Omul ŞI Artistul vs. Omul SAU Artistul

Postarea de astăzi are în vedere un subiect la care mă gândesc de ceva vreme, dar pe care, nu ştiu nici eu de ce, l-am tot amânat până acum. Este vorba despre "separarea", dacă se poate spune aşa, a artistului de om. Îi putem evalua, respectiv judeca independent, pe fiecare în parte? Sau sunt un tot unitar, iar dacă omul ne dezamăgeşte, nici artistul nu ne mai ajunge la suflet?

Ca exerciţiu de imaginaţie, mi se pare foarte dificil. Încă n-am avut parte de asemenea experienţă, sau n-a fost ceva atât de dramatic încât să nu pot depăşi; am citit de exemplu că Zubin a avut cândva o aventură extraconjugală şi are un copil în urma acelei escapade, însă asta nu m-a clintit cu niciun milimetru în respectul, admiraţia şi chiar afecţiunea mea faţă de el.

Poate sunt subiectivă până la capătul lumii şi înapoi, nu ştiu. Sau poate cu adevărat o aventură nu mi se pare un păcat capital şi de aceea am fost atât de îngăduitoare. Pe de altă parte, nu ştiu cum m-aş simţi - sau ce-aş simţi - dacă aş citi despre el că este arogant, se poartă urât cu membrii orchestrei, e nedrept, e răutăcios şamd (cum am citit despre alţi mari artişti, nu dau nume fiindcă nu asta e ideea). Probabil aş fi extrem de dezamăgită, ar fi una dintre situaţiile când n-aş putea separa omul de artist şi s-ar dărâma ceva în mine.

Să luăm un exemplu mai concret, cel al lui Gabriel Garcia Marquez. Unul dintre cei mai mari scriitori pe care-i va fi avut vreodată lumea aceasta, lui Marquez i se impută relaţia dubios de apropiată pe care-a avut-o cu dictatorul Fidel Castro şi, in extenso, faptul de-a fi fost informator al poliţiei politice cubaneze. Amănunte puteţi citi în acest articol. Similar, despre Milan Kundera s-a aflat la un moment dat că a colaborat cu Securitatea cehă. 

Acum, întrebarea este... dacă vă plac scrierilor acestor autori, în ce măsură aţi fi influenţaţi de faptele lor? Puteţi aborda omul separat de opera sa? Faptul de-a le avea la suflet scrierile ar fi umbrit de micimea caracterului şi chiar a sufletului lor? V-aţi simţi dezamăgiţi? Le-aţi citi cu aceeaşi plăcere operele?

În ceea ce mă priveşte, cum spuneam... depinde despre ce fel de faptă vorbim. În general, de la un artist mă aştept să fie cu o clasă peste restul lumii (vorbind strict de portretul moral). Şi asta poate mă face, în mod paradoxal, mai pretenţioasă şi mai puţin înţelegătoare faţă de eventualele sale "căderi". Spun "paradoxal", pentru că unui artist i s-ar putea la o adică ierta mai multe, în numele a ceea ce dăruieşte omenirii.

Dar eu... n-aş putea. N-ar mai fi la fel.

O duminică tihnită

Am fost foarte obosită după săptămâna tocmai încheiată, aşa că weekend-ul ăsta n-am prea făcut altceva decât să mă odihnesc. Am dormit, am citit şi recitit. "Tabloul" în sine, dacă-i pot spune aşa, a fost destul de clişeistic: am stat în pat, sprijinită de două perne mari (mă doare cam des spatele în ultima vreme şi nu prea ştiu pe ce să dau vina; până una-alta, pernele ajută), cu o cană de cafea sau un pahar de Pepsi şi am recitit nuvele de Agatha Christie. 

Cu această ocazie, am descoperit cărei specii aparţin:

Cu toate că personajul meu preferat este Poirot, "micuţul detectiv belgian cu capul în formă de ou", azi am recitit numai poveşti cu Miss Marple. Poate de unde pe cele cu Poirot le-aş putea spune pe de rost, deci nu mai aveau foarte mult farmec. 

Şi vremea a ţinut cu mine; înnorat, ploaie, vânt. O vreme tipică pentru a sta în pat, chiar dacă nu cu un platou de prăjiturele şi ceai englezesc servit din ceşti de porţelan Rosenthal, ci cu o cafea aromată, băută (nu servită :D) dintr-o cană de pe care mă priveşte un flegmatic Dr. House :))

Uneori am mare nevoie de zile ca asta de azi. Tare bine mi-a prins.... dar s-a înserat deja, de-acum e timpul pentru duş, spălat pe cap, uscat cosiţele cu ondulatorul, ales hainele pentru mine, călcat, uf, vreau să câştig la Loto.

Duminica voastră cum a fost?

Opinia mea despre muzica mainstream (Blog Challenge 6)

Cea de-a şasea cerinţă din leapşa-foileton (sau maraton) mă cam pune în dificultate. Cică să-mi exprim părerea despre muzica mainstream (promovată intens, comercială, difuzată des la radio). Problema e că-n privinţa asta nu mai am de mult timp o părere. Pentru bunul motiv că nu mai ascult radio. Ultima dată când am ascultat ştirile eram în maşină, în dimineaţa decernării premiilor Oscar (zic "dimineaţa" raportându-mă la fusul orar european), că plecasem de-acasă înainte să se acorde trofeul pentru cel mai bun actor în rol principal şi voiam să văd dacă anul ăsta e anul lui DiCaprio. Dar asta a fost o situaţie excepţională, în rest nu simt nevoia de radio, deci habar n-am ce e "trendy".

Preferinţele mele muzicale sunt cât se poate de demodate, unii ar zice plictisitoare chiar. Este adevărat, îmi place foarte mult să ascult muzică la volan, în special dimineaţa. Atunci e momentul meu preferat din zi: sunt fresh, şoseaua e aproape goală, mă încarc de energie ascultând ce-mi place. Şi ceea ce-mi place nu e mainstream - în cel mai bun caz, nu mai e demult. Ce ascult, aşadar?

Ei bine, deseori ascult muzică clasică: Mozart, Beethoven, Bach (în special concertele de vioară şi Concertele Brandenburgice; nu prea mă împac cu muzica de orgă, deşi e divină, dar cred că nu sunt genul de ascultător căruia să i se dezvăluie), Dvořák, Béla Bartók, Vivaldi, câteodată arii de operă. De asemenea, ascult şi compoziţii de dată mai recentă cum ar fi "The Planets" de Gustav Holst (o suită orchestrală compusă în intervalul 1914-1916 şi alcătuită din şapte părţi, fiecare dedicată unei planete, cu excepţia lui Pluto, care nu fusese descoperită încă, şi a Pământului), lucrări de John Williams (coloana sonoră "Star Wars" îmi place foarte mult) şi altele. Mai nou, parcă-parcă încep să-i dau de gust lui Bruckner... am ascultat într-o zi simfonia a VIII-a, pe care acum câţiva ani n-aş fi "digerat-o" şi nu mi-a displăcut. O fi vreun semn de evoluţie a gusturilor? Rămâne de văzut.

N-am mereu dispoziţie pentru muzică clasică, dar când am, o savurez. (Şi nu ascult doar lucrări dirijate de Zubin, cum aţi fi tentaţi, poate, să credeţi; este adevărat că el predomină, dar îmi plac teribil simfoniile lui Beethoven dirijate de Herbert von Karajan, de pildă). 

Când nu e muzică clasică, poate fi Jean Michel Jarre. Ennio Morricone. Angelo Badalamenti (compozitorul soundtrack-ului "Twin Peaks"). Queen. Beatles. Abba. Roxette. Phil Collins. Michael Bolton. Demis Roussos. Celine Dion. Garou. Al Bano & Romina Power. Ricchi e Poveri. Şi mulţi alţii, dar cred că nu se mai poate spune despre niciunul că ar mai fi musai de actualitate. Mainstream, cu atât mai puţin. 

De fapt, în afară de Katy Perry şi Lady Gaga, a căror piese le mai ascult uneori, se poate spune că-s pe dinafară cu totul. (Nici de ele nu ştiu dacă mai sunt mainstream sau nu, dar au fost precis). Nici nu-s foarte disponibilă pentru experimente, trebuie să recunosc. Dar sunt deschisă la recomandări, aşa încât, dacă vă plac anumite piese ori artişti, please shoot! Promit să le ascult şi, dacă-mi vor plăcea, să le re-re-reascult.

Perspicacitate

O scrisoare neaşteptată de la banca unde ai contul este întâmpinată cu o ridicare din sprâncene şi-un oftat de exasperare: "ce mai vor şi ăştia?". Rupi febril plicul, despătureşti hârtia şi citeşti pe repede înainte, gogâlţ-gogâlţ. 

"Stimate domnule Icsulescu,

am constatat că doamna Icsculescu foloseşte contul dumneavoastră cu numărul xxxxxxxx pentru tranzacţii proprii, cu toate că este doar împuternicit, nu titular de cont. Acest lucru nu este permis. De aceea, începând cu data de 30.07, nu va mai putea face plăţi din acest cont".

Bla-bla, urmează câteva detalii legate de neregularitatea doamnei Icsulescu, încheiate cu recomandarea de-a converti contul într-unul comun, în care atât domnul cât şi doamna să fie titulari. La sfârşit, evident, se mulţumeşte pentru înţelegere (de parcă, în situaţia dată, ai avea de ales dacă să fii sau nu înţelegător).

Toate bune şi, mă rog, mai mult sau mai puţin frumoase, dar doamna Icsuleasca foloseşte acest cont în calitate de împuternicită de aproape şapte ani. Tot de-atunci are card, a autorizat plăţi din acest cont, a făcut chiar şi achiziţii online, de mai bine de trei ani primeşte salariul în contul cu pricina, deci ani de zile de tranzacţii şi "circuit" al diverselor sume, iar dintr-odată, ce să vezi, vigilenţii au "constatat". Vai de mine, câtă eficienţă, să nu le fie de deochi, ptiu, ptiu.

Ne-am dus azi la bancă să vedem cum rezolvăm dandanaua. Cucoana de la ghişeu, foarte amabilă până i-am explicat despre ce-i vorba şi i-am arătat scrisoarea, moment în care s-a strepezit. 

- Împuternicirea nu echivalează cu a fi titular de cont, plescăie ea autoritar. De aceea împuternicita nu are dreptul de a face tranzacţii pe numele ei din contul acesta.

Omul explică: aşa i s-a recomandat de către funcţionarii băncii în toamna anului 2007, când am venit eu aici şi ideea a fost să pot dispune de acest cont cu aceleaşi drepturi şi în aceleaşi condiţii ca şi el.

- Împuternicirea nu este acelaşi lucru cu a fi titular, repetă individa, apăsat. Trebuie să convertiţi contul pentru a fi cont comun.

Păi da, ştiam toate astea din scrisoare, deci deocamdată nu se poate spune că am fi cu mult mai deştepţi. Cucoana ne expediază într-un birou unde ne întâmpină un pitpalac birocrat şi amabil. Explicăm tărăşenia da capo. 

- Desigur. Împuternicirea nu este acelaşi lucru cu a fi titular, grăieşte el înţelept.

Îl suspectez că a copiat după cucoană. Or fi stat în aceeaşi bancă.

În fine, aflăm că procedura de convertire e simplă şi durează cam o săptămână până când contul va fi convertit. Avem acte de identitate la noi? Avem, deci putem face pe loc treaba. Pitpalacul scoate nişte formulare şi se aşterne pe scris. E stângaci, deci scrie încet, apăsat, oarecum nesigur. Greşeşte, taie, scrie din nou, apasă o tastă, sistemul îl deloghează, stai să se logheze din nou. 

- Numărul de telefon este xxxxxxxxxxxx? îl întreabă pe om.

Nu, o cifră era greşită. Pitpalacul e siderat. Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? Trebuie să corectăm în sistem, zice. Mai scoate un formular, cârcăleşte conştiincios şi-l dă omului să semneze. Formularul are un titlu complex şi profund, gen "autorizare de prelucrare a datelor cu caracter confidenţial". My oh my. Termină cu asta, se întoarce la formularele iniţiale, scrie înceeeet, ca un şcolar silitor. În micul birou nu se aude decât zumzetul aerului condiţionat. 

- De cât timp aveţi cont la noi? sparge el tăcerea. Şi de ce nu e cont comun?

Se miră foarte tare când aude că aşa am fost sfătuiţi la vremea respectivă (mă rog, respectând adevărul istoric, omul a fost sfătuit, nu eu - la vremea aia nu ştiam germană decât cel mult cât să dau bună ziua).

- O eroare umană, conchide el, împăciuitor.

A terminat de scris. Era şi timpul, cred că se făcuseră vreo 20 de minute de când se îndeletnicea cu asta. Mă întreabă dacă am card. Păi am, am avut din capul locului. De ce, o să primim carduri noi din cauza convertirii ăsteia?

- Păi dumneavoastră nu, îi spune omului. Dumneavoastră însă (către mine), va trebui să vă informaţi angajatorul.

Ha? De ce, nu rămâne acelaşi cont şi acelaşi IBAN? Ba da, zice, nu se schimbă nimic. Păi şi-atunci? 

- Ah, aveţi şi dumneavoastră card?

D'ohhh. Nu trecuse un minut de când îi spusesem.

- Şi primiţi salariul pe acest card? În acest cont? 

Mă doare capul.

-Ah, păi atunci nu trebuie să mai faceţi nimic. 

N-aş paria deloc pe asta. Aştept cu negrăit interes să văd dacă săptămâna viitoare mai pot face ceva în cont. Indiferent ce :)))

34

A rămas mai puţin de-o oră şi s-a dus ziua mea, dar încă mai am timp să vă invit la un pahar de şampanie. Cu Leonardo :)

Vă mulţumesc din tot sufletul pentru urările voastre, din comentariile precedentelor articole. Înseamnă foarte, foarte mult pentru mine.

N-am lucrat azi. Şi, contrar mormăielilor mele pesimiste de acum câteva zile, am avut parte de o zi plină, de care m-am bucurat. 

Am răspuns la telefoane, mail-uri şi mesaje. Am primit cadouri, şi mai am de primit. Un DVD cu Zubin dirijând orchestra Maggio Musicale Fiorentino într-un concert organizat în memoria lui Giuseppe Verdi, prin care se comemorează 100 de ani de la moartea lui. Un parfum "Wish" de la Chopard. Pe drum este încă un DVD cu un documentar ;) şi alte câteva lucruri.

Seara am ieşit la o prăjitură, că numai asta mă interesa. Terasele - arhipline, dat fiind că în seara asta a jucat Germania cu Ghana şi lumea se strânsese să vadă meciul pe televizoarele instalate la aproape fiecare terasă. Mă rog, vorba lui Caragiale, n-au prea avut ce procopseală să vază.... 2-2 cu Ghana şi ai pretenţii la titlu? Haida-de :))

Aşa. Mă uit în meniu, prăjitură cu ciocolată şi cireşe şi-un moţ de frişcă, am zis. Poftiţi, doamnelor calorii, nu vă înghesuiţi... este loc pentru toată lumea :D De băut? Ciocolată albă cu vanilie, citesc. V-am mai zis că sunt fan absolut al ciocolatei albe? Asta să fie. 

Lume, şi-mi aduce chelnerul o cană cu ceea ce părea să fie lapte cald, şi un baton de ceva alături pe farfuriuţă. Tot pe farfuriuţă se aflau o linguriţă şi o sculă dubioasă, semănând cu un fel de tel rotund.

- Cu asta ce se presupune c-ar trebui să fac? mormăi, răsucind obiectul în mână şi uitându-mă bănuitoare la micul baton, pe care-l miros: părea un fel de glucoză.

Bărbatul preia problema inginereşte. 

- Ce ai în cană?

Amuşin, ca un ogar conştiincios.

- Da' gustă, femeie, că nu muşcă.

Hmm.

- Lapte, zic triumfătoare, dar şi oarecum confuză: unde e ciocolata mea albă?  

- Pune batonul ăla în lapte şi mestecă. Da, cu chestia aia rotundă.

După efectuarea acestei complicate proceduri, am obţinut o băutură fierbinte cu gust de ciocolată albă. Cu vanilie, sau ceva pe-acolo. N-a fost rea, dar mă întreb de ce n-or executa ei la bucătărie operaţiunea baton-topit-în-cană. Ar fi cu siguranţă mai de efect decât atunci când o faci tu însuţi. 

În încheierea zilei de azi, îl las pe Zubin să-mi spună încă o dată "La mulţi ani" :)

(E vorba de nişte variaţiuni pe tema piesei "Happy Birthday", aparţinând lui Peter Heidrich şi foarte reuşite, dacă mă-ntrebaţi pe mine).
 

"Fargo" (2014)

Miniseria "Fargo" mi-a stârnit curiozitatea în principal datorită faptului că întâmplările sunt inspirate din fapte reale, petrecute în anul 2006. A fost făcut şi-un film pe acest subiect în 2003, dar nu l-am văzut şi acum, pentru că ştiu povestea, nu pot spune că aş fi curioasă să-l văd şi pe acela. Din simplul motiv că nu poate fi mai bun.

Această miniserie mi-a plăcut foarte mult, deşi s-a terminat cam prea abrupt şi acţiunea a fost sinistră şi pe alocuri chiar sângeroasă. Lester Nygaard (Martin Freeman) este un agent de asigurări cenuşiu, tipul de şoarece banal care nu iese cu absolut nimic în evidenţă, nu se remarcă prin nimic nici în sfera profesională, nici în cea personală, e sub papucul nevestei şi nu protestează niciodată când este umilit de soţie sau de fratele lui a cărui viaţă este una mult mai reuşită - pe scurt, e însăşi definiţia ratatului. Într-o bună zi, după o nouă umilinţă, înghiţită tot fără proteste din partea unui fost coleg de şcoală, se pomeneşte povestindu-i întâmplarea cu pricina unui străin. La prima vedere, o discuţie absolut inofensivă şi fără urmări. 

- Este incredibil ce ţi-a făcut omul acesta, îi spune străinul, adăugând: dacă aş fi în locul tău, l-aş omorî.

Blajinul Lester e blocat şi se bâlbâie.

- Dar.... dar....ăăă...

- O merită. Vrei ca acel om să moară, Lester? întreabă interlocutorul său cu blândeţe.

- Ah, păi... eu....

- Da sau nu, Lester? persistă celălalt, cu ton egal şi blând.

Lester nu realizează că a răspuns "da" la întrebarea celui care se va dovedi a fi Lorne Malvo, un misterios asasin plătit, care ucide la fel de firesc şi netulburat precum respiră. 

Lester (stânga) în dialog cu Malvo

Billy Bob Thornton a reuşit o interpretare extraordinară a lui Malvo, în opinia mea. Este exact atât de sinistru şi meticulos pe cât te-ai aştepta să fie un individ plătit pentru a omorî. Dincolo de rol, actorul în sine mi se pare cumva.... tipul de freak, în sensul că nu mă mir nici că a fost însurat cu Angelina Jolie, nici că, pe parcursul mariajului lor, fiecare a purtat un medalion cu o fiolă în care se afla sângele celuilalt :)) Pare exact "that kind of man".

Revenind la Lester, discuţia cu Malvo marchează sfârşitul vieţii lui, nu la propriu, ci a vieţii sale aşa cum fusese până atunci. Din cetăţeanul liniştit şi plictisitor devine un criminal neaşteptat de ingenios, care, direct sau indirect, ajunge să aibă pe conştiinţă mai multe vieţi omeneşti - inclusiv, în interval de un an, viaţa ambelor sale soţii. 

Malvo, între timp, îşi vede liniştit de treburile lui: omoară tacticos zeci de oameni fără să se enerveze sau să ridice nici măcar o singură dată tonul, îşi schimbă identitatea, înfăţişarea şi meseria, în timp ce poliţia se zbate neputincioasă şi îl scapă de fiecare dată printre degete. 

Ultimul episod este echivalentul unui film de acţiune; totuşi, dacă ar fi să caut un nod în papură, aici l-aş găsi. Prea repede şi prea la ţanc se rezolvă toate. Nu ştiu exact cum s-au desfăşurat lucrurile în realitate, dar, dacă Lorne Malvo a sfârşit într-adevăr aşa cum se arată în film.... atunci înseamnă că viaţa este cel mai bun scenarist cu putinţă :)

Dacă vă plac esenţele tari păstrate în sticluţe mici, nu pot decât să vă recomand această miniserie.

Despre scris ca formă de terapie

Răspunzând la comentariile articolului precedent, spuneam la un moment dat că, de îndată ce m-am hotărât să scriu pe blog despre starea de cacao cu zarzavat pe care o traversam la momentul respectiv, m-am simţit mai bine. Şi după ce am scris, şi mai bine. Iar după ce-am citit gândurile şi încurajările voastre, încă şi mai bine. 

Ştiam demult că scrisul mă ajută. Într-un fel, se poate spune că pentru mine a fost un sprijin vital în cea mai grea perioadă a vieţii - la 15 ani, când a dat peste mine o boală de care m-am vindecat, dar după care n-am mai fost niciodată ca înainte. În toate sensurile posibile. 

Nu prea ştiam să mă descurc în noua situaţie. Nu prea ştiam nici ce să simt. Fusese prea neaşteptat şi avusese un impact prea puternic. De fapt, pentru mine a fost ca-n poezia lui Topârceanu: "ce să fie? Nu-i nimic. A trecut acceleratul". N-aveam cu cine vorbi şi chiar dacă aş fi avut, ce să fi spus? Mi-era mai uşor să scriu decât să vorbesc. 

Aşa că asta am făcut, ani de zile. În zeci de caiete şi agende, pe care nici acum nu le pot reciti, în tot cazul nu fără o strângere de inimă. Mi se par cumplite şi mă aruncă imediat într-un trecut pe care, dacă ar fi posibil, aş plăti bani ca să-l uit. Se presupune că trăiam unii dintre cei mai frumoşi ani ai vieţii, dar eu eram pe marginea prăpastiei. De multe ori voiam să mor, şi nu era doar o toană de adolescent emo. Dacă n-am luat-o razna, a fost datorită unui cumul de factori: căţelul meu, o iubire tainică şi scrisul. 

Nu descoperisem eu apa caldă, cu toate că, inconştient, ceea ce-am făcut a fost terapie în adevăratul sens al cuvântului. Recent, am dat peste un articol pe tema asta, pe un site nemţesc - şi-am fost uimită să constat că scrisul este recomandat în cadrul multor tipuri de terapie. Este, practic, un mod de a te confrunta cu tine însuţi şi, dacă vreţi, de-a sta la taclale cu propria viaţă şi, mai ales, cu demonii care nu-ţi dau pace. Multe lucruri sunt prea dureroase pentru a fi rostite. Dar aproape niciunul nu e atât de teribil încât să nu poată fi scris. 

Scrisul este, de fapt, un fel de exorcizare. A scrie despre problemele, angoasele şi grijile pe care le ai înseamnă să te confrunţi cu ele şi, de cele mai multe ori, asta le reduce semnificativ din impact. De nimic nu ne este mai teamă, decât de ceea ce nu ştim şi /sau nu înţelegem. Scriind, ne clarificăm ideile, le dăm o "înfăţişare" şi le privim în ochi. Şi asta le ia adesea din impact, fiindcă pasul următor este acela de a ne distanţa de ele.

Tot în categoria asta intră şi scrisul creator şi nu înseamnă că trebuie neapărat să producem opere de artă. Unora le vine mai uşor să se exprime în versuri (eu am scris o singură poezie pe care nu mi-a fost ruşine s-o arăt lumii, dar alţii sunt mai talentaţi), alţii aleg să-şi pună gândurile în eseuri... Eu nu m-am regăsit în scrisul creator ca tip de terapie. Am scris şi eu câteva nuvele poliţiste, care-mi plac destul de mult şi-acum şi pe care, deşi n-aş îndrăzni să le arăt vreunui editor, le consider destul de reuşite. Dar nu asta m-a ajutat cel mai mult, deşi o fi contribuit în oarecare măsură, pentru că scriind şi meşterind intrigi, mai uitam de ale mele.

Aş sfătui pe oricine să scrie, dacă-l apasă ceva pe suflet. Poate la început i se va părea ciudat, dar "rezultatele" apar destul de repede. Mie mi-a trebuit cam un an pentru a depăşi momentul critic, dar am continuat să scriu pentru că momentele de "cădere" morală erau încă frecvente. Deschideam jurnalul cu nerăbdarea unui suferind de migrenă care scoate o pilulă din flacon, ştiind că asta îi va calma durerea de cap. De fiecare dată era mai bine după ce scriam.

Până într-o zi, când n-am mai simţit nevoia s-o fac. Demonii dispăruseră. Dar obiceiul de-a scrie despre ce mă preocupă a rămas. La fel ca odinioară, îmi face bine de fiecare dată. Iar datorită vouă, efectul este şi mai puternic, şi mai de durată.

Mulţumesc :)

Epuizare

Sunt obosită, oameni buni. Nu atât fizic, pentru că am dormit destul de mult weekend-ul ăsta, cât mai ales psihic.

Mi se pune pe inimă volumul de muncă din perioada asta şi stresul direct proporţional. 

Mă epuizează trezitul la ora 4:15.

M-am săturat să văd incompetenţi şi leneşi apreciaţi, iar lor tot să li se pară că sunt nedrept de puţin băgaţi în seamă sau suprasolicitaţi. 

La serviciu s-a trasformat totul într-o rutină enervantă; partea bună e că la orice oră din zi sau din noapte ştiu ce am de făcut, partea ne-bună este că duc lipsa provocărilor şi a jocului de şah de care aveam parte acum câţiva ani.

Nu mai am chef de absolut nimic. Trag de mine să termin biografia lui Beethoven. Habar n-am când o s-o dovedesc; dacă mă gândesc că sunt la pagina 360 şi cartea are aproape 800 de pagini, mă ia depresia. Altfel e bine scrisă, am aflat lucruri surprinzătoare, sunt încântată de ce citesc - asta când am starea necesară pentru ea, fapt care se întâmplă tot mai rar în ultima vreme. 

Nu mă mai animă aproape nimic.

Sâmbătă împlinesc un număr de ani şi n-am nicio dispoziţie pentru vreun plan. Sper să lucrez, măcar trece ziua mai repede. 

Peste astea se adaugă şi nişte probleme familiale, despre care însă nu mă simt în stare să vorbesc. 

Iertaţi-mă pentru postul ăsta, care e absolut nepotrivit pentru un început de săptămână. 

Fotbal să fie, dară

Doamnele mele, astăzi vă urez să aveţi nervi de oţel armat, înţelepciune, diplomaţie, răbdare în faţa perspectivei a treizeci de zile de ecran cvasipermanent de culoare verde şi populat de bărbaţi care aleargă după o minge şi să înfruntăm curajoase situaţia: a început Campionatul Mondial de fotbal.

Preferinţe, ceva? Nemţii sunt din cale-afară de optimişti. Ia uitaţi unul dintre articolele vestimentare aflate la mare căutare în perioada asta:

(Scuze pentru imaginea nu tocmai perfectă, dar e cea mai bună poză cu tricoul ăsta pe care-am putut-o găsi). Ideea este că Germania a devenit de trei ori campioană mondială - în 1954, 1974 şi 1990 -  şi, conform acestui tricou, va lua titlul şi-n 2014 :)) Mă-ntreb ce-or face dacă nemţii vor fi eliminaţi în optimi, de exemplu :))) Cred că transformă tricourile în cârpe de praf.

Pentru fanii ceva mai ponderaţi, un medalion simpatic:

Acestea fiind zise, voi ce planuri aveţi luna asta? ;;)

PS: Hai Germania! :D (nu, n-am tricou de-ăla, în caz că vă întrebaţi. Deşi mă gândesc ce semnificaţie ar putea ajunge să aibă dacă Deutschland ia titlul).

Tipologii umane şi nervi elastici

Am o perioadă foarte plină şi obositoare la serviciu, motiv pentru care sunt cu atât mai receptivă (sau mai sensibilă, ceea ce e cam acelaşi lucru) la tot felul de nimicuri, în definitiv, comportamentale şi de atitudine, ale colegilor de serviciu. Astfel, în ultima vreme am descoperit că mă agasează până la durerea de cap:

- oamenii care ţin cu dinţii de orarul de lucru. Astăzi, o individă din categoria "tanti Virginica de la doi" urma să lucreze cu mine timp de câteva ore, detaşată din alt departament. A venit la 8 dimineaţa, că atunci începea programul ei, a salutat mâţâit şi s-a trântit pe scaun. Eram surmenată, munceam de două ore deja, dar am tras aer în piept, am zâmbit şi-am început cu elan: "Aşa, hai să-ţi arăt cum mă poţi ajuta astăzi...". Virginica mea nici nu se clinteşte, în schimb miorlăie ultragiată: "Greta, programul meu de muncă nu a început încă!". Mă uit la ceasul de pe perete: era 7:59. Inspir adânc, număr rapid zece oi, îi întorc spatele, trec vreo douăzeci de secunde: "Acum poţi să-mi arăţi". 

Serios? Pot? Nu te jignesc? Niciun risc, de altfel. De îndată ce m-a văzut punând mâna pe mouse, a reacţionat de parcă i-aş fi aprins cărbuni sub uşor supradimensionatu-i şezut. "Eu nu lucrez la calculator, nu mă pricep, pe mine să nu mă pui la asta!". "E simplu, ai să vezi", mai încerc eu o dată, ca fraiera (ce sunt). "Nu, eu pe calculator nu!". 

Am sunat la departamentul ei s-o ia de pe capul meu, că n-am ce face cu ea. Începuse să mă doară capul. 

- oamenii care lasă în urma lor o veritabilă cocină. Aici se încadrează la fix "prietena" mea, Insipida Somnoroasă. Şi ea dă momentan cu sapa la alt departament, dar zilele trecute a lucrat câteva ore în departamentul nostru. În schimbul doi. Ce-am găsit eu, care-am venit dimineaţa pe schimbul unul? Cartoane zvârlite peste tot, inclusiv pe podea, de ziceai că Tom şi Jerry au jucat ţurca; etichete inutile lipite pe masă, de unde mă căznesc de fiecare dată să le dezlipesc; facturi anulate, zăcând pe te miri unde fără vreun post-it pe ele cum că-s anulate, aşa că trebuie să le verific mai întâi; un cotor de măr zvârlit în coşul de hârtii (unde n-are ce căuta nimic biodegradabil, hârtiile se aruncă într-un container special). O înţeleg, n-a avut timp biata făptură; a fost ocupată să-mi scrie un mail, în care să-mi dea indicaţii preţioase. De care de altfel n-am nevoie, îndrăznesc să spun că ştiu mai bine ca ea mersul lucrurilor.

- oamenii care n-au niciun plan. Mă refer la şefii din alte departamente, care ne (sau îmi) trimit oameni să ne ajute când avem foarte mult de lucru. "Îţi dau doi oameni". Să trăieşti, prea mulţumesc. Vin oamenii, mă întrebuinţez un sfert de oră să le explic ce au de făcut, se apucă de lucru, după vreo jumătate de oră telefonul: "Trimite-mi oamenii înapoi, am nevoie!". Păi bine, Dorele.... nu-s nici de-o oră aici, abia au început să mişte ceva, ce nu te uiţi şi tu în sistem să vezi cât e de muncă şi de cât personal ai nevoie? Nu-i bai, Dorel sună peste două ore că-mi dă trei oameni. "Acum nu-mi sunt de folos, am de făcut ceva ce trebuie lucrat individual", explic. "Nicio problemă, eu ţi-i trimit, vezi şi tu" şi zdrang telefonul. Arrrghh. Simt pur şi simplu că mă ustură în cap.

... partea plină a paharului (de Amaretto, de care simt nevoia după o zi ca asta) este că-mi menţin nervii în formă; îi antrenez des. Pe la voi cum e?

Viezurele revine

Vă mai aduceţi aminte de Viezurele corporatist? Eu aproape uitasem de el, dar reciproca nu s-a dovedit valabilă. După două zile de la deosebit de constructiva discuţie (not) pe care-am avut-o cu el, am stat de vorbă cu Musiu Şarl, căruia i-am prezentat situaţia şi soluţia pe care, mai mult sau mai puţin, o agreaserăm cu Viezurele. 

Omul a admis că da, e o problemă, dar când a auzit soluţia, care includea cuvântul "listă", numai că nu şi-a pus mâinile în cap. Urăşte visceral listele şi hârţogăria în general. "E pierdere de timp", zice, "mai ales că datele de care aveţi nevoie nu sunt salvate în sistem decât o jumătate de zi. Prea puţin timp pentru analize comparative şi identificarea erorii. Vă trimit zilele următoare un tehnician care să cerceteze, dacă poate face ceva, bine, dacă nu... asta e". 

Foarte mulţumim. Unu, că ne-a scăpat de liste şi doi, că nu se agaţă musai de problema asta, că numai de aşa ceva nu mai avem timp sau chef. Tehnician nu ne-a mai trimis, s-a luat cu altele, iar noi n-am vrut să-l batem la cap. În fond, nu e datoria noastră să-i amintim, dacă n-a mai făcut asta o fi avut vreun motiv. Apoi au venit valuri de muncă peste noi şi-am uitat de tot. 

Eh, dar Viezurele n-a uitat. Normal, el altceva n-are de făcut. Mai jos vă reproduc un fascinant dialog via E-Mail.

1) "Stimată Frau X,

în ce stadiu se află proiectul dumneavoastră? Aţi discutat cu Herr Cutare? La ce concluzie s-a ajuns? Vă rog să mă ţineţi la curent.

Cu stimă,

Herr Viezure."

Of, numai tu mai lipseai. 

2) "Stimate Herr Viezure,

da, am discutat cu Herr Cutare. Ideea listelor, despre care am vorbit la şedinţă, nu este aplicabilă, deoarece datele nu sunt salvate decât jumătate de zi în sistem şi nu ar fi timp pentru detectarea erorii. În consecinţă, va trimite pe cineva de la departamentul tehnic, care va analiza problema şi va decide dacă se poate soluţiona sau nu. Vă voi informa de îndată ce voi şti mai mult.

Cu stimă, 

Frau X".

După şedinţa avută în aprilie, credeam că nu mă mai poate surprinde nimic la individul ăsta. Mă înşelam.

3) "Stimată Frau X,

nu prea înţeleg mail-ul dumneavoastră. De ce nu veţi face liste??? Pe cine anume de la departamentul tehnic vă trimite? Când? Cât durează evaluarea tehnicianului? De ce nu urmaţi paşii prevăzuţi în protocolul şedinţei pe care-am avut-o împreună? Vă rog să mă informaţi urgent!

Cu stimă,

Herr Viezure".

Amice, eşti idiot, cum spunea nenea Iancu. 

4) "Stimate Herr Viezure,

motivul pentru care nu facem liste vi l-am explicat în mail-ul precedent. Încă nu ştiu care dintre tehnicieni se va ocupa, şi nici cât durează evaluarea pe care o va face. După cum v-am spus, vă voi ţine la curent de îndată ce voi avea informaţii noi. Cât despre paşii prevăzuţi în protocol, nu mi-aţi trimis niciun mail cu acest protocol, după cum aţi spus că veţi face.

Cu stimă,

Frau X".

Aş fi adăugat ".... prin urmare, nu am ce paşi să urmez", dar m-am gândit că aş fi obraznică. Deşi am dubii că şi-ar fi dat seama.

Acesta este stadiul actual. Probabil acum o să-mi trimită protocolul, după care o să mă întrebe, din nou, de ce nu urmez "paşii prevăzuţi" :)).

 

Chapeau bas, Simona!

Nu cred că sunt subiectivă (şi dacă da, cu siguranţă nu sunt singura) când spun că ieri o fi câştigat Maria Sharapova finala de la Roland Garros, dar cea care a învins a fost Simona Halep.

Nu mă pricep cine ştie ce la tenis, dar ochi să văd şi să citesc ce scriu analiştii, am. Am văzut ieri o Sharapova dezlănţuită, dar asta de frică, nu din entuziasmul de-a disputa o finală de Grand Slam. O Sharapova care, pe tabelă şi-n statistici, a câştigat. Dar asta nu numai datorită experienţei, ci şi tertipurilor absolut nesportive pe care nu doar că le-a folosit, ci a făcut abuz de ele: urletele, trasul de timp, păşitul mărunt, pauza neobişnuit de lungă de la vestiar, dinaintea setului decisiv. Pauză care-a dat deja naştere unor semne de întrebare, revin mai jos la subiectul ăsta.

Simona a fost strălucitoare. A luptat pe viaţă şi pe moarte, a revenit spectaculos, a tras de ea, a jucat fiecare minge ca şi cum ar fi depins viaţa ei de asta.  Şi, poate chiar mai important decât toate astea, a fost o adversară corectă. Fără şmecherii, fără şiretlicuri; n-a făcut altceva decât să joace tenis. Dacă Sharapova ar fi făcut la fel, cine ştie cum s-ar fi terminat partida....

Am convingerea că pentru Simona a fost doar prima finală din multe. Nu a fost doar o întâmplare că a ajuns până aici. Va veni şi clipa ei. Sper să-şi revină repede din punct de vedere psihic, pentru că Wimbledon-ul e aproape. 

Dincolo de imensul respect pentru Simona, pe care-am ajuns s-o îndrăgesc, mie nu-mi ies din cap trei întrebări:

1)  De ce i se permite Sharapovei să urle atât de tare? 

S-au efectuat măsurători şi s-a ajuns la concluzia că zbieretele ei au depăşit limita admisă în timpul unui joc de tenis. "În 2011, spre exemplu, Caroline Wozniacki a observat că cei mai mulţi jucători care ţipă au trecut pe la celebra Academie de tenis Nick Bolletierri şi i-a acuzat pe cei de acolo că fac asta doar ca să trişeze. WTA a purtat o discuţie cu cei de la Bolletierri, academia a făcut un studiu, iar un an mai târziu a anunţat că din punctul lor de vedere cei care ţipă sunt nu dau dovadă de sportivitate pentru că îi distrag pe adversari şi au avantaje. De aceea au propus ca cei care ţipă să fie pedepsiţi, pedepsele putând merge de la pierderea unui punct până la pierderea meciului" (sursa).

Aşadar.... de ce Sharapova nu a fost penalizată pentru zbieretele comparate cu zgomotul emis de un avion cu reacţie în timpul zborului?

2) De ce n-a fost penalizată pentru întârzierile dintre puncte?

Potrivit regulamentului, intervalul maxim admis între două puncte este de 20 de secunde. Sharapova a depăşit în mod repetat această limită, cu scopul evident de-a provoca întreruperi de joc şi a o scoate pe Simona din ritm. De ce arbitrul nu a reacţionat (decât în al 12-lea ceas, când oricum nu mai conta)?

3) Ce s-a întâmplat la vestiar în pauza dinaintea setului decisiv?

Teoretic, s-a dus să se schimbe. De cât timp ai nevoie pentru asta? Cinci-şase minute cu totul, că doar vestiarele nu erau la ieşirea din Paris şi nici nu se schimba în rochie de seară. Ea a stat zece minute, iar când a revenit, a atacat ultimul set plină de energie, mânca nori, nu altceva. Nu i s-o fi părut nimănui suspect? N-ar fi stricat un control doping, mă gândesc.

(Ok, admit că poate sunt paranoică, dar pauza nefiresc de lungă a fost remarcată de mai mulţi, eu doar speculez).

De punctul pierdut de Simona la 4-4, în setul al treilea (singurul şi cel mai important moment psihologic din tot meciul, moment când practic a pierdut finala) nici nu mai discut. Experţii sunt în unanimitate de acord că a fost o eroare crasă de arbitraj. Din imbecilitate sau din rea-voinţă, nu se ştie.

Este adevărat, istoria consemnează doar învingătorii. Dar dincolo de trofeu, statistici şi clasamentul WTA, Sharapova a obţinut o victorie à la Pirus, care va arunca pentru totdeauna o umbră peste finala de ieri.

Întrebări random

De scris aş fi scris, energie pentru postări complexe n-am, dar pornind de la o postare a Tomatei am ajuns la un chestionar simpatic, din care am spicuit 27 de întrebări. De ce tocmai 27? E unul dintre numerele mele preferate. 

1. Îţi place brânza cu mucegai?

Am vrut să mănânc în Franţa, acum 2 ani. Numai cât am adulmecat-o şi m-a cuprins o mare dorinţă de-a mă răsti la pantofi. Never. (Cum or putea unii să mănânce aşa ceva cu plăcere, aia aş vrea să ştiu).

2. Posezi vreo armă?

Tigaia. 

2. Ai emoţii înaintea unui control medical?
Am avut în martie, iar înainte de asta..... acum vreo 20 de ani, cred. Sunt destul de relaxată în chestiuni care ţin de sănătate, dacă e vorba de mine. Training serios şi dosar stufos (rima e întâmplătoare).

4. Ce părere ai despre hot dogs?

De evitat, ştiind că nu-s tocmai din cale-afară de sănătoşi, dar mă întorc din când în când la ei, ca la o plăcere vinovată.

5.  Filmul preferat de Crăciun?
Nu prea mă dau în vânt după filmele de genul ăsta - fapt cu atât mai curios cu cât Crăciunul îmi place. Dar parcă prea sunt toate croite pe acelaşi calapod. Dacă ar fi să numesc totuşi un film, aş alege "Singur acasă".

6. Ce preferi să bei dimineaţa?

Cafea, cafea, cafea. Uneori, în weekend, suc de portocale. Dar în niciun caz înainte de cafea, cafea, cafea.

7. Poţi face flotări?

Bănuiesc c-aş izbuti vreo patru-cinci, dar vorba filozofului.... ce rost are?

8. Care este bijuteria preferată?

În afară de verighetă şi inelul de logodnă, îmi sunt foarte dragi un pandativ cu perlă şi o pereche de cercei primiţi de la cumnata mea.

9. Hobby-ul preferat?

(Cam pleonastică formularea... cum vine asta, hobby preferat? Mă rog, trecem peste). Cititul, serialele, Beethoven, Mozart, muzica lui Zubin.

10. Menţionează 3 gânduri care-ţi trec acum prin cap.

Abia aştept să mă umflu de somn, oare cu ce să mă îmbrac mâine, să nu uit să ud florile înainte să mă culc.

11. Numeşte 3 băuturi pe care le consumi cu regularitate. 

Cafea, apă minerală, Dr. Pepper.

12. Dum da dum dummmm - ce-i asta?

Depinde de context. Ar putea fi Musiu Şarl la telefon, administratorul nostru tunzând iarba sâmbătă dimineaţa la ora 8 (chestia asta ar trebui scoasă în afara legii), yours truly pe tocuri de 10 şi lista poate continua. 

13. Cum ai început noul an?

Cu un vis. 

14. Unde ţi-ai dori să mergi?

La Taj Mahal. O s-o fac într-o bună zi.

15. Ce culoare are bluza pe care o porţi acum?

Albă, cu un decolteu în formă de V de culoare roşie. E bluză de pijama, actually.

16. Ştii să fluieri?

Nu, niciodată n-am fost în stare. Şi nici să fac baloane de gumă.

17. Culoarea preferată?

Roşu.

18. Ce cânţi sub duş?

De cele mai multe ori arii de operă (nu încercaţi să vă imaginaţi), sau melodiile ABBA.

19. Nume de fată preferat.

Alexandra.

20. Nume de băiat preferat.

Luca.

21. Ce ai acum în buzunar?

Câteva monede.

22. Cea mai urâtă rană pe care-ai avut-o în copilărie?

Un coleg m-a tăiat, accidental, pe dosul palmei. Îşi ascuţea creionul cu un briceag şi-am întins mâna să-i dau ceva fără să mă uit ce face. Nici el n-a căscat ochii, rezultat - o tăietură prin care-mi vedeam osul. Două copci şi vreo săptămână în care n-am scris teme şi n-am luat notiţe la şcoală (era mâna dreaptă).

23. Îţi place unde locuieşti?

Hmm, nu prea. Visez la un oraş mare. Ideal, Köln, de care m-am îndrăgostit la prima vizită, acum aproape nouă ani. 

24. Îi sfârâie cuiva călcâiele după tine?

Dacă da, n-am băgat de seamă.

25. Care sunt bomboanele preferate?

Raffaello, amore mio!

26. Ce urăşti în momentul ăsta?
Trezitul la ora 4:15. E inuman, for Pete's sake.

27. Care e cel mai gălăgios prieten al tău?
Cine e cu musca pe căciulă, mâna sus :D

Ce mai fac

• Lucrez de la ora 6, câte 9 ore. Uitasem ce mişto e să te trezeşti la ora 4:15. Poetic, vă spun.

• L-am tot încondeiat pe nefericitul Memo, dar azi mi-a venit şi mie rândul. Nici nu vreau să-mi închipui ce gânduri i-or fi trecut prin minte stoicului coleg de la Help Desk (unul nou, foarte de treabă, eficient şi - amănunt esenţial - răbdător), care m-a consiliat la telefon, în privinţa unei imprimante al cărei IP se schimbase în mod doar parţial elucidat şi nu mai puteam printa anumite date din sistem. Hai să spunem că, după ce l-am asigurat în repetate rânduri că pe priză nu e trecută nicio serie ("tipul ăsta-i cu sorcova, unde-a pomenit el prize cu serie?!"), am percutat - într-un târziu - că se referea la router. D'ohhhh! "Ştii ce e mai rău decât să-ncerci să-i explici unei femei chestii d-astea?", am mormăit, după ce i-am dictat seria de care avea nevoie. "Ce?", s-a hlizit el. "Să fie blondă".

• Mi-am comandat volumul al treilea din seria "Bridget Jones". Am aşa o senzaţie că nici Bridget n-ar fi din cale-afară de iscusită în chestiuni legate de imprimante cu personalitate, care-şi schimbă de nebune IP-ul.

• Următoarele trei săptămâni vor fi cam iureş. Asta pentru că: 1) avem mult de lucru şi 2) sunt singură pe plantaţie. As in, singură. Insipida e la alt departament, iar Carolin nu mai e în departamentul nostru. O chestiune pricinuită parţial de conjunctură, parţial de alte aspecte organizatorice. Aşa încât, sunt pe baricade. 

Nu ştiu exact prin ce conexiune mi-am adus aminte de bancul cu Ştefan cel Mare şi biscuiţii ("biscuiţi, boierii mei! Biscuim, Măria Ta!").

Aşa, deci eu v-am zis ce mai fac. Voi?

Guess who? :)