Aspecte organizatorice şi nu numai

Având în vedere că articolul precedent s-a dorit a fi o cronică de concert (nu ştiu în ce măsură am reuşit acest lucru, dar vă rog să mă credeţi că mi-am dat silinţa) şi-a fost scris la ceas aniversar, n-am mai vrut să pomenesc şi aspectele mai prozaice (precum organizarea în ceea ce priveşte locurile de parcare) şi nici unele mai puţin plăcute, referitoare la o parte dintre spectatori.

Despre parcare

Am ajuns relativ devreme la sala de concerte din Baden Baden, temându-ne că locurile de parcare se vor ocupa repede - ne şi vedeam bântuind prin mica staţiune, în căutarea unui loc unde să lăsăm maşina. Tabelul electronic instalat deasupra intrării în parcarea subterană anunţa că sunt încă destule locuri disponibile. După ce-am intrat, am fost destul de surprinşi să constatăm că, deşi erau câţiva paznici în zonă, am trecut de ei şi am parcat fără să ne întrebe nimeni de sănătate ori să trebuiască să luăm vreun card pe care să-l decontăm la ieşire. Ciudat, ne-am zis, dar aveam să ne lămurim curând. Câteva panouri, amplasate astfel încât nu puteau fi ratate, invitau spectatorii să solicite la casa de bilete un tichet verde în valoare de 4 euro (cu valabilitate de 12 ore), pe care să-l pună pe bordul maşinii când părăsesc parcarea, astfel încât supraveghetorii să-l poată vedea. 

Mi se pare o soluţie originală (n-am mai întâlnit nicăieri acest sistem) şi practică. Se evită înghesuiala şi statul la coadă la ieşire (cum se întâmplă în multe parcări unde trebuie mai întâi achitat la un automat, apoi la ieşire introdus într-un cititor de carduri tichetul eliberat de primul automat, ce bătaie de cap). Aici e simplu, rapid şi eficient. 

Despre (unii din) public 

Nu fără oarecare uimire, am observat că suntem printre foarte puţinii spectatori din categoria de vârstă 30+. Majoritatea erau oameni la părul alb, unii chiar în cadru metalic sau în cărucior cu rotile. Tot respectul meu pentru că au venit la un concert, chiar dacă nu avea cum să le fi fost uşor. Nu toţi erau însă şi educaţi pe măsură. 

De exemplu, în timpul concertului unii din spatele nostru s-au apucat de şuşotit. M-am întors şi le-am aruncat cea mai cruntă privire de care-am fost în stare, dar n-au fost prea impresionaţi. Sper doar că nu s-a auzit de pe scenă... după cum sper că nu s-a auzit nici sforăitul unui domn din imediata noastră proximitate. Mda, aţi citit bine. Solo-ul de pian din "Imperialul" lui Beethoven trebuie să-l fi destins în mod deosebit. Într-atât, încât a adormit. Adânc, altfel n-ar fi sforăit. 

Dar cel mai tare m-au indispus vreo câţiva care, la finalul primei părţi a "Imperialului", s-au pomenit aplaudând. Aşa ceva nu se face, nu în timpul piesei, pentru că poţi afecta concentrarea muzicienilor care sunt luaţi prin surprindere, tulburi "mersul" muzicii, e pur şi simplu nepotrivit. Iar scuza că poate-au crezut că se terminase nu stă în picioare - concertul acesta e pur şi simplu un "şlagăr" al muzicii clasice, nu cred să fii un consumator de astfel de muzică şi să nu-l ştii. Şi chiar admiţând că nu-l ştiau, era destul de evident că piesa nu putea să se fi terminat, întrucât acordul final este însoţit de nişte gesturi de neconfundat ale dirijorului, ceea ce nu se întâmplase acum. Din fericire s-au potolit repede, văzând că restul publicului nu aplaudă. Chiar şi aşa însă, noi având locuri apropiate de scenă, am văzut limpede pe chipul lui Zubin că a fost neplăcut surprins de întrerupere. 

Părăsind sala de concert la final, am fost foarte impresionată de faptul că plasatoarele ofereau tuturor spectatorilor câte un trandafir galben. Un gest simplu, dar de mare efect. Şi lesne de anticipat, păstrez trandafirul, ca amintire a unei seri foarte frumoase :)