Cât de greu vă este să spuneți ”nu”?

Răspunzând eu cea dintâi la întrebarea din titlu, care de altfel constituie și subiectul postării, vă spun drept: incredibil de greu, aproape imposibil, și asta indiferent dacă vorbim despre un context de ordin profesional sau de natură personală. Încaltea dacă se bagă la înaintare și un ”te rog”, sunt făcută fedeleș. 

Știu că nu e cea mai indicată atitudine, dar mi se pare că aș fi un monstru dacă aș refuza pe cineva care-mi solicită ajutorul. Nu mă gândesc la mine însămi și / sau la prioritățile mele și mă pun cu toată disponibilitatea și resursele emoționale în slujba cauzei respective (dacă m-ar auzi Dr. House, ar opina că nu-s normală, fiindcă I care too much :D).

Uneori mi se întâmplă să regret că m-am angajat în treaba respectivă, dar, cu toate că mă-ntreb ce-oi fi avut în cap când am fost de acord (și tot eu îmi răspund, citând pe nu-mai-țin-minte-cine, ”doar pleavă și tărâțe”), nu dau înapoi. Dacă am zis o vorbă, vorbă rămâne. Cel mult îmi făgăduiesc mie însămi că nu voi mai repeta greșeala, dar până acum nu prea se poate spune că m-am ținut de cuvânt. 

Acum doi ani de pildă, incapacitatea asta de-a spune ”nu” m-a costat vreo trei săptămâni de stres. Pasămite este un fapt destul de obișnuit aici ca oamenii care au traseu comun până la serviciu să călătorească împreună, împărțind costurile benzinei. Dacă ambii au mașină, alternează și mașina - o săptămână conduce unul, o săptămână celălalt etc. Dar asta se întâmplă destul de rar, cele mai frecvente cazuri fiind acelea în care șoferul ”culege” de pe traseu colegii de drum.

Eu locuiesc la 45 de kilometri de serviciu, am avut norocul să am de la bun început mașină personală, așa că n-am depins de nimeni pentru a merge la muncă. Nici colegi care să-mi solicite ”împărțirea” mașinii n-am avut și, cu toate că bietul card icnește periodic din cauza cheltuielilor impuse de cei aproape 2000 de kilometri pe care-i parcurg lunar, nu regret deloc faptul că n-am tovarăși de navetă. Absolut deloc. O să ziceți că-s anormală și nu vă condamn, dar pentru mine cele mai plăcute momente ale unei zile de lucru sunt cele în care plec la serviciu. Dimineața, la ora cinci, străzile aproape pustii.... răcoare, ciripit de păsări, soarele care colorează cerul în tonuri de portocaliu, un anume parfum inconfundabil al zorilor și, bineînțeles, muzica mea. Mă încarc de energie pozitivă, de m-aș putea duce la arat fără plug (ok, exagerez nițel :D).

N-aș renunța pentru aproape nimic la ora asta (drumul de întoarcere acasă nu-i la fel de relaxant: sunt obosită după o zi de muncă, traficul e aglomerat, mi-e foame șamd). Dar când un coleg de la alt departament a venit la mine să-mi propună să-l iau și pe el cu mașina fiindcă locuiește pe unde am eu drum, n-am putut zice nu. Cu dinții strânși, am acceptat. Au fost niște săptămâni lungi, mă enervam de cum făceam ochi, nu mă puteam relaxa la volan, evident nu-mi mai venea să ascult muzică, numai nervi. Capac la toate, colegul n-a făcut nici cea mai firavă aluzie referitoare la o oarecare contribuție la cheltuielile cu benzina, iar eu n-am îndrăznit să-i cer, fiindu-mi cumva rușine de rușinea lui. (Da, mă puteți numi bleaga secolului). În fine, după trei săptămâni individul a intrat în concediu, n-a mai zis nimic de luat cu mașina, am zis slavă Domnului c-am scăpat și-am încheiat bâlciul.

Joia trecută, două colege noi se înființează în ”regatul” meu. ”Salut, am înțeles că vii din Bayreuth, și noi tot de-acolo, nu vrei să ne iei și pe noi două cu mașina?” Dafuck, eu nici nu aflasem cum le cheamă (începuseră de trei zile munca la noi), și ele deja știau de unde vin?! Perspectiva de-a împărți drumul zilnic cu două necunoscute m-a strepezit atât de tare încât nici nu știu de unde-am găsit resurse să spun că nu pot face asta. N-am detaliat motivele, am spus doar că nu pot și am adăugat că, dacă e vorba de vreo situație în care nu au cum să ajungă la serviciu, le ajut cu plăcere. Și cu asta n-am nicio problemă, condiția fiind să nu se transforme în ceva permanent.

Să ne înțelegem, dacă era vorba de un coleg mai vechi, n-aș fi ezitat. Dar pentru două persoane apărute din senin, n-am putut trece peste mine și peste nevoia mea de confort. Și m-am simțit ca un fel de monstru, după cum vă spuneam la începutul acestui articol că mi se întâmplă în rarele împrejurări când îl slobozesc pe ”nu”. 

Colegele, am aflat ulterior, nu erau într-o situație critică din punct de vedere al transportului; una din ele are mașină, dar voiau să mai găsească o persoană și să meargă alternativ, o săptămână cu mașina proprie, una nu. M-a luat durerea de cap numai imaginându-mi că aș depinde de cineva în felul ăsta, nemaivorbind de confortul orei mele matinale de condus în solitudine. Și mi-am fost recunoscătoare că am zis nu, chiar dacă m-am simțit ca un fel de bestie. 

A fost cam primul ”nu” semnificativ în ceea ce mă privește.  Nu-l regret.  Numai că mă întreb dacă o să mai am curaj să-l las slobod când o fi nevoie de el.

Cum ajung unii la scrisorile de sertar (VIII)

Că de când nu ne-am văzut... cu genul ăsta de postare, vreo doi ani au tot trecut. Nu din vina mea, să știți. Problema este un algoritm implementat de Google: dacă userul este logat, nu mai poți vedea cuvintele cheie care l-au condus la blogul tău. Un interesant izvor de inspirație și amuzament a secat ca urmare a intenției Google de-a proteja intimitatea. Cică. Nu s-au gândit că asta poate fi deosebit de enervant - de exemplu, eu văd în panoul de administrare că blogul apare în primele rezultate la anumite căutări și foarte mult aș ține să aflu pentru ce anume. M-ar ajuta să știu ce-i atrage pe cititori, dar uite de-asta nu mai poate Google... să-i fie de cap.

În fine. Mai am acces la unele cuvinte cheie, dacă s-au folosit motoare de căutare de tip yahoo.com sau ask.com. Sau chiar de la Google, dacă userii nu erau logați (ceea ce se întâmplă tot mai rar, spre decepția mea). Am adunat însă cu greu câteva exemple demne de-a fi menționate :))

- să nu uit ce învăț pun cartea sub pernă - bingo, ăsta e antrenamentul perfect pentru memorie. Numai să ai grijă să fie cartea care trebuie :D Și neapărat să pui în ea o pană de găinușă neprihănită.

- fete dezbrăcate în sfoară - ăăăă... poftim? Păcatele mele cele mari și grele, oare la ce articol o fi ajuns respectivul căutând așa ceva?? Și nu rezultă clar: fetele dezbrăcate fac sfoara (vaidemine) sau stau așa, dezbrăcate.... în sfoară, cumva? (orice o fi însemnând asta).

- parcare laterală stânga pe un podeț fără punct de reper o mașină - sper că individul ăsta n-a luat examenul auto. Parcare pe pod??? Bine că nu în vârf de munte, cu vreo capră neagră rumegând blazată alături. În altă ordine de idei, am dat din cap a pagubă: au fost vremuri când îmi reușea cu măiestrie ”laterala”, mulțumită unui truc învățat de la instructorul auto. Evident, am uitat demult trucul. Așa-mi trebuie, dacă nu mi-am pus mașina sub pernă :))

-  o vizitează pe vecina și o f - pardon, o ce anume cu ”f”? O fascinează? O fierbe? O frământă? Poate o fumează, cine știe :)) Sau o fecundează, mă iertați de vorbă rușinoasă :D

-  dau calul vorba lui Will sertarul cu scrisori - calul nu era acasă. Iar acel Will cred că nu mai primește scrisori demult :))

- prietena mea cu furou mulat - hait! Asta trebuie să fie vecina pe care o vizitează și o f. Cam perverse rezultatele astea, dacă stau să mă gândesc :)))

Cam atât, deocamdată. Sper că v-au amuzat. Și de asemenea, sper să nu mai treacă iar doi ani până la următoarea postare cu nestemate venite pe filiera motoarelor de căutare. Deși s-ar putea spune că de aspectul ăsta a avut grijă Google, drăguțul de el.

35 și-un tiramisu cu dude

Ce dovadă mai clară vreți că mă ramolesc, dacă nu faptul că scriu despre aniversarea mea la două zile după ce faptul s-a consumat și-am mai întinerit (hm) cu un an? :))

Mi-am început ziua scriind articolul despre concertul lui Zubin, pe care-l tot amânasem. Și, ceea ce tinde să devină o tradiție de ziua mea, mi-am dăruit variațiunile ”Happy Birthday” de Peter Heidrich.

Seara am fost la o terasă, nimic ieșit din comun. Inițial, am zis că bem o bere. Apoi am reflectat că n-am niciun chef de bere. Poate o înghețată? La cele 12 (aha, doisprezece) grade, nici de asta n-aveam chef. Între noi fie vorba, nu prea aveam chef de nimic. Am eșuat cu o cafea și un tiramisu decorat cu niște căpșuni și încă ceva ce păreau a fi dude :)) Altminteri, bun, nimic de zis.

Cam asta. Nu-i prea mult de povestit despre cea de-a 35-a aniversare a mea. Găsesc deprimant faptul că de-acum intru într-o altă categorie de vârstă la sondajele de opinie :)) (ca să vedeți și voi la ce-mi stă mintea, pfff). A fost o zi care, deși a fost colorată cu urările și gândurile unor oameni dragi (și cu tiramisu cu dude :D), mă bucur că a trecut. Sper că următoarele zile de naștere vor fi mai vesele, mai colorate, mai luminoase.

35, te rog să fii bun... dacă tot am trecut de jumătatea cursei spre 40 :))

Doza mea periodică de bucurie absolută

Fiind cel de-al optulea concert dirijat de Zubin la care urma să fiu prezentă, s-ar fi putut crede că am început să mă obișnuiesc oarecum cu emoțiile acestui gen de eveniment. Asta cu atât mai mult cu cât mă aflam pentru a treia oară în locația respectivă - Gasteig, sediul Filarmonicii din München.

Într-un fel, e adevărat - nu mai sunt emoțiile de la concertul de-acum doi ani, care a avut loc tot acolo și la finalul căruia urma să-l întâlnesc în culise. Nici emoțiile de la Concertul de Anul Nou de la Viena nu mai sunt. Și e normal să fie așa, împrejurările respective au fost cu totul aparte, dar asta nu înseamnă nici pe departe că mi-e totuna atunci când intru într-o sală de concert, știind că la pupitru va urca Zubin Mehta :) Vor fi mereu emoții, fluturi în stomac, freamăt sufletesc și savuroasă nerăbdare în scurtul moment dintre acordaj și intrarea dirijorului pe scenă. Și vor fi mereu duioșie și drag de omul care mi-a dăruit unele dintre cele mai fericite clipe din viața mea.

Repertoriul concertului de pe 29 mai îmi era doar în parte cunoscut:  uvertura ”Ruy Blas” de Felix Mendelssohn-Bartholdy, concertul nr. 1 pentru pian și orchestră de Johannes Brahms și simfonia a VI-a ”Patetica” de Tchaikovsky, aceasta din urmă fiind singura dintre cele trei lucrări pe care o știam. Eram nerăbdătoare să o aud pentru prima dată live și, în egală măsură, curioasă de celelalte două.

Mendelssohn este melodios, ascultabil, relaxant și foarte plăcut inclusiv pentru un auditoriu mai puțin familiarizat cu muzica clasică. Nu știam uvertura ”Ruy Blas”, dar, având idee despre stilul lui Mendelssohn, eram sigură că-mi va plăcea, așa cum s-a și întâmplat. E o piesă scurtă, a cărei durată nu depășește zece minute, dar e agreabilă și, personal, simțeam că aș putea s-o mai ascult de multe ori în șir, fără să mă plictisesc nicio secundă.

A urmat concertul de pian de Brahms, interpretat de Rudolf Buchbinder, unul dintre cei mai cunoscuți pianiști din lume la ora actuală. Nu-l mai audiasem live, dar numai cu două săptămâni în urmă îl urmărisem la televizor interpretând minunatul concert de Grieg în cadrul evenimentului anual ”Summer Night Concert” desfășurat în aer liber, la palatul Schönbrunn.

Mi-a plăcut, ca de obicei, să asist la comunicarea dintre Zubin, pianist și orchestră. Rezultatul a fost unul omogen și melodios, dar... hmm. Concertul nu mi-a ”spus”, emoțional vorbind, aproape nimic. Nu pot spune că mi-a displăcut și nici că m-a plictisit; dar nu m-a impresionat în niciun fel, nu mi-a atins niciun resort sufletesc. Am ieșit în pauză ușor nedumerită, întrebându-mă de ce-o fi ales Zubin taman concertul ăsta. Gândire de profan, deh... :)) 

Am luat de la barul instalat în foaier un pahar de demisec foarte bun și aromat. Până și vinul era  delicios în seara unui concert de-al lui Zubin. Așteptam cu nerăbdare să ascult pentru prima dată live ”Patetica” lui Tchaikovsky, lucrare considerată capodopera simfonică a autorului și având o încărcătură emoțională atât de puternică, încât Tchaikovsky însuși plângea în timp ce o compunea, după cum i-a mărturisit nepotului său într-o scrisoare. 

Câțiva metri mai încolo, Rudolf Buchbinder oferea autografe celor care cumpărau CD-urile lui, expuse la vânzare. ”Vrei?”, m-a întrebat soțul. Mnu, nu voiam. Buchbinder este un pianist de calibru mondial, dar mie nu-mi spune mare lucru. În tot cazul, nu într-atât încât să-mi doresc un CD semnat de el. Chestiune de gust; când am să merg la un concert susținut de Lang Lang, altfel vor sta lucrurile. ”Ehei, dacă ar fi dat altcineva autografe...”, am suspinat cu nostalgie. ”Dacă ar fi dat altcineva, nu mai apuca să intre la partea a doua a concertului”, a replicat omul. Scurt și la obiect :)) Are dreptate, ce să zic :D Și, oricum, eu AM autograf de la altcineva ;))

Da, mi-a plăcut. A mișcat ceva în mine, așa cum mă așteptam să se întâmple, deși n-a fost o experiență atât de răscolitoare precum aș fi crezut că va fi. ”În această simfonie sunt reflectate toate visele mele”, spunea Tchaikovsky, el fiind cel care-a dirijat lucrarea la premiera acesteia din 1893, cu numai câteva zile înainte de-a muri.

A fost (încă) o seară frumoasă, pe care o voi arhiva într-un sertar aparte al inimii. Sertar pe care-l redeschid mereu cu aceeași dragoste și voluptate și care îmi este mereu de ajutor atunci când am nevoie de combustibil sufletesc.

Leapșa de trei simplă (The Three Things Tag)

N-oi fi eu din cale-afară de pricepută în ceea ce privește maglavaisurile de dat pe față, dar mi se mai întâmplă uneori să răsfoiesc niște bloguri de beauty. Dacă am un pic de noroc, dau peste vreun pont util (cum ar fi cel referitor la top coat-ul Essence, singurul care izbutește să-mi păstreze oja pe unghii timp de 5-6 zile). Dacă am ceva mai mult noroc decât picul ăla, dau peste-o leapșă abordabilă - adică una pe care o pot face și eu, fiindcă nu se referă la produse de machiaj cu care, vorba poetului, nici n-aș ști ce să încep :D

Astăzi, am găsit una la Meg și sper că nu se va supăra dacă o preiau. N-aș fi oricum în stare să scriu ceva mai profund, pentru că sunt frântă de oboseală - mă rup cu munca alde Musiu Șarl și Sfârfâlică :)) Tema e simplă: trebuie să numesc trei lucruri in anumite categorii. Să purced(em), așadar.

1. Trei lucruri în geanta mea:

Nu car prea multe după mine, serios. În afară de ce vedeți în poza de mai jos (un pix, un ruj și niște bombonele foarte aromate), mai am portofelul și două-trei șervețele umede, speciale pentru curățat ochelarii. Space, the final frontier, cum ar veni :))

2.  Trei lucruri de pe biroul meu:

Aici nu vă arăt poză, pentru că n-are rost. N-am mai nimic de arătat: la serviciu am doar calculatorul, telefonul și un calendar, iar acasă - laptopul, telefonul într-un suport și cartea pe care o citesc în perioada respectivă. Uneori, pe biroul de acasă (care de fapt e o masă banală) sunt și flori. După cum se vede, cultiv cu asiduitate stilul minimalist ;))

3. Trei obiecte de mobilier favorite:

Biblioteca, fotoliul (unul foaaaarte confortabil) și măsuța de machiaj - nu pot să vă spun cât de mult îmi doresc una, chiar dacă eu nu mă fardez decât joia și primăvara :)) Dar imaginea aia clișeistică, în care ea se demachiază privindu-se în oglindă, purtând un halat de mătase albă, mmm..... irezistibil, vreau!

4. Trei fructe preferate:

Ananasul, cireșele și strugurii.

5. Trei bloguri pe care le-am vizitat zilnic:

Simonatache.ro, tomatacuscufita.com și printesaurbana.ro. Nu sunt singurele bloguri pe care le citesc, dar se publică aproape zilnic articole noi și ăsta este unul dintre factorii care mă transformă în cititor consecvent.

6. Trei melodii care nu-mi ies din cap:

”Freiheitsmarsch” de Johann Strauss.

”Aseară ți-am luat basma” :)) (nu mă întrebați ce m-a apucat cu asta, că habar n-am :))).

Uvertura ”Egmont” de Beethoven.

7. Trei lucruri la care mă gândesc acum:

- la naiba cu greva ăstora de la DHL, că nici acum n-am primit rochia pe care-am comandat-o la începutul săptămânii trecute;

- ce chestie faină e Spotify, l-am descoperit recent și mă simt ca un copil scăpat la cofetărie :))

- eu cu ce mă îmbrac mâine? (la asta cuget intens în fiecare seară, oricum).

8. Trei bloggeri cu personalitate mare:

Ce face?! Personalitate mare?  Cum vine asta.... puternică, presupun, nu? Ok, atunci le voi indica pe Tomata, Loredana și Simona.

9. Trei sporturi preferate:

Patinaj, gimnastică artistică și badminton. Primele două să mă uit, al treilea să-l practic... zice-se.

10. Trei lucruri care mă fac fericită:

Muzica lui Zubin, cărțile bune și ciocolata albă.

11. Trei cărți preferate:

”Die Partitur meines Lebens”, ”Cei trei mușchetari”, ”Quo Vadis”.

12. Destinații de vacanță - tărâmuri de poveste:

India (în special Taj Mahal), Maldive, Insulele Seychelles.

13. Trei lucruri pe care dorești să le faci anul acesta:

Să scriu mai mult pe blog, să citesc mai mult, să mă liniștesc.

Și cu asta gata. După cum știți că procedez, leapșa e la liber pentru toată lumea, integrală sau nu, în funcție de cât chef, răbdare și inspirație aveți :)

De ziua ei, mama e acasă

Astăzi este ziua ei. Sau ar fi fost, dacă s-ar mai fi aflat pe acest Pământ (niciodată n-am știut care e formula cea mai potrivită pentru ziua de naștere a unei persoane care a trecut în alte dimensiuni: prezentul, condiționalul trecut? Încă nu mi-e clar). Astăzi, mama ar fi împlinit 66 de ani.

Cu patru luni în urmă la ora asta, aflasem de câteva ceasuri că s-a dus. Eram încă sub imperiul șocului unei vești care, deși nu tocmai surprinzătoare dată fiind situația, tot cumplită, groaznică și încă imposibil de cuprins pe deplin cu mintea rămânea. Nu puteam plânge, nu puteam simți, ci mă concentram pe niște chestiuni practice; dădeam telefoane, căutam varianta cea mai rapidă pentru a pleca spre țară, aruncam două bulendre într-un bagaj de mână. M-am dus la cel mai apropiat magazin și mi-am luat câteva tricouri, un hanorac și un fular, toate negre. Culoarea asta nu prea se regăsise în garderoba mea de până atunci și, pe lângă aspectul practic legat de scopul călătoriei, reflectam că-mi vor trebui oricum pentru următoarele 40 de zile. ”Sunt în doliu”, mă gândeam. ”Doliu pentru mama”, îmi tot repetam, dar cuvintele parcă erau învelite în vată. Sau sufletul meu era cel aflat într-un cocon unde realitatea încă nu reușise să penetreze.

Am plecat spre România cu autocarul, de la Nürnberg. N-aș fi avut cum găsi bilet de avion atât de repede, în tot cazul nu la un preț cât de cât acceptabil. 30 de ore. Atât a durat cea mai oribilă călătorie din viața mea, pe care mi-aș fi dorit-o nesfârșită. Nu voiam să ajung, mi-era groază. Și aproape că nu mă puteam gândi la altceva decât la ultima convorbire telefonică pe care o avusesem cu ea. Cu o seară înainte.

O convorbire de nici zece minute, pe care n-o voi uita niciodată, care-mi va arde mereu sufletul și nu doar pentru că a fost ultima oară când i-am auzit vocea mamei. 

Își pierduse luciditatea. Mă întreba dacă vin acasă, pentru a o ajuta ”să se bage în pat”. Și-mi spunea că trebuie să se ducă acasă. Tot restul vieții mă va urmări asta: cu numai câteva ore înainte de-a părăsi această lume, mama mi-a spus că trebuie să se ducă acasă. Și mai înainte îmi spusese că vrea să se întindă.
(Nu știu dacă am fost foarte clară: mama era acasă la ea când am avut această ultimă discuție. Era vorba despre un alt ”acasă”, pe care poate-l intuia, presimțea...).

Asta s-a și întâmplat: s-a dus acasă. Și cu toată puterea pe care inima mea o poate avea, sper că e liniștită și că-n eternitate a găsit pacea pe care-n zadar a căutat-o pe Pământ. 

Să-ți fie bine acolo unde ești, mami. Îmi lipsești cumplit de mult.

Bayreuth - cultură și istorie pe schele

După cum vă spuneam în precedenta postare, săptămâna trecută mi-am petrecut câteva zile plimbându-mă cu o prietenă prin Bayreuth, orașul unde locuiesc de aproape opt ani (paranteză: mi se pare incredibil că a trecut atâta timp de când am emigrat). Ne-am frăsunit pe străzi, am sfidat căldura la adăpostul unor parcuri umbroase, am contemplat flori superbe al căror nume nu-l cunoșteam și ne-am zgâit pe dinafară la câteva clădiri istorice. De ce numai pe dinafară? Pentru că-s în renovare. De ani de zile, și mai durează încă vreo câțiva ani până vor fi din nou accesibile publicului. 

Practic, în acest moment, în Bayreuth - un oraș mic, dar cu o istorie foarte bogată și cu un loc aparte în peisajul cultural al Europei, sau de fapt chiar al întregii lumi - nu se poate vizita aproape nimic. Emblematicele sale obiective - casa în care au locuit Richard și Cosima Wagner (construită special pentru compozitor, de către regele Ludovic al II-lea al Bavariei), teatrul Markgräfliches Opernhaus (considerat a fi cea mai frumoasă clădire în stil baroc din Europa) sau Opera Richard Wagner (construită tot special pentru el, cu fonduri donate de același Ludovic al II-lea) - toate acestea sunt în renovare. Și, din ce se pare, tot așa vor fi și-n anii următori. 

Anul 2013 a fost anul internațional Richard Wagner, împlinindu-se 200 de ani de la nașterea acestuia. Pregătirile au demarat în toamna lui 2010 prin acțiuni de renovare ale casei sale, preconizându-se recondiționarea mobilei și construirea unui somptuos muzeu separat. 25 de firme de arhitectură au candidat pentru a obține prestigiosul contract, câștigătorii au fost aleși de un juriu care a deliberat câteva luni și, după câteva declarații de presă extrem de promițătoare, s-au așternut pe treabă.

Treabă pe care n-au terminat-o nici în ziua de azi, deși termenul agreat cu oficialitățile land-ului a expirat acum doi ani. Ba au apărut tot felul de probleme neprevăzute, ba e nevoie de mai mulți bani, stai să aprobe consiliul, ba le-au mai venit niște idei pestrițe... 

Fapt e că în anul internațional Richard Wagner, când orașul a constituit un principal punct de atracție pentru ”wagnerieni” din toată lumea, casa lui nu a putut fi vizitată. Aspect cu atât mai penibil cu cât, și ăsta e un lucru știut de majoritatea, această locuință a fost foarte îndrăgită de Wagner; i-a dat el îmsuși numele (Wahnfried), s-a simțit aici mai bine ca oriunde, a fost foarte prolific din punct de vedere al compoziției, iar toate acestea o fac să fie un obiectiv esențial. Doritorii sunt nevoiți să se consoleze cu niște panouri care, în comparație cu ceea ce se află în muzeu, sunt anoste și enervante.

Dar poate lumea vrea să urce dealul și să vadă Opera Richard Wagner, unde în fiecare an, în luna august, are loc unul dintre cele mai importante evenimente culturale din lume: festivalul Wagner, pentru care biletele sunt cel puțin la fel de scumpe și de greu de obținut ca la concertul de Anul Nou de la Viena. Ok, urcăm și ce vedem? O clădire în mare parte învelită-n hârtie colorată, asta vedem. 

De acord, fațada este reprodusă destul de convingător, dar tot o butaforie rămâne și, ca vizitator, te simți oarecum tras pe sfoară. Ca să fie tacâmul complet, așa stau lucrurile de vreo doi ani, de când se lucrează cu râvnă (vorbă să fie...) la refacerea fațadei. Și da, așa arată inclusiv în timpul festivalului, lucru care mie mi se pare intolerabil.

În ce privește teatrul Markgräfliches Opernhaus, aici nu și-a mai bătut nimeni capul; nu tu panouri, nu tu reproduceri. Sala e pur și simplu transformată într-un șantier care nu lasă nimic la vedere. Cât mai durează? Cel puțin trei ani, răspunde plictisit nenea de la recepție, interesându-se apoi de unde suntem (pasămite ne captase accentul). România, zic eu. București, zice prietena. ”Ah, Bukarest? Adică orașul ăla de pe Dunăre, nu?” Mmmm, nu, pe Dunăre e Budapesta, nu Bukarest. Stai jos, ai nota patru la geografie pe ziua de azi.

Concluzionând, nu prea aș recomanda nimănui să viziteze Bayreuth în următorii ani, decât pentru parcuri și, eventual, o bere cu yours truly :)) Cele mai importante puncte de atracție sunt inaccesibile. În eventualitatea în care v-am făcut curioși, am scris mai demult, detaliat, despre toate aceste clădiri (aici și aici).

Prezent!

După vizita de trei zile a prietenei mele, interval în care am străbătut orașul Bayreuth în lung și-n lat și-am tras o raită de câteva ceasuri și prin Nürnberg, rezumatul arată cam în felul ăsta:

- am râs cum n-o mai făcusem de ani de zile. Chicoteli, hohote, sughițuri, senzații tip ”mă dor burta, coastele și obrajii”. Mai pe scurt, fitness facial :D

- nemții au dat în boala renovărilor. Peste tot am găsit schele, macarale, clădiri istorice imposibil de vizitat, șantiere. Știu că-s zeloși, dar pardon my French, de data asta chiar aș spune că a dat strechea-n ei. Voi relua subiectul într-un post separat, ca să bombănesc pe îndelete și în tihnă.

- am aflat ce înțeleg ăștia prin ”Zitronenlimonade”. Credeați cumva că e limonadă de lămâie? Nimic nu știți. Așa credeam și eu, nu de alta. Sprite. Asta e limonada lor. S-P-R-I-T-E. Era prima dată când comandam limonadă (sau credeam că asta comand, în fine), drept pentru care am făcut ochii cât farfuriile. ”Din moment ce băuturi precum Coca Cola sau Pepsi sunt menționate ca atare în meniu, de ce lui Sprite i se spune limonadă?”, am întrebat chelnerița. ”Lumea nu prea înțelege ce e Sprite”, zice. Voi ați priceput ceva din explicația asta? Nici eu, dar am tras concluzia că Sprite o fi ceva mai timid de felul lui și l-am băut cu înțelegere. 

- m-am bronzat ca tractoriștii, în formă de tricou adică. Și-n formă de sandale. Sunt o veritabilă divă, ce să mai discutăm :))

Bonus (adică nu are legătură cu vizita asta): am comandat o rochie de ocazie și-am fost entuziasmată să constat că pachetul a ajuns în numai două zile. Entuziasmul m-a ținut până când l-am deschis și-am constatat că-n loc de rochie, am primit o bluză. Eroare de ambalare, știu foarte bine cum se poate întâmpla așa ceva. L-am trimis înapoi și-acum sunt cam mofluză, pentru că de rochie chiar am nevoie, aia părea să fie ideală și nu știu dacă va mai fi pe stoc până se rezolvă încurcătura cu articolul greșit trimis. În fine, asta a fost o paranteză, oi vedea ce și cum. 

Repede a mai trecut săptămâna asta de concediu. 

Ziua de luni n-are viață socială, în concluzie. Mă duc să reflectez intens cu ce să mă îmbrac mâine.

Out of Office

Prin prezenta postare doresc să vă aduc la cunoștință (parcă așa se scriau scutirile la școală în tinerețile noastre, nu?) că în următoarele 4 zile voi absenta motivat. După cum vă spuneam alaltăieri, vine în vizită o prietenă din țară, așa că ne vom petrece timpul sporovăind, plimbându-ne și, în general, făcând nimic util societății :)) 

Ne regăsim de săptămâna viitoare. Să aveți grijă de voi, hidratați-vă bine (uite-o chestie pe care-ar trebui s-o fac și eu), ieșiți la piscină dacă aveți ocazia și stați pe baricade ;)

PS: aproape am terminat șmotrul. Aproape. Grrr.
 

Și dă-i și freacă...

Teoretic, zilele astea ar trebui să scriu articolul despre concertul de la München, dar practic nu văd când o să am starea necesară pentru el.  Nu de alta, da' am treabă.  Șmotru. 

Joi vine o prietenă din România pe la mine și stă până duminică, prilej numa' bun de curățenie generală. Aia pe care de fapt o fac doar de două ori pe an, de Paști și de Crăciun, numai că de Paștele ăsta am cam tras chiulul și-am făcut nițel mai pe deasupra. Aia în care pui la spălat tot ce poate intra în mașina de spălat și ieși într-o formă onorabilă de acolo, inclusiv pilota și pernele. Aia în care freci tot ce se poate freca, încerci să-ți faci planuri, nu te poți ține de planuri, vezi că poate-ar trebui să iei un covoraș nou în baie fiindcă actualul, deși nu-l ai demult, arată ca luat de pe marginea gârlei. 

Nu uita să speli și geamurile, Greto. Și oglinzile de la dulap. Nu crezi c-ar trebui să faci ordine și în cămară? Oh, ba da, cel puțin jumătate din chestiile adunate de acolo vor lua drumul ghenei (de ce-oi fi adunat atâtea, for Pete's sake, și mai ales, când? Că numai acum câteva luni am zvârlit o parte din conținut). Și nu ziceai că vrei să iei și pentru bucătărie un covoraș nou? Sau două mai mici? Ba ziceam. Păi de ce să m-apuc atunci? De șmotru sau de dus la Super Plus după covoraș(e)? Până una-alta, am pus mașina de spălat la treabă. Să nu stea, că-i stă norocul. 

(Mi-aduc aminte de anii studenției, când aveam de învățat în sesiune și-aș fi făcut orice altceva, inclusiv sarmale, numai să nu trebuiască să-nvăț. Mă pricepeam de minune să mă conving că trebuie neapărat să fac sarmale :D Aș încerca și-acum șmecheria, în sens invers, dar nu reușesc să-mi dau seama ce-aș putea avea de învățat așa de urgent :))).

Am concediu săptămâna asta, uitai să menționez. Și cu toate că nu mă găsesc în cea mai formidabilă stare de spirit (a trecut efectul concertului și n-am avut ce ”pune în loc”), trebuie să m-adun cumva și să purced la treabă. Sporuri deosebite îmi doresc pe-această cale :D (în viața viitoare îmi angajez menajeră, am zis!). 

Dar mai întâi mă duc să-mi iau un croissant proaspăt de la brutăria din colț :))

Gândul de 1 Iunie

Oare așa să fie?

Mă întreb... Adulții mai pot fi copii când și dacă își doresc asta, dar procesul invers nu e posibil, deși câteodată ar fi de dorit. 

Nu cred în perfecțiunea și idealul copilăriei, invocate în atâtea scrieri. Dar cred în puritatea sufletului copiilor, reflectată în privirile lor. Nu știu dacă ar fi neapărat bine s-o păstrăm pentru totdeauna (ce mai clișeu) și-n tot cazul nici nu cred că ar fi posibil, dar ar fi frumos să putem face apel la ea din când în când. De-acolo, dintr-un adânc al nostru :)

Inclusiv din acest motiv, într-o zi o să ajung la Disneyland ;))