Mai târâș, mai grăpiș

Sunt în zonă și în același timp mai mult nu sunt decât sunt.

Nu s-a întâmplat nimic grav, slavă Domnului. Dar în multe privințe, primele două luni ale anului n-au fost ușoare și sunt epuizată.
Iar un indiciu clar este că am scris destul de puțin. Când toate merg strună scriu mult, că am inspirație, vervă, chef. Când nu... nu.

La muncă, volumul de lucru continuă să fie imens. Chiar îi spuneam zilele trecute omului meu că-n toți anii de când sunt în firma asta n-am avut niciodată atât de mult de lucru ca-n săptămânile astea. Și speranțe de îmbunătățire nu prea se arată, cel puțin nu pe termen scurt.

În plan personal continuu să mă lupt cu niște demoni de care sperasem că am scăpat, dar care, ei bine, periodic sunt determinați să-și demonstreze atașamentul față de mine 🤨. Și de când a început anul, pot spune că s-au dovedit destul de harnici.

Tot weekend-ul am fost acompaniată de o sâcâitoare durere de cap, față de care inclusiv Nurofenul românesc s-a dovedit neputincios. (Da, românesc, mai exact Nurofen Express Forte. Nimic din ce se găsește aici fără rețetă nu-l echivalează din punct de vedere al eficienței. De fiecare dată când mergem în țară ne aprovizionăm, iar când ne vizitează cineva rugăm să ni se aducă. De cele mai multe ori works like a charm, dar nu și de data asta).
Azi încaltea am stat toată ziua în pat în compania unui roman polițist de Holly Jackson. Nimic pretențios, dar nu pot mânca Nurofen ca pe bomboane și măcar mi-a distras eficient atenția.
Cât despre cum stau cu somnul... să fim milostivi și să tragem perdeaua, cum ar zice Mark Twain.

Or veni și vremuri mai bune. La noapte sunt Oscarurile, îi țin pumnii lui Ralph Fiennes și dacă mă simt mai bine zilele următoare, forfecăm niște rochii 😉.