nouă postare, actualizând lista, de îndată ce voi avea "materie primă". Între timp, dacă aveţi şi voi exemple de-astea, please share, nu le ţineţi doar pentru voi ;))

Pericolul de pe clăpari

A. Prinţul Fristo al Olandei. 

Natasha Richardson (soţia lui Liam Neeson).

B. Şerban Huidu.

Michael Schumacher. 

Angela Merkel.

(Disclaimer: sunt convinsă că, din nefericire, ambele grupe ar putea fi - şi sunt - mult mai mari. Citeam deunăzi un articol despre o statistică din Austria, unde anual se înregistrează sute de accidentări pe pârtia de schi. Dar pentru a-mi ilustra ideea, nu-mi trebuie mai multe exemple). 

Ce au toţi aceştia în comun, v-aţi putea întreba. Ei bine, grupele A şi B prezintă două caracteristici comune (şi să dea Domnul ca lucrurile să rămână aşa, adică să rămână doar două!): în primul rând, toţi s-au accidentat la schi. Mai grav sau mai puţin grav. În al doilea rând, toţi au ajuns în spital şi sunt / au fost imobilizaţi la pat o vreme. 

Pentru cei din grupa A nu s-a mai putut face nimic. Au murit. 

Cei din grupa B au avut zile. Şerban Huidu pare să-şi fi revenit, Angela Merkel a scăpat doar cu o fractură de bazin (nu că ar fi ceva foarte uşor de dus, mai ales la vârsta şi greutatea ei, însă putea fi mult mai rău), Schumacher continuă să lupte, dar măcar nu-i mai e ameninţată viaţa. Fingers crossed pentru el, ar fi cea mai cruntă ironie a sorţii să se nenorocească dintr-un hobby, după ce s-a retras cu bine din sportul atât de periculos pe care l-a practicat ani de zile la nivel de performanţă. 

Lăsând la o parte că personal nu m-aş sui pe schiuri nici plătită, cred că n-aş mai avea linişte dacă un om drag mie ar face asta. Mi se pare cumplit de riscant. Toţi pe care i-am numit mai sus sunt / erau schiori experimentaţi, cu sute de trasee la activ. Şi totuşi, li s-a întâmplat. Nu trebuie decât o clipă de... nici nu i-aş spune neatenţie, ci mai degrabă de fatalitate, pentru a se întâmpla o nenorocire. Nici experienţa, nici echipamentul corespunzător nu mai contează şi nu te mai ajută.

Noi, oamenii, suntem atât de fragili de fapt. Ni se pare că avem oase tari, dar, într-un impact, sunt ca nişte aşchii. Iar în condiţiile astea, personal mi se pare că schiul e ca un fel de sfidare. Poate greşesc, poate sunt nedreaptă. Dar am auzit de mulţi oameni care s-au accidentat. Asta deşi, repet, sunt schiori cu experienţă şi nu ies pe pârtie decât echipaţi corespunzător. "Adrenalina" nu-mi pare un motiv suficient pentru a te expune la asemenea riscuri, fie-mi iertat...

Nu ştiu nici eu pentru ce "militez", nici nu cred c-o fac, de fapt. Sunt doar nişte gânduri, pe care am ales să le împărăşesc cu voi. Ştiu că sunt mulţi împătimiţi, care nu vor renunţa la clăpari şi pentru care mirajul zborului pe pârtie este irezistibil. Dar dacă ar depinde de mine, mărturisesc, n-aş încuraja niciun copil către sportul ăsta. Din nou, fie-mi iertat dacă greşesc...

Cu gândul la Viena

Dacă m-aş gândi să întocmesc o listă cu avantajele emigrării în Germania, unul dintre acestea ar fi cu siguranţă faptul că astăzi nu se lucrează - e sărbătoare şi lumea stă acasă. E un sentiment foarte plăcut duminică seara, acela de a şti că abia marţi te duci la muncă. Weekend-ul nu mai pare un punct pierdut undeva în zare... şi azi cu siguranţă nu este "just another manic Monday" :D

Chiar aşa. La asta mă pricep foarte bine, deci, vorba nu-mai-ţin-minte-cărui personaj din desenele animate "Looney Tunes", this is just what I'm gonna do! :))

Aşa. De la ultima postare şi până acum am fost într-o foarte pronunţată stare de agitaţie şi lucrurile nu s-au schimbat prea mult în privinţa asta. Motivul fiind, desigur, concertul de Anul Nou de la Viena din 2015, despre care v-am spus deja. Îmi pare rău că n-am scris o postare mai colorată în prima zi a noului an, dar efectiv nu eram în stare. Aproape îmi tremurau mâinile de surecitare şi nu-mi puteam aduna gândurile pentru a scrie altceva. Nici acum nu mă simt cu mult diferit; adorm şi mă trezesc cu gândul la asta, iar pe parcursul zilei foarte puţine sunt momentele în care izbutesc să uit. Mă doare sufletul de cât îmi doresc şi mă străduiesc să-mi păstrez o gândire pozitivă.

Am aplicat, ieri :) De-acum.... cum mi-o fi norocul. Ţineţi-mi pumnii!!! :)

În altă ordine de idei, ediţia de anul acesta a concertului de Anul Nou m-a dezamăgit. Şi asta, din cauza dirijorului. Nu, nu daţi ochii peste cap şi nu vă imaginaţi că ştiţi motivul. V-am mai spus parcă, în afară de Zubin care e... Zubin, îmi place foarte mult Lorin Maazel. Deci nu e vorba de faptul că n-aş mai vedea alt dirijor în faţa ochilor, în afară de my one and only. 

Anul acesta, concertul a fost dirijat, pentru a doua oară, de Daniel Barenboim. Am fost foarte nerăbdătoare să-l văd în acţiune, după ce-n 2009 n-am urmărit concertul în direct. Omul a fost o decepţie. Fără să fiu muzician, am avut sentimentul că dirijează oarecum dezlânat şi fără "zvâc", nereuşind să imprime evenimentului aerul de sărbătoresc specific. S-a dovedit că nu mă înşelasem; avizat în domeniu şi, din motive obiective, urmărind doar partea a doua a concertului, soţul a concluzionat "cam improvizează....". 

Nici atât de aşteptatul "Radetzky March" nu a fost un moment prea reuşit; Barenboim a ales ca, în timpul piesei, să circule printre membrii orchestrei, felicitându-i. Faptul că nu a comunicat cu publicul s-a simţit, lumea bătând din palme destul de "în dorul lelii". Dacă aş fi fost în sală, m-aş fi simţit înşelată. 

Ceva-mi spune că a fost ultima dată când a dirijat acest concert :)) Voi v-aţi uitat? Dacă da, cum vi s-a părut? Mie, dincolo de dirijat, mi-a plăcut mult. Orchestra a interpretat extraordinar, decorul a fost magnific, baletul - parcă desprins dintr-un basm cu prinţi şi prinţese. Păcat doar de actorul principal...

Şi tot în altă ordine de idei, alta decât cea de mai sus, am terminat de văzut "Boardwalk Empire" (cele patru sezoane de până acum) şi lumeeee, sunt în extaz!!! E unul dintre cele mai bune seriale pe care le-am văzut, parcă nici "Breaking Bad" nu mi-a plăcut atât de mult. Recenzia vine în curând şi sper să reuşesc a scrie şi altceva în afară de exclamaţii entuziaste :))

Prosit Neujahr! :)

La mulţi ani tuturor şi bine ne-am regăsit în 2014! :) Ce faceţi, cum sunteţi? Aţi petrecut? Noi am ieşit, ca de obicei, în târg să vedem artificiile. Artificii care au fost foarte spectaculoase. Pe la ora trei dormeam, dar nu simt c-aş fi pierdut ceva.

N-are rost să mă ascund după deget, sunt într-o stare de teribilă surescitare. Poate m-aţi simţit deja. Nici vorbă de coerenţă sau povestiri detaliate. Abia mă adun să scriu, dacă e s-o spun pe-aia dreaptă :) Asta pentru că, şi-acum citez de pe site-ul Filarmonicii din Viena, "The Vienna Philharmonic has invited Zubin Mehta to conduct the 2015 New Year's Concert". Eh, închipuiţi-vă cum mă simt :))

Vă dau cuvântul meu că, urmărind azi-dimineaţă Concertul de Anul Nou, (dirijat de Daniel Barenboim), mi-a trecut prin cap următoarea idee: "tot sunt ei prieteni de-o viaţă, ce-ar fi să-l invite pe Zubin la anul?". Între două polci, mai dădeam un refresh pe pagina oficială a Filarmonicii, ştiind că în curând se va anunţa numele dirijorului pentru anul viitor. Iar când am văzut numele lui Zubin, ei bine... să zicem că expresia "mi se înnoadă stomacul" ar ilustra destul de fidel ce am simţit.

Biletele se atribuie prin tragere la sorţi, intervalul de înscriere fiind între 2-23 ianuarie. Şansele sunt... alea care sunt. Destul de multe locuri sunt deja distribuite şi nu sunt incluse în tragerea la sorţi (locuri rezervate pentru VIP-uri, locuri moştenite din generaţie în generaţie în cadrul unor familii nobile din Viena, sau locuri rezervate pentru sponsori), aşa încât rămân destul de puţine pentru "plebe".

Bineînţeles, am să încerc. Mi-e frică. Îmi doresc asta până la lacrimi, cu toată fiinţa şi până-n străfundurile sufletului; după cum ştiţi, concertul acesta e o veche pasiune de-a mea, iar în ce-l priveşte pe Zubin, îmi cunoaşteţi sentimentele :) E probabil ultima dată când va dirija Concertul de Anul nou de la Viena, deci dacă nu voi avea noroc... cred că nici n-o să mă mai preocupe acest concert, nu mai mult decât din faţa televizorului.

Poate o iau razna, dar iar îmi dau lacrimile. V-am mai rugat o dată să-mi ţineţi pumnii, şi-aţi făcut-o. Şi am reuşit să am parte de una dintre cele mai frumoase seri ale vieţii mele.  Acum, vă rog din nou. Strângeţi pumnii pentru mine şi pentru acest vis al meu. În martie ar trebui să primesc răspunsul de la tragerea la sorţi.

Încheind acest prim post din 2014 într-o notă vieneză, Radetzky March să fie :) Desigur, condus de singurul muzician care mi-a atins sufletul :)

(Este vorba de o interpretare care încheie un concert susţinut de Filarmonica din Viena în 2009 în cadrul galei "Johann Strauss". V-aş fi pus o versiune de la Concertul de Anul Nou, dar Youtube iar îşi scoate ochii cu Gema în problema drepturilor de autor şi videoclipul nu e accesibil din Germania).

Vă doresc un 2014 extraordinar! :) Şi vă rog, ţineţi-mi pumnii...