Aşa cum spuneam, intermezzo it is

Bine v-am regăsit! :) După două săptămâni petrecute în România, am revenit aseară în Germania, iar acum ne pregătim s-o întindem iar. Ultima treime din acest concediu se anunţă promiţătoare şi nu pot decât să trag nădejde că-şi va ţine promisiunile, ca să zic aşa. Dacă va fi aşa cum sper, voi avea multe să vă povestesc.

Am plănuit o săptămână cu plimbări prin locuri frumoase, cu Mozart, cu un anume loc despre care cei care l-au vizitat spun că este un basm devenit realitate, cu Schubert, cu bere (evident fără nicio legătură cu personajul antemenţionat), dacă ne iese pasienţa poate şi cu un castel şi, printr-un concurs de împrejurări, cu o seară în compania dragului meu Zubin. 

Despre vizita în ţară nu am foarte multe de povestit. Fără a intra în amănunte pot spune că în mare parte a fost aşa cum mă aşteptam să fie. M-am bucurat să revăd oameni dragi şi să petrec timp în compania unui extraordinar de simpatic bebeluş - nepoţelul meu, în vârstă de un an şi patru luni. Dacă eraţi cumva în căutarea celei mai mândre mătuşi din lume, aţi găsit-o :)) Ah, şi-am mai făcut ceva: mi-am schimbat culoarea părului :D 

Acestea fiind spuse, mă duc să - aţi ghicit - mai calc vreo 2 bluze şi nişte nădragi :)) Ne recitim de lunea viitoare încolo. O rugăminte aş avea la voi: ţineţi-mi pumnii să nu plouă. Vremea e destul de capricioasă în regiunea în care vom ajunge. 

Pe curând! :)

3, 2, 1.... vacanţă!

Ok. Bagaje. Am terminat de călcat (în timp record, poate de unde simfonia a VII-a de Beethoven, dirijată de Zubin şi pe care-o urmăream cu juma' de privire pe youtube în timp ce dădeam cu fierul de la stânga la dreapta şi retur, o fi avut efect stimulativ). 

Mâine după-amiază plecăm la Nürnberg, de unde luăm avionul spre Frankfurt, la Frankfurt schimbăm, în jur de miezul nopţii aterizăm la Bucureşti. Primele două săptămâni din concediu le vom petrece în România, pentru cea de-a treia avem alte planuri. Dar despre asta vă povestesc mai la vale - înainte de-a pleca spre destinaţia respectivă sau, dacă nu apuc, după ce revenim.

As we speak, mai am de:

- înghesuit în valize hainele călcate şi nenumăratele obiectele care momentan sălăşluiesc în cele aproximativ 17262161656332 de pungi răspândite pe canapeaua din sufragerie;

- epilat;

- spălat pe cap;

- făcut manichiura. 

Oh dear.

Voi să aveţi grijă de voi, da? Să ne citim cu bine - după 5 octombrie şi, poate, cu un mic intermezzo între timp :) 

A început ca un şah. Acum 10 ani :)

- Salutare!

- Salut.

- Ce faci?

- Bine.

Poate fi un început mai banal decât ăsta? Puţin probabil. De fapt, se încadra în peisajul general a ceea ce devenise mIRC în anul 2004. Tot mai puţină lume de soi, tot mai puţini oameni în stare să poarte o conversaţie. 

Intrase pe Chat cu gândul să se îngroape acolo câteva ore. Să uite de cotidian, care nu era trandafiriu din niciun punct de vedere. Dar conversaţia asta, iniţiată de el, nu părea din cale-afară de promiţătoare. Exact când se gândea la asta şi reflecta, blazată, că poate n-ar fi rău să-i dea Ignore individului, pe monitor apăru încă o linie.

- Şi-atunci de ce eşti aici?

Dacă a existat un moment decisiv în acel dialog, atunci a fost. A tresărit, ca scuturată din amorţeală. Discuţia a început să semene foarte bine cu un joc de şah, dar unul oarecum atipic: nimeni n-a luat regina, iar regele n-a fost niciun moment în pericol.

- Cinismul n-a făcut rău nimănui, observă el ceva mai târziu ca răspuns la o replică de-a ei, sondând apoi terenul: eşti mai cinică toamna sau e o coincidenţă?

- Sunt mai cinică după ce constat că sensibilitatea nu-mi face niciun serviciu.

Cam slab contraatac.

- Şi ce stări te mai vizitează, afară de cinismul impus şi sensibilitatea nativă?

- Nostalgia, ambiţia... în măsura în care se pot numi stări.

- Da, acceptate. Mai departe.

Eeeee... ce-i cu chestionarul ăsta? Să-i tăiem elanul, îşi zise ea, bătăioasă.

- Mi se pare mie sau sunt pe canapeaua psihologului?
Na. Ia-o pe-asta.

- În măsura în care ai avea nevoie să fii, aş putea juca şi rolul ăsta :)

- Nu am nevoie, ricană ea, îndulcind apoi: dar mulţumesc.

- Mi-era teamă de o întrebare de genul "ce alt rol mai joci, de fapt?"

La naiba. De ce nu s-a gândit la asta, decedecedece.

- E binevenită întrebarea, oricum, mai încercă ea, deşi bănuia că degeaba încearcă.

- Nu se pune. Trecem peste.

Mda, bănuială confirmată. 

La finalul discuţiei, el i-a trimis o melodie pe care s-o asculte. "Seul", a lui Garou.

9 septembrie 2004. Din seara aceea, niciunul n-a mai fost singur.

La mulţi ani, nouă :) Mulţumiri celui care-a inventat mIRC. Şi mulţumiri muzei care l-a inspirat pe el să salveze conversaţia, deşi pe-atunci nu putea şti că avea să devină punct de referinţă :)

Cum se face PR prost. Foarte prost

Nu mă dau în mod deosebit în vânt după horoscoape şi nici nu se poate spune că le dau crezare întru totul; cele mai multe dintre ele mi se par doar de umplutură, un fel de "hai să punem şi noi horoscop că toată lumea are şi-n orice caz, reprezintă o metodă foarte bună de-a crea conţinut". Dincolo de asta însă, obişnuiam să citesc horoscopul lunar publicat de Susan Miller pe site-ul ei, astrologyzone.com.

Îmi plăcea, sinceră să fiu. Scria mult, cu nerv şi întotdeauna foarte încurajator. De multe ori predicţiile ei s-au dovedit a fi surprinzător de exacte (îmi aduc şi-acum aminte că, la horoscopul lunii februarie 2013, a scris că seara de 19 va fi pentru mine una absolut extraordinară, pe care n-o voi uita niciodată. A fost seara în care l-am întâlnit pe Zubin. Şi ăsta e numai un exemplu). De asemenea, găseam foarte simpatice formulările ei - gen "this month you're going to be the star, dear Gemini!". Mă rog, nu din cauza asta o citeam, ci pentru acurateţea predicţiilor ei.

Site-ul acesta nu e nici pe departe singura ocupaţie a lui Susan. Scrie cărţi de astrologie, colaborează cu zeci de publicaţii, are o emisiune, apare frecvent ca invitată la diverse talk show-uri, are întâlniri cu cititorii şi sesiuni de autografe etc. O viaţă plină şi interesantă, din care împărtăşea periodic şi celor care-o urmăresc pe Facebook. 

Acum vreo jumătate de an însă, lucrurile au început să meargă prost. Horoscoapele lunare au început să fie publicate cu întârziere - pe 2-3 ale lunii, în condiţiile în care numeroase alte site-uri le afişează cu vreo săptămână înainte de încheierea lunii precedente. Personal nu mă deranja foarte mult chestiunea, la urma-urmei le citeam gratis. Dar altora li s-a părut enervant, pentru că-şi instalaseră o aplicaţie pentru aceste horoscoape pe telefon, pentru care plăteau cinci dolari pe lună şi căreia acum nu-i mai vedeau utilitatea.

Unii cititori au asociat această întârziere cu decesul mamei ei, survenit cam în aceeaşi perioadă şi s-au arătat foarte înţelegători. Ulterior, pe pagina de Facebook au început să apară notificări fie de la ea, fie de la asistentul ei (un anume George Courtney), care anunţau că Susan e bolnavă. O afecţiune la stomac, care păreau să fie destul de serioasă. Problema a început să fie însă atunci când cititorii au constatat că îmbolnăvirile apăreau preponderent la final de lună - exact atunci când ar trebui să fie publicate horoscoapele lunare. Lumea a continuat să fie înţelegătoare şi să umple pagina de Facebook cu mii de mesaje de "good vibes", "I pray for you", "get well soon" şi aşa mai departe.

Până când s-a observat că, în intervalul în care Susan era chipurile cumplit de bolnavă şi întârzia câte o săptămână cu publicarea horoscoapelor, pe de altă parte apărea la emisiuni, îşi promova cărţile etc. Cum vine asta, s-au întrebat unii. Numai că aceşti unii, în opinia mea oameni sănătoşi la cap şi care nu înghit nemestecate toate bazaconiile turnate cu linguriţa, au fost rapid acoperiţi de mii de oi care-au început să behăie dojenitor. Vai ce rea e lumea, nu puteţi înţelege că Susan e bolnavă? Vai, dar vouă cum v-ar plăcea să nu vă înţeleagă lumea când sunteţi bolnavi?

Şi dă-i şi jeleşte-te şi smulge-ţi cămaşa de pe tine, asta-n timp ce continuau cu "pray, good vibes, get well, your health is now important" şamd. Nu mai ai loc de bocitoare. Site-ul e în continuare pe butuci, mesajul fiind că Susan e bolnavă (iar) şi "the forecasts for September will be posted as quickly as possible". Asta-n condiţiile în care o săptămână din septembrie a trecut deja. De la asistentul ei n-a fost nicio vorbă în intervalul 20 august-5 septembrie. Pe 5 a transmis un mesaj de la Susan, care anunţă că "face tot ce poate". Oh well....

Se pare că e prea târziu. Majoritatea n-o mai crede. Mulţi s-au dezabonat de la aplicaţiile plătite, unii au făcut cunoscute alte site-uri de astrologie care iau lucrurile în serios. Alţii, care-o citeau de câţiva ani deja, susţin că mama ei era cea care scria de fapt horoscoapele, iar după ce-a murit lucrurile au început s-o ia la vale. Şi una din principalele probleme este managerierea defectuoasă a întregii situaţii, PR-istic vorbind. Nu ştiu ce-a păzit numitul George Courtney în tot timpul ăsta. Trebuia comunicat, cititorii meritau anunţaţi că Susan e bolnavă şi, foarte important, toate apariţiile ar fi trebuit suspendate până la însănătoşirea ei. Transparenţa şi onestitatea ar fi fost salutare.

Acum, şi dacă Susan şi-ar posta certificatele medicale pe forum sau medicul ei ar depune mărturie, tot degeaba ar fi. Şi-a pierdut credibilitatea. Foarte probabil a minţit (pentru a se concentra asupra activităţilor pentru care e plătită consistent), dar ce mi se pare incredibil e modul stângaci şi nepăsător în care-a făcut-o. Un monumental eşec de comunicare.

Că veni vorba, voi citiţi horoscoape? Îmi puteţi recomanda vreun site? Fiindcă după cum se prezintă situaţia, ar trebui să mă reorientez :D

Când răspunsul e nimic

Oare ce poţi face atunci când trebuie să faci un anumit lucru - subliniez, trebuie, în sensul că altă variantă nu există - şi nu doar că nu vrei să faci lucrul respectiv, dar perspectiva te îngrozeşte? Şi groaza asta, pe lângă faptul că se amplifică pe măsură ce inevitabilul se apropie, te încarcă de vinovăţie? 

Oare ce poţi face atunci când ţi-ai dori să găseşti lampa lui Aladin ca s-o poţi lustrui, să iasă duhul şi să-i ceri să facă în aşa fel încât să nu mai trebuiască să faci acel anumit lucru?

Oare ce poţi face atunci când ai fi în stare să dai ani din viaţa ta pentru un strop de normalitate într-o anumită privinţă? O normalitate pe care nici nu ţi-o poţi imagina, pentru că n-ai trăit-o niciodată? 

Nimic, ăsta e răspunsul. Asta poţi face: fix nimic.

Nu intru în amănunte. M-aş nărui.

Lăsaţi-mă să (mă) plâng la voi.  Mâine o să fiu mai bine.  Vă promit şi îmi promit.

Oaie de 60 de lei, sau cum m-am coafat pentru cununia civilă

O postare de ieri de pe blogul Mirunei (care a fost mireasă cu două săptămâni în urmă) mi-a adus aminte de o experienţă care astăzi mă amuză, dar atunci nu prea. Chiar nu ştiu cum de-am omis să v-o povestesc, pentru mine a fost de pomină. Dar bag seama că de fapt nu e nimic ieşit din comun, pentru că aud tot mai multe persoane povestind că au avut surprize în ceea ce priveşte coafura şi machiajul în momentele importante ale vieţii (aici îl suspectez pe Murphy de oarece ghiduşii. Pentru că nu e vorba de surprize tocmai plăcute).

Aşadar, 18 august 2007. Ne logodiserăm la biserică şi a doua zi ne cununam civil. Viitoarea mireasă, adică yours truly şi viitoarea soacră mare s-au dus la sulemenit la o anume coafeză.  Soacră-mea o cunoştea pe respectiva de ceva timp şi oricum ne fusese foaaarte lăudată, încât era mai mult decât pomul lăudat - devenise de-a dreptul livadă :))

Ajungem la cucoana în discuţie, eu încep încă de la uşă să-i explic ce vreau: ceva foarte simplu, bucle largi, cu un pic de volum şi naturale. Na-tu-ra-le :))) Ok, de început să-i explic oi fi început eu, dar de încheiat n-am avut şanse.

-Lasă dragă că ştiu eu ce să-ţi fac, am experienţă, coafez atâtea mirese, ştiu ce se poartă!

- ... păi sunt convinsă, dar voiam doar să vă spun că eu vreau ceva simplu, lejer, natural.

(Repetam cam des cuvântul natural, dar la cum au decurs lucrurile la fel de bine aş fi putut să ţip într-un megafon, că rezultatul tot ăla ar fi fost).

S-a apucat de lucru. M-a pieptănat zdravăn, cam trăgându-mă de păr şi mirându-se de cât de des este. "Vai, dar ce păr des ai. De ce-l ai aşa des?". Aspectul ăsta o cam indispunea. "O să am nevoie de multe bigudiuri!".

Săriţi.

- De ce să aveţi nevoie de multe? V-am spus, eu vreau doar nişte bucle largi, de volum...

- Lasă că nu ştii tu!

Aduce un coş împletit, plin-ochi cu bigudiuri mici-mici-mici. Şi suspect de subţiri. Instantaneu m-am gândit la permanentul de oaie gen APACA şi-am sughiţat panicată.

- Dacă nu-ţi fac aşa, n-o să stea frumos mâine!

- Ba o să stea, îndrăznesc eu s-o înfrunt, părul meu a fost ondulat natural şi încă se aranjează uşor dacă...

- Ia lasă-mă să lucrez!! O să vezi că o să-ţi placă!

Fierbeam. Cum vine asta, frate? Pe banii mei şi pe muzica mea te răţoieşti la mine şi refuzi să asculţi ce-mi doresc? Eu sunt o fire paşnică de regulă, dar dacă nu era soacra mea acolo, s-ar fi lăsat cu tărăboi. Fiindu-mi jenă de ea, m-am mulţumit să contemplez cum matracuca aia mi-a pus tot părul (lung până la umeri) pe bigudiuri mici. 50 şi ceva de bucăţi, dacă-mi amintesc bine. 

- Aşa! Acuma stai să te usuci, cât timp eu o fac pe soacră-ta!

Culmea, pe soacră-mea a aranjat-o foarte frumos (vopsit, spălat şi coafat). Eu între timp mă uscam. La propriu şi la figurat, de dracii dogoritori pe care-i aveam.

După vreo două ore, când mi-a dat jos bigudiurile, am văzut ceea ce mă pregătisem deja sufleteşte să văd: o "cască" de bucle mărunte. Talanca la gât îmi mai lipsea şi eram oaia perfectă. 

- Îl tapezi bine mâine şi o să stea foarte frumos! Să-ţi cumperi şi nişte clame strălucitoare, că aşa e moda! 

Nu voiam decât să plec de-acolo mai repede, mă gândeam c-o iau la bătaie. 

- Te costă 60 de lei.

Nici nu ştiu cum i-am dat banii şi-am dat să ies. Voiam doar să ajung acasă, aţi ghicit de ce: să mă spăl pe cap!

- Dacă vrei să te aranjez şi mâine, mă găseşti până la ora 12, dai un telefon înainte!

Mulţumesc frumos, când o să avem oi de tuns te anunţăm neapărat. 

Ajung acasă, unde evident toată lumea ştia că mă dusesem la coafor, deci s-au înghesuit să vadă ursul. N-am stat la discuţii, am trecut în viteză printre neamuri, fără să mă uit la nimeni ca să nu le văd mutrele îngrozite :)) Doar cu viitorul soţ am schimbat două vorbe:

- Ce-i în capul tău?!!!

- Stai liniştit, mă duc imediat să mă spăl!

Ceea ce am şi făcut, spre uşurarea nedisimulată a tuturor :)) A doua zi l-am aranjat simplu şi frumos, cu peria şi nişte spumă şi asta a fost toată filozofia.
Concluzionând, se poate spune că ăla a fost cel mai scump spălat pe cap din viaţa mea :))

Vi s-a întâmplat şi vouă să daţi peste "meseriaşe" de-astea?