Uvertura unui moment pentru o viaţă

După cum mulţi dintre voi ştiţi, iar cei care nu ştiaţi aflaţi acum, seara de 19 februarie a fost una dintre cele mai frumoase din viaţa mea. Nu se compară cu nimic din ce-am trăit până în acel moment şi cu greu va putea fi echivalată. Am plecat de la Filarmonica din München simţind că explodez de fericire, cu ochii plini de lacrimile unei emoţii pe care n-aş fi crezut-o posibilă, dar şi cu o oarecare nostalgie: oare când am să-l mai revăd pe omul care, prin arta lui şi prin felul de-a fi, mi-a pătruns pentru totdeauna în suflet? 

Numai câteva luni mai târziu, răscolind net-ul în căutarea unor articole şi informaţii recente despre el, aveam să aflu că pe 27 iulie va susţine din nou un concert la München - de data aceasta în cadrul unui eveniment denumit "Oper für alle" ("Opera pentru toţi"), desfăşurat în aer liber pe parcursul a trei zile şi unde accesul a fost gratuit. 

Am aşteptat acest concert altfel decât pe cel de-acum cinci luni. Cu altă stare de spirit şi cu alt gen de emoţie. Nu mi-am mai simţit inima pulsând în tâmple şi nu mi s-a mai pus un nod în gât de câte ori mă gândeam că-l voi revedea. În primul rând, nu-mi mai propusesem să-l caut după concert, iar pe de altă parte.... am dobândit anumite certitudini, dacă le pot numi astfel, în ceea ce-l priveşte. Muzica lui constituie o asigurare în alb pentru mine, iar el însuşi mi-a devenit reper - uman şi profesional deopotrivă. Într-un fel, undeva într-un colţ de suflet şi în mare măsură datorită magiei pe care mi-a dăruit-o acum câteva luni în culisele Filarmonicii din München, simt că mă leagă de el ceva cu totul aparte. Ceva care va rămâne acolo pentru totdeauna.

Având în vedere toate acestea, eram fericită de perspectiva reîntâlnirii cu Zubin Mehta, dar o fericire domoală, confortabilă şi melodioasă ca o Nocturnă de Chopin. N-au mai fost exuberanţa şi exaltarea din februarie, în schimb au fost emoţii, bucuria revederii şi clipe de o frumuseţe ireală, suspendate în timp. 

Concertul a avut loc pe o scenă amplasată în faţa Operei Bavareze de Stat. 

Mă documentasem în prealabil pe pagina de Facebook şi ştiam că spectatorii vor sta pur şi simplu pe jos, neavând voie să stea în picioare pentru a nu perturba vizibilitatea celorlalţi şi fiind permise doar păturile şi saltelele de izopren (fără scaune ori saltele gonflabile).

Am ajuns în piaţa Max-Joseph în jurul orelor 18, iniţial cu gândul de-a ne documenta - să identificăm locaţia, să vedem cum arată şamd. Intenţionam apoi să ne plimbăm prin centru şi să revenim mai târziu, concertul urmând să înceapă la 20:30.

Ne-am răzgândit când am văzut că lumea începuse deja să se adune, instalându-şi păturile în faţa scenei, de unde se vedea cel mai bine. Gata, aici rămânem, altminteri riscăm să nu mai prindem locuri bune. Am aşternut pătura şi am testat suprafaţa: pietruită, neregulată şi cu denivelări de natură să se "înfigă" unde e carnea mai sensibilă, pătura neputând să le amortizeze.

Eh, ne-am asumat asta, păi s-o jucăm. N-am mai plecat de-acolo, mulţumindu-ne să ne ridicăm din când în când ca să nu amorţim, ducându-ne cu schimbul să luăm de băut şi folosind cele două ore şi jumătate rămase până la începerea concertului pentru a testa diferite moduri de a sta. N-am găsit nicio poziţie în care să putem sta cinci minute fără să ne împungă ici-colo vreo piatră fixată în pavaj, fără vreo crampă musculară sau fără să ne trosnească vreun oscior. Dar zâmbetul nu m-a părăsit. Urma să am parte din nou de ceea ce eu numesc "un moment pentru o viaţă întreagă".

Pe măsură ce se scurgea timpul şi se apropia ora începerii concertului, lumea venea în valuri tot mai mari. La ora 20:30 nu doar piaţa era arhiplină, ci şi trotuarele din jur, iar sute de oameni care n-au mai găsit loc nici pe trotuar pentru a întinde păturile, au audiat concertul în picioare. 

Site-ul Operei menţionează că au fost prezente în jur de 10.000 de persoane. Nu ştiu dacă am fost chiar atâţia, dar cu siguranţă numărul real nu s-a situat prea departe de cifra asta. Oameni de toate vârstele, de la bătrâni care avuseseră nevoie de însoţitor, până la copii de şapte-opt ani care, oarecum spre surpriza mea, au audiat foarte cuminţi şi disciplinaţi concertul. Unii îşi aduseseră alimente (roşii, caşcaval, căpşuni), aveau farfurii de carton şi tacâmuri de plastic şi-au luat cina în intervalul rămas până la ora 20:30. Alţii aveau cărţi de citit sau butonau cu dexteritate iPhone-urile. Totul semăna foarte bine a serbare câmpenească, iar atmosfera era una plină de entuziasm, în ciuda căldurii sufocante care apăsa oraşul chiar şi după lăsarea serii.

Din repertoriul serii au făcut parte uvertura "Egmont" de Beethoven şi "Recviemul" de Verdi, de la a cărui naştere se împlinesc 200 de ani. Pe scenă şi-au ocupat locurile membrii orchestrei de tineret a Operei, care urmau să interpreteze Beethoven, în timp ce pentru Recviem erau aşteptaţi membrii orchestrei mari şi ai corului.

La ora 20:30, după o scurtă introducere făcută de directorul Operei Bavareze, l-am văzut pentru cea de-a patra oară live pe Zubin Mehta. 

(va urma).