Urâțenie umană pe timp de pandemie

Nu că aș mai fi scris eu așa mult ca-n anii anteriori (de câte ori mă uit la statistica din stânga, m-apucă damblaua; scriam, frate, nu mă-ncurcam...), dar de când cu homeoffice-ul, parcă și mai greu mă îndemn. Adică în măsura în care încheierea zilei de muncă presupune doar să închid un laptop și să deschid altul și după ce mi-am petrecut toată ziua scriind și bătând din plisc pe diverse căi, nu mai e același fior de-a scrie.
Iar ceea ce văd în Social Media nu mă stimulează deloc, trebuie să recunosc. 

Pe măsură ce zilele petrecute în izolare se scurg și încă nu se întrevede un final al acestei situații - inconfortabilă pentru cei unii, dramatică pentru cei mai puțin norocoși - iese tot mai mult și mai clar la iveală urâțenia din oameni. În multe cazuri și limitarea intelectuală, aș adăuga. Culmea, de la unii dintre ei aveai pretenții, cel puțin într-o oarecare măsură și judecând după ce obișnuiau să scrie. Și nu ești pregătit să te confrunți cu hidoșenia și cinismul din ei. 

Ca de exemplu....

- în ultima vreme, o chestiune foarte arzătoare și intens dezbătută (pe Facebook, evident. Doar unde credeți că socializez cu-atâta râvnă?) este... a pune sau a nu pune poze cu mâncare. Vreo două persoane au scris că ar fi de dorit, poate, ca-n aceste vremuri - când unii se confruntă cu lipsuri materiale tot mai mari, fiindcă nu toată lumea poate lucra de-acasă - să nu se mai posteze public imagini cu bunătăți. Poate unii au mâncat pâine goală, poate alții mănâncă doar o dată pe zi, poate alții n-au mâncat deloc. Să ne-nțelegem - apelul nu era la oamenii care comunică în grup restrâns, cu prietenii, unde fiecare cam are idee despre situația celorlalți - ci la modul general vorbind. 

Oameni buni, nu vă puteți imagina ce s-a declanșat. Jihad-ul la puterea a zecea. 

”Încercați să ne anulați dreptul la normalitate!”

”O să postez ce vreau, cine are bani de Internet are bani și de scofeturi” (nu musai, aș opina eu)

”Dacă nu le place, să nu se uite” (prea târziu, o dată văzut, ca să zic așa)

”Este hobby-ul meu, cum să-mi impună cineva să renunț la el, uaaaaa”. 

În paranteză fie zis, am cosmetizat oarecum reacțiile, în sensul că am scos injuriile și invectivele. De necrezut ce-au putut să dea din ele, ce ură mestecau în taste - doar pentru că li se sugerase să nu mai pună poze cu mâncare. Și da, clamau sus și tare că pentru ele asta este ”normalitatea” și ”hobby-ul”. Ca să vezi, nu știam că au dispărut cărțile bune, glumele, muzica... Dacă nu mai postează mâncare, se numește că nu trăiesc normal 🙄

- povestea asta cu ”distanțarea socială” și dusul românilor la magazin. A se revedea chestiunea pozelor cu mâncare de mai sus, reacțiile sunt foarte asemănătoare.
”Da' ce, da' iaca, e dreptul meu să mă duc să cumpăr mâncare, cum adică să aștept afară, nu-mi permit să pierd timpul pe-acolo, nu știu voi, dar eu sunt teribil de ocupat și important”.
”Și ce dacă mă duc de cinci ori pe zi la magazin, dac-am uitat să iau conserve de ciuboțica cucului murată? E dreptul meu!!!”.
Poți să le explici până poimarți că e vorba de responsabilitate individuală, că fiecare trebuie să contribuie la a se proteja atât pe sine, cât și pe cei din jur... ei știu una și bună: se duc de enșpe ori pe zi la magazin, că ei pot dovedi că se duc să ia mâncare, că ei AU DREPTURI! La partea cu obligațiile n-au ajuns, deocamdată; probabil conspectează încă... Despre bun-simț, nici nu mai discut.
În orașele mari din Germania au rezolvat foarte simplu problema asta. În primul rând, au impus obligativitatea cărucioarelor de cumpărături; nu ai cărucior, nu intri, chiar dacă vrei să iei numai un pachețel de praf de copt. Au postat la ușă un bodyguard și nu lasă pe nimeni să intre fără cărucior.
După asta, au redus numărul de cărucioare, deci lumea așteaptă afară să iasă cineva, ca să se elibereze câte un căruț. Și nu, nu protestează nimeni și nu încearcă nimeni să forțeze intrarea. Pentru că bodyguard-ul ar suna la Poliție și amenzile nu ar fi tocmai mici. Iar oamenii au învățat să știe de frică. (Plus că, dacă știi că ai atâta de așteptat, parcă nu-ți mai vine să te duci de mai multe ori pe zi). Instinctiv, toți stau la distanță unii de alții în timp ce așteaptă afară. Majoritatea poartă mănuși de unică folosință, mulți dintre ei și măști.
Asta iar e ceva ce nu înțeleg la români: băi, lor chiar nu e teamă că s-ar putea molipsi? Probabil au citit prea des povestea aia cu Făt-Frumos care-avea 7 vieți în pieptu-i de aramă, altfel nu-mi explic.

(Articolul e serios, dar n-am putut rezista ispitei 😀)

(Edit, după ce am aflat o informație nouă, citind niște link-uri nemțești: în unele land-uri, pentru nerespectarea regulii distanței sociale, amenda este de 750 de Euro. Pentru aplicarea amenzii sunt necesari 2 martori, alții decât persoana față de care nu s-a păstrat distanța).

- și pentru că tot am vorbit despre supermarket-uri - consider că easte absolut revoltător și inuman faptul că în România vânzătorii nu au nicio protecție. Aici le-au montat niște pereți de plexiglas care-i protejează de cumpărători. Mi se pare un gest decent și.... uman. Spre deosebire de alte categorii profesionale, ei nu pot lucra de acasă și munca lor nu este una la care să se poată renunța cu ușurință.
Nu știu, patronii ăia nu se gândesc că, dacă angajații se îmbolnăvesc, vor fi în situația de-a reduce activitatea? Sau ridică din umeri la gândul că vor veni oricum la muncă fiindcă nu-și permit să piardă bruma aia de salariu - chiar și bolnavi fiind?
Aici ar trebui să intervină statul și să-i oblige să-și protejeze angajații. E vorba de siguranța publică; dacă ei nu mai pot lucra și magazinele nu mai pot menține programul, se poate ajunge la situația în care oamenii să nu mai aibă de unde cumpăra mâncare.

- bonusul de 500 de euro promis de Iohannis cadrelor medicale care vor lucra pe secțiile Covid a împărțit, aș putea spune, lumea-n două. Acest ”stimulent” ar fi menit să-i împiedice să-și dea demisia.
Pe de-o parte sunt cei care consideră că bonusul este binemeritat, că ei își riscă viețile pentru binele celorlalți și deci să li se dea.
Pe de altă parte, sunt cei care consideră că bonusul e doar o risipă de bani și pe undeva chiar jignitor, amintind de celebrul ”vă mai dau 100 de lei!” al lui Ceaușescu. Nici atunci oamenii nu au fost mulțumiți cu suta de lei, cum probabil cei mai mulți dintre medici nu vor considera acest bonus ca justificând riscurile pe care și le asumă ei, lucrând fără echipamente de protecție performante (de-a căror achiziție nu s-a preocupat nimeni când încă se mai putea face asta; acum e cam tardiv).
Cei care și-au dat demisia n-au făcut-o - la nivel declarativ, cel puțin - pentru că erau prost plătiți. Așa că, de ce s-arunci cu bani în ei? Dă-le ce au cerut. Dă-le protecție.
(For all that it's worth, eu nu sunt de acord cu demisiile. Nici în alte țări nu au - nu mai au - echipamente la standardele necesare. Dar cadrele medicale fac tot ce pot. S-au izolat de familii și luptă cu cât pot, cu cât au. A-ți abandona pacienții nu ar trebui să fie o opțiune).

Apropo de ultimul punct, iată cum se întâmplă în Germania: medicii din prima linie (ATI și ORL) sunt testați la fiecare 2 zile. Medicii pozitivi nu pleacă imediat acasă, ci rămân în linia întâi până au primele simptome. Abia atunci sunt trimiși acasă. Un medic pozitiv tratează numai pacienți pozitivi, care au același virus.
Prin urmare, smiorcăiala demisionarilor români - ”vai, dacă iau virusul” este penibilă. Virusul nu face distincții pe criterii de naționalitate. Îl iau și medicii străini. Dar se descurcă, totuși, cât pot. Cu tot cu virus. 

Aș mai avea exemple, dar ar ieși un post la metru și cred că e destul de trist și așa.
(Nu, n-am mai menționat conspirațiile - virusul e creat de americani în laborator, vor să ne implementeze cip, ba stai că de fapt nu există niciun virus și totul e un complot mondial, tehnologia 5G și clopoțeii clinca-clinca). Serios. I can't even.