duminică, 25 ianuarie 2015

Aproape de capătul meu


De foarte mulţi ani, un om se îndreaptă constant spre o prăpastie. Câteodată mai încet, altădată mai alert, dar nu s-a abătut niciodată din drumul său spre hăul negru. Cu un stoicism care, dată fiind situaţia, este pur şi simplu înspăimântător. Nimeni şi nimic nu l-a putut şi nu-l poate opri. Şi nimeni nu înţelege încăpăţânarea lui de a se distruge. Practic, de a se sinucide. 

Nimeni, nici măcar dintre cei apropiaţi, n-a putut pătrunde în abisurile minţii lui şi n-au putut înţelege determinarea lui de a se prăbuşi. Şi dacă n-au înţeles, n-au reuşit nici să-l ajute. În primul rând, pentru că a refuzat ajutorul de care ar fi avut cu adevărat nevoie. Nimeni nu poate fi ajutat împotriva propriei sale voinţe. Este de neînţeles ce e-n capul şi mintea lui, dar celor din jur nu le rămâne altceva de făcut decât să asiste la agonie. Şi să-l vadă cum se îndreaptă, inexorabil şi imposibil de oprit, către prăpastie. Să-l asiste cum se sinucide. Înfiorător, lent şi sigur. 

Este oribil. Este o agonie care nu se mai termină. Pentru omul respectiv şi pentru cei apropiaţi. Nu doar că se îndreaptă spre prăpastie; se poate spune că între timp a căzut deja. Se mai agaţă de margini, se mai ţine cu dinţii şi cu unghiile. Dar nu se opreşte din cădere şi, cu toate că ar putea, refuză să se prindă de mâinile care-i sunt întinse de sus. Un refuz pe atât de înnebunitor pentru ceilalţi, pe cât este de neînţeles.

Ce mai rămâne de făcut în situaţia asta? Concret, ce anume? Cum poţi ajuta un om care nu vrea să se ajute? Cum poţi scăpa din ghearele sentimentelor de vinovăţie? Ce poţi face pentru a scăpa de miile de întrebări, care toate încep cu "ce-ar fi trebuit să fac, ce-aş fi putut face, cum ar fi fost dacă"?

E vorba de un om foarte apropiat mie. Sau mă rog, care mi-a fost cândva foarte apropiat. Aşa ar fi trebuit să fie şi-n prezent, dar nu mai recunosc în el nimic din ceea ce ştiam şi-a fost odinioară. Acum nu mai e nici măcar umbra a ceea ce-a fost. Nu mai recunosc nimic, nu mai e de recunoscut nimic. E doar o făptură decăzută fizic şi moral care agonizează, care se chinuie şi-i chinuie şi pe ceilalţi, puţinii oameni care-i mai sunt în preajmă.

Oricât ar suna de groaznic şi de condamnabil, am ajuns să-mi doresc să se termine. Indiferent cum mă voi simţi atunci, nu cred că poate fi mai rău decât acum. Acum, când ar trebui să trăiesc normal, să dau randament la serviciu, să mă bucur de viaţă alături de soţul meu, iar mie nu-mi vine decât s-o iau la fugă pe un câmp şi să urlu până rămân fără voce.
Nu mai vreau să mă duc în ţară şi să văd ce-am văzut data trecută - sau de fapt, mult mai rău decât am văzut data trecută.

Mă uit la ce-am scris pe blog în ultimele luni.... exceptând câteva postări unde, foarte pe departe, am făcut câteva aluzii, am reuşit constant să-mi găsesc disponibilitatea de a scrie, de a mă amuza, de a comenta una şi alta, în ultimă instanţă de a mă bucura. Dar cred că mi-am epuizat resursele. Şi mi-e groază.
Nu mai pot să-mi găsesc refugiul în nimic. Nu mai am unde să mă ascund. Nu mai pot să mă sustrag de la gândurile sinistre. Nu mai pot trăi aşa. Şi totuşi aş vrea să mai găsesc forţă şi vlagă în mine, pentru că nu vreau ca acest om să mă tragă şi pe mine cu el îm prăpastie, pentru că am o datorie faţă de mine însămi, pentru că vreau să mă bucur de viaţa asta, pentru că vreau să scriu despre lucruri frumoase, să râd şi, mai presus de toate, să nu mă mai simt atât de insuportabil de vinovată pentru ceva ce nu voi şti niciodată cum aş fi putut face altfel...

Nu. Mai. Pot.
Şi mă tem că-mi pierd minţile.

19 comentarii:

Anonim spunea...

Accepta ca nu ai ce sa faci si elimina sentimentul de vina care poate imbolnavi.Ti-e drag si inteleg ca nu a fost lasat balta dar daca refuza mainile intinse, lasati-l.Usor de dat sfaturi, stiu dar nu iti otravi sufletul pentru lucruri de care nu esti raspunzatoare si pe care nu iti sta in putere sa le rezolvi.
Te imbratisez.
Carmen

Anonim spunea...

E atat de greu sa ajuti pe cineva apropiat cand nu vrea sau nu vede lucrurile ca noi.. pentru ca noi avem o parere mai altfel, si e atat de usor sa dam sfaturi oricat ne-am pune in pielea lui nu vom stii niciodata ce e in sufletul lui cu adevarat. Te inteleg poate pe sfert, pt ca si cineva drag mie are greutati cu jobul, relatia etc si eu incerc sa ajut asa cum pot si consider eu. Acum nu fac decat sa incurajez si sa sustin, sa discut despre lucuri mai pozitive, pt a incuraja si a-i da putere sa schimbe si sa fie totul asa cum isi doreste. Carmen are dreptate, uneori nu tin de noi rezolvarile astea oricat ne-am dori, stiu asta constient, dar cu sufletul e greu de acceptat.
Cris

Elena M. spunea...

Trebuie sa ai incredere ca Dumnezeu o sa-ti dea putere in continuare, indiferent ce o sa se intample.
Te imbratisez!

thea spunea...

Din experienta spun, daca celalalt nu doreste sa fie ajutat, atunci nimeni nu poate sa faca nimic. Si eu am avut un mare sentiment de vinovatie, mi-am reporosat ca poate nu am facut TOT ce se putea face si apoape doi ani mi i-am amarat cu ganduri din gama asta. Numai ca la un moment dat, prietenul meu drag si-a dat seama ca directia spre care se indreapta era una gresita. Doar VOINTA lui a schimbat cu totul situatia. Nici un alt efort al nimanui n-a avut efect decat daca si-a dorit el sa aiba.

Greta spunea...

Carmen, Cris, Elena, Thea... nu am cuvinte să vă mulţumesc. Îmi face atât de bine să vă citesc şi să vă simt aproape. Fiecare dintre voi are dreptate; nu poţi ajuta pe cine nu vrea să fie ajutat şi trebuie să am încredere că Dumnezeu mă va întări. Dar mi-e frică... mi-e tare frică.
Şi mi-e inima sfârtecată de milă pentru situaţia în care a ajuns omul acesta, cândva atât de apropiat şi atât de parte din mine. Şi mă îneacă părerile de rău pentru tot ce se întâmplă, pentru ce-ar fi putut să fie şi nu va fi niciodată.
Voi încerca să mă scutur cât de cât de asta, ca să n-o ţin numai în postări de jale...
Vă îmbrăţişez din tot sufletul. Of, ce bine că sunteţi...

Anonim spunea...

Face bine sa te descarci! Ai grija de tine, doar de tine poti avea grija, de ce se intampla altora nu esti raspunzatoare, nu poti controla. Daca ai incercat sa ajuti si ai fost refuzata, daca incerci si nu ai cu cine, poate ar fi momentul sa te gandesti ca atat cat a tinut de tine, ai facut. O imbratisare mare!

domino

Orjen spunea...

Greta, circula la un moment dat pe net un fel de diagrama simplista, dar binevenita. Era cam asa: Do you have a problem? Yes. Can you do something about it? If yes, do it. If not, why worry?

E greu sa te detasezi de problemele unei persoane apropiate (fie ea draga, fie nu), insa daca nu ai cum sa o ajuti, nu ai cum si gata. Iar regretele nu au rezolvat niciodata nimic.

Ganduri bune,

O.

Anonim spunea...

Greta , nu te-am mai ,,vazut" zilele astea . Sper ca nu esti intr-atat de deprimata .
Daca persoana despre care vorbesti nu iti este frate sau tata , nu este atat de aproape incat sa suferi atat de mult . Bun , inteleg , poate fi un prieten apropiat dar din ce spui tu a fost candva apropiat , nu mai este . Si asta pentru ca nu vrea ajutor . Stiu ce crezi , oamenii astia chiar au nevoie de ajutor desi nu accepta asta .
Tata , frate de ti-ar fi , nici asa , viata ta nu trebuie sa se opreasca in asta . Ai incercat maxim omeneste posibil , sunt sigura , bucura-te de acum de viata cu sotul tau , bucura-te de carti , de muzica , de lucrurile buna din viata ta .

Stiu ca nu cunosc datele problemei , dar chiar si asa mi se pare prea mult acel ,,Nu. Mai. Pot.
Şi mă tem că-mi pierd minţile."

Incearca sa intelegi ca percepi chestia asta ca pe un necaz mult mai mare decat este .

Stii cum se zice la AA? :) in legatura cu intelepciunea de a accepta lucrurile pe care nu le putem schimba ....

Hai , zambeste , poate o sa-ti povestesc si cum mi-a mers mie cu cantarul in ultimele saptamani ... Ca ti-am zis ca ma iau la tranta cu el . :)

Clara

Greta spunea...

Mulţumesc tare mult, Domino. Asta-mi spun şi eu, vă recitesc mesajele de la postul ăsta, îmi repet şi-mi tot repet... sper să ajung cândva la resemnare. Deocamdată mă simt încă departe de stadiul ăsta.

Greta spunea...

Orjen, mai întâi, bun venit aici :) Mă bucur că m-ai găsit. Îmi plac pozele tale, îmi place sfârşitul tău de an vienez :)
Într-adevăr, găsisem pe undeva zicerea la care te referi. Şi nu e ca şi cum aş mai putea face ceva, sau dacă da, în tot cazul nu ceva care să schimbe semnificativ situaţia. Deci ar trebui să "no worry"... dar nu-mi iese încă. Încerc. Încerc.
Mulţumesc! :)

Greta spunea...

Mulţumesc, Clara :) Uite, am reuşit un zâmbet (nu doar din taste, chiar am surâs, chiar dacă e un zâmbet trist).
Nu prea-mi mai arde de nimic, asta apropo de "nevăzut". Sunt aşa... amorţită. Şi tristă, şi apăsată, şi bântuită de gânduri negre....
Da, viaţa mea nu trebuie să se oprească în asta. Dar cred că până la sfârşitul ei, al vieţii, o să mă întreb dacă am făcut, într-adevăr, tot ce aş fi putut.
Deşi nu ştiu ce-aş mai fi putut face. Dar tot mi-e groază de întrebarea asta.
Nu e un prieten. Nu e nici tata, nici vreun frate (sunt unică şi irepetabilă, ca să zic aşa :) adică n-am fraţi).
E mama.

Anonim spunea...

Off , Greta , inteleg si retrag ce am scris mai sus , adica ideea ca exagerezi . Scuza-ma .
Da , e normal sa doara , dar chiar si asa , tu nu trebuie sa cazi in prapastie si tu. Nu ai datoria asta .
E de inteles si nevoia ta de a fi departe( in spatiu ) de ce se intampla acolo .
Pentru a putea tu sa iti traiesti viata in liniste ( pentru ca asta meriti) poti eventual sa te interersezi de la distanta de ingrijirea ei atunci cand nu se mai poate ingriji singura , nu stiu daca este deja cazul . Ma refer la o persoana platita sa o ingrijeasca , daca e singura . Si cam atat . Pentru ca nu ii datorezi mamei tale suferinta . Si totusi , suferi . Si oricine ar spune ca este de ajuns cat ai suferit.

Tu ai acum o viata frumoasa , ai grija de ea . Nu trebuie sa te apropii si tu de prapastie . Cum ziceam , nu ai datoria asta .

Clara

Anonim spunea...

Si PS Te imbratisez tare tare . Fii barbata . Pana la urma va fi bine .

Clara

Anonim spunea...

Te imbratisez cu mare drag!

Greta spunea...

Ah, Clara, nu e cazul de scuze, zău aşa.
Momentan o ajută cineva din vecini cu unele lucruri, dar chiar şi cu asta... e tragic ce se întâmplă acolo. Deşi e poveste foarte veche, de mulţi ani (care s-a agravat în timp), mie nici acum nu-mi vine să cred că se întâmplă aşa ceva. Că mama mea a ajuns în halul ăsta.
Ştiu că datoria mea e în primul rând faţă de mine şi soţul meu, îmi repet asta (şi-mi repet şi ce mi-ai spus tu, anume că nu-i datorez suferinţă) şi încerc să mă gândesc la mine. Nu prea ştiu cum s-o fac însă - n-am ştiut niciodată... Dar poate învăţ, cine ştie :)
Mulţumesc din tot sufletul, n-ai idee cât de bine mi-au făcut îmbrăţişarea ta şi ceea ce mi-ai spus.

Greta spunea...

Îţi mulţumesc mult, Sophie! :)

Greta spunea...

@All: oamenii mei, cuvintele-mi lipsesc pentru a vă spune cât de mult înseamnă pentru mine faptul că sunteţi aici, că mi-aţi scris, că m-aţi încurajat. Sunteţi nişte persoane extraordinare, iar eu sunt norocoasă să am cititori ca voi. Fiecare mesaj de la postul ăsta a venit ca o gură de oxigen de care aveam mare nevoie.
MULŢUMESC! :)

Anonim spunea...

buna,
este foarte greu sa dai un sfat in situatia asta, dar pot sa incerc:
1. daca e vorba de pierderea ratiunii accept-o asa ca pe orice alta boala: cand are o criza de nervi (sau ce criza are) gandeste-te la un bolnav de rinichi, care nu se poate calma pana nu trece criza. Si sa nu pui la suflet pentru ca boala e boala, si a ei asa se manifesta. Important e ca tu sa stii ca ai facut tot ce ai putut ca sa fie bine intre crize. Fiind boala nu poti interveni in timpul crizei ca ju intelege/receptioneaza nimic.
2. daca are intreaga capacitatea de discernamant, spuine-i ca toti murim, si daca vrea sa se distruga se va distruge pana la urma, insa important e cum ai trait pana mori. Poate are o nevoie cronica de atentie/ ingrijire venita pe fondul unor nereusite, si atunci trebuie sa ii dai o motivatie sa isi revina (sau sa gaseasca ea o motivatie).
oricare variante ar fi, TU ai viata TA si a familiei tale pentru care esti raspunzatoare in sensul pastrarii liniei de plutire/armoniei/whatever, si ultimul lucru pe care trebuie sa il faci este sa te lasi coplesita de lucrurile pe care le face.
daca tu stii ca ai facut tot ce ai putut, si nu mai poti sa faci nimic sa rezolvi ceva, ia-o ca atare, treci cu mila peste crize si incearca sa faci ce ii place in restul timpului. sa uiti repede crizele si sa incerci sa te prti cat mai bine in rest e cel mai bun lucru pe care poti sa il faci. impreuna cu un tratament specializat oricere ar fi el - daca il accepta. daca nu il accepta nu e vina ta. il poti incepe cu forta sau pe ascuns dar nu il termini niciodata si nu rezolvi nimic.
ai mai putea sa spui o rugaciune cum iti vine tie mai usor... cu ce cuvinte vrei... sa gaseasca un punct de sprijin in care sa se opreasca si din care sa o poata lua de la capat. Unele lucruri numai Dumnezeu le mai descurca.
te pup,
Veronica.

Greta spunea...

Mare adevăr ai spus, Veronica.... mă refer la "Unele lucruri numai Dumnezeu le mai descurca". Aşa este, îmi spun şi eu că las în mâinile Lui ceea ce eu nu ştiu, nu pot să rezolv... Mă simt vinovată pentru gândul oribil, dar am ajuns să nu-mi mai doresc decât să se termine totul. Asta pentru că "bine" nu mai poate fi niciodată, sunt conştientă de asta.
Mulţumesc! Tare bine-mi prinde ceea ce ai scris....