Pe coclauri s-o pornim

Vacation mood? Nici pomeneală, dar un bagaj tot am izbutit să încropesc. Tipic mie însă, am lăsat o sumedenie de lucruri pentru ultima zi, așa că nu mai am unde să le amân sau să le înghesui. Să mă ocup de ele, zic. Ce bine că avionul e abia diseară :D 

Acestea fiind zise vă salut și ne regăsim, sper că într-o stare psihică mai bună în ce mă privește, după data de 9 august. Vacanță plăcută celor care aveți asta în plan, zile cât mai ușoare la serviciu celorlalți și să aveți grijă de voi :)

PS: imaginea de mai sus îmi amintește de faptul că am uitat să-mi pun un mesaj de out of office pe mail-ul de la serviciu. Oh well, nu-i ca și cum aș fi atât de importantă.
 

Modă, jaf și busuioc mentolat

Nu prea am ce povesti zilele astea, afară de faptul că muncesc cu râvnă (ceea ce nu-i prea interesant) și mă pregătesc pentru vizita în țară. Trei chestiuni, hai să le zic inedite, aș putea să consemnez însă:

1) Deși nu mai credeam, am găsit rochie :D M-a luat de ochi așa cum m-a luat și rochia de mireasă la vremea ei: am văzut-o, mi s-a lipit instantaneu de suflet, iar când am constatat că sunt disponibile atât mărimea 36, cât și 38, am știut că n-o să ies din magazin fără ea. Una din cele două mărimi trebuia să-mi vină (și la 36 s-a strigat ”Bingo!”, să toarcă mulțumit și orgoliul meu :D). E simplă, dar elegantă și exact pe stilul meu: lungime medie (un pic mai jos de genunchi), maro, din dantelă. Și foarte confortabilă, nu-mi venea s-o mai dau jos de pe mine. 

2) Știți ce-am făcut acum câteva nopți? Am jefuit muzeul Prado din Madrid, asta am făcut. Mă-ntreb dacă s-a pomenit vis mai trăznit ca ăsta.... E cazul să-mi revizuiesc lecturile, deși nu pot spune că am mai citit ceva remarcabil în ultima vreme. Sau poate m-am uitat prea mult la ”Murder, she wrote” :)) Ah, în caz că sunteți curioși ce furasem: un tablou de Goya. N-aș recunoaște niciodată un tablou de Goya, eventual poate doar dacă ar trebui să aleg între el și ”Gioconda” (una dintre puținele picturi care-mi sunt cunoscute). Nu mă pricep neam la pictură și nici nu mă atrage domeniul. Poate voiam să mă culturalizez (în vis, adică), fapt lăudabil de altfel, dar o cale ceva mai onorabilă n-oi fi găsit? :))

3) Și-n încheierea acestei mini-postări, o ispravă din bucătăria jupânului (zic așa pentru că el e-n mare parte responsabil cu gătitul, excepând sarmalele pe care le manufacturez de două ori pe an și rarele ocazii în care mă lovește elanul gastronomic). Probabil cel mai nimerit e să citez întâmplarea, așa cum a fost relatată de el însuși: ”Acel moment când realizezi că ai cumpărat o mirodenie în ghiveci, ai tocat frunzele și le-ai pus în două feluri de mâncare, minunându-te de gustul de busuioc. A sosit momentul să arunc mirodenia. Pe folia exterioară scrie mentă”. 

Ce-ar mai fi de zis? Așa se nasc rețetele geniale :)) În definitiv, cică toate marile invenții au apărut din greșeală :D

 

Cadoul spectatorilor de la concertul lui Robbie Williams

Am tot citit de azi-dimineață impresiile celor care-au fost prezenți la concertul lui Robbie Williams, susținut aseară la București. Am înțeles că a fost un show extraordinar, așa cum speraseră să fie zecile de mii de oameni care s-au uscat de sete în Piața Constituției, din motive de organizare pentru care termenul ”deficitar” este un eufemism. 

Și stând eu așa binișor cu laptopul în brațe, citind relatări despre concert și uitându-mă pe Facebook la pozele cu spectatorii entuziasmați, m-am tot gândit. Oare există vreun artist pentru care să mă expun riscului de-a mă ofili de sete într-o mulțime de oameni care practic mă presează din toate părțile, însetați și supraîncălziți și ei? Am trecut în revistă toate numele mari care mi-au venit în minte și n-am găsit pe nimeni pentru care-aș fi în stare de asemenea ispravă. Poate doar Michael Jackson, dacă ar mai fi trăit și-ar mai fi fost în stare de concerte precum cele pe care le susținea odinioară. Mi se pare extraordinar să fii atât de pasionat de un artist, încât să înduri căldură și sete pentru a-l vedea live. Dincolo de disconfortul fizic pricinuit de antemenționatele elemente, este o amintire pe care o păstrezi întreaga viață și la care te întorci ori de câte ori ai nevoie de combustibil emoțional. Nemaivorbind că simplul fapt de-a fi atât de pasionat de muzica unui om, oricine-ar fi el, îți hrănește sufletul în moduri care nu se pot descrie (se pot doar simți) și te menține tânăr. 

Am fost și eu la niște concerte mari, poate nu atât de mari ca al lui Robbie, dar am fost. La George Michael în 2007, de exemplu.... Unde ne-au lăsat să intrăm cu apa noastră, apropo de ce s-a întâmplat aseară. A fost frumos, memorabil chiar și n-aș fi plecat de-acolo nici dacă m-ar fi pârjolit setea. Ce m-ar fi putut alunga, dar norocul meu că nu s-a întâmplat, ar fi fost înghesuiala. Sunt ușor claustrofobă, v-am mai zis și n-aș fi putut rezista psihic în înghesuială. Șansa mea a fost spațiul rezervat pentru presă, unde era loc suficient. Și-mi aduc aminte că a și plouat înainte de concert, deci se răcorise binișor aerul :))

Una peste alta, eu mă bucur pentru toți oamenii care l-au văzut pe Robbie aseară. Și-au făcut un cadou minunat, de ale cărui beneficii poate nici nu-și dau seama pe deplin încă. Uitate vor fi și setea și căldura, va rămâne doar amintirea :) De unde știu asta? Păi mi-au trecut demult cârceii și durerea de oase cauzate de orele în șir petrecute pe jos, pe o suprafață neregulată, cu pietre care se înfigeau exact unde durea mai tare :)) 27 iulie 2013 :) Concert în aer liber, susținut de orchestra Operei de Stat din Bavaria și dirijat de... take a wild guess :)) 

Da, am stat cu orele pe jos, fiecare mișcare echivala cu o crampă musculară și când m-am întins în pat în seara aia, mă simțeam de parcă mă bătuse careva cu parul pe fiecare centimetru din corp :)) Dar va rămâne una dintre cele mai fantastice experiențe din viața mea. Așa cum sunt convinsă că va rămâne și seara trecută în amintirea tuturor celor care-au fost acolo.

Nota Bene: ceea ce am scris nu se dorește o justificare a incompetenței și nesimțirii organizatorilor. Nici vorbă de așa ceva! E doar... dacă pot spune asta, despre jumătatea plină a paharului :)

Una, alta

N-am niciun chef să mă gândesc la călătoria în România. Dar absolut niciun chef. Voi revedea cu mare bucurie niște oameni dragi, dar pentru mine acolo nu mai e acasă. În retrospect, mă-ntreb dacă a fost vreodată... Adevărul e că nu mi-am găsit niciodată locul acolo, în principal din cauza problemelor din familie. Pentru mine, acasă nu e un loc anume; acasă e unde e omul meu. Dar asta e altă discuție, sau de fapt nici nu e discuție, că nu-i nimic de dezbătut aici. Nu aparțin acolo, iar acum cu atât mai puțin, știind că pentru a o vizita pe mama, voi merge la cimitir. Hai mai bine să vă zic de pe la muncă, momentan mă reconfortează mai mult decât gândul la zborul spre țară.

Avem un nou program de lucru (quel surpriz). Nu e nici pe departe prima schimbare de orar, dar cu siguranță e cea mai aiuristică dintre toate. Luni și marți, de la 8:00 la 17:45. Nu pot să vă descriu cât de greu trec nouă ore când le începi de la ora opt, chiar dacă e de muncă în draci. Iar de miercuri până vineri, programul e 9:00-17:15. Astea trec mai ușor, dar dezavantajul e că ajung acasă la lăsarea serii, când practic nu rămâne timp pentru mai nimic. 

Ne adaptăm cu dificultate, productivitatea lasă de dorit la nivelul întregului sector de ambalare, după câteva ceasuri suntem epuizați. Eram mult mai eficienți când începeam lucrul la ora 6 decât când începem la ora 9. Nu pricep cum devine cazul, doar dormim mai mult și deci ar trebui să avem mai mult spor, dar din moment ce toți avem aceleași ”simptome”, trebuie să existe vreo explicație logică. 

S-a întors Insipida în firmă :D Nu, nu la mine în departament, păcatele mele. De fapt, s-a întors și nu prea. Fiind nevoie de un om la departamentul de Retur, Musiu Șarl i-a făcut vânt acolo. Deci nu mai e în ”jurisdicția” lui și, practic, nu mai are de-a face cu noi. Alt sector, alți șefi (actually două șefe, una mai acră și mai tiranică decât cealaltă), altă ”bucătărie”. Una în care munca e cumplit de monotonă, de ”tocătoare” de psihic și de anostă. Am fost și eu acolo vreo două zile anul trecut ca ajutor, după care i-am comunicat lui Sfârfâlică părerea mea: prefer să împachetez zece ore pe zi decât să mai lucrez fie și două ore acolo.

Mdeh. Nu mă bucur deloc de ce i s-a întâmplat femeii, cu toate că a căutat-o cu lumânarea. Culmea e că, întâlnindu-ne pe culoare, m-a salutat cu efuziune, a sărit să mă îmbrățișeze toată numai zâmbet (de-mi venea s-o întreb ”ce-ai, cucoană, te loviși la cap?”) și trebuie să spun că mi s-a strâns inima. Preț de o clipă, am revăzut-o pe cea de odinioară, când a venit la noi în departament: timidă, politicoasă, zâmbitoare. Încă mi se pare greu de crezut felul în care și-a dat arama pe față. Oameni...

Cum n-o să-mi cumpăr o rochie nouă

Cred că începe să devină simptomatic; de câte ori îmi caut ceva anume de îmbrăcat, nu găsesc. Mi s-a întâmplat cu blugii, mi s-a întâmplat cu o geacă de primăvară, acum recidivez cu o rochie de ocazie. Pasămite mergem la o nuntă peste zece zile și zic, hmm... să mă înnoiesc. Așa c-am petrecut aproape două ceasuri cercetând, probând și punând înapoi pe umerașe. 

Incredibil, frate. Cum poți numi ”rochie de seară” o adunătură din material asemănător cu sacoșele de rafie? (lucios și tare, adică). Sau o chestie care seamănă cu un furou? Mai era și de-un bej rozaliu, deci numa' bine. Altele erau înnobilate cu titulatura ”rochie de dantelă”, deși când puneai mâna pe ele, ai fi jurat că-s făcute din sfoară. Și-n sfârșit, unele aveau multe-multe pietricele și paiete. Foarte multe-multe. Am luat-o repede din loc :))

Singurele care-mi plăceau nu erau rochii de seară, deși se găseau la secțiunea de ținute de ocazie. Ușor lucioase, dar croiala era prea clasică. Îmi plac rochiile simple, dar astea chiar erau prea simple pentru ce-mi trebuie mie.

Nu prea mai am când să caut, joia viitoare plecăm pentru două săptămâni spre România. Concediu, cum ar veni, deși eu nu prea-l văd așa.... Iar nunta e sâmbăta cealaltă, deci poate doar în weekend să mai dau vreo raită. Dar am un backup: rochia pe care-am purtat-o când am fost nașă acum trei ani. Îmi vine încă, lumea de la nunta asta n-o știe, deci foarte probabil asta va fi. Oricum, n-am deloc dispoziție de shopping... poate de-aia nici nu găsesc nimic acceptabil, cine știe. Între noi fie vorba, gândul că mi se potrivește ținuta de acum trei ani e mai mult decât reconfortant :))

PS: nu sunt prea grozav. Mă vizitează tot felul de stări, se duc, iar vin... și parcă mi-am pierdut liniștea.

Pentru totdeauna, aici

Readuc la suprafață categoria ”link-ul săptămânii” (la care n-am mai postat de aproape doi ani), pentru că-n seara asta am ascultat de zeci de ori, pe repeat, melodia de mai jos.

                                                                                                                                                                           

O melodie sfâșietor de frumoasă despre infinit, despre necuprins și despre dorința de a-i păstra mereu aici pe cei dragi care au plecat pentru totdeauna. 

Dar nu prea departe. Îi simțim lângă noi, ne pomenim vorbind cu ei, îi invocăm, îi chemăm în ajutor, știind că ne aud și că vor veni. 

Îi rugăm să ne apară în vise. Uneori, amintindu-ne de ei, zâmbim. Alteori ne inundă un fluviu de amar. Câtedată putem respira mai ușor, alteori ne înălțăm ochii spre cer, ascultăm melodii precum cea a lui Josh Groban și... tăcem. Pentru că n-a mai rămas nimic de spus. Liniște pentru ei, cei care au devenit eternitate și sunt pretutindeni, resemnare pentru noi și întrebările noastre fără de răspuns. 

”Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei...”.

O întâmplare cu transportul în comun german

De fiecare dată când istorisesc vreo peripeție din categoria ”cum e la ei”, nu pot să nu mă gândesc la faptul că ar putea suna arogant. Sau chiar mai rău decât atât, depreciativ la adresa României. Vă rog să mă credeți că nu este cazul; în același timp însă, unele comparații sunt inevitabile.

Ca preambul, trebuie să menționez că omul face și el naveta, aproximativ aceeași distanță ca și mine, doar că-n altă direcție. Pentru că avem la dispoziție o singură mașină și, pe de altă parte, pentru că-n anumite privințe are un program oarecum mai flexibil decât al meu, el călătorește trei zile pe săptămână cu mijloacele de transport în comun; mai exact, cu un tren și două autobuze. Alte două zile merge cu mașina, pentru că numai atât reușim să ne sincronizăm. Eu vin, el ia mașina și pleacă, eu mă așez în pat cu laptopul în brațe, el mă trezește din moțăială când se întoarce pe la zece seara. Fac un duș, constat că a mai trecut o zi fără să răspund la mail-urile restante și fără să scriu pe blog și mă culc la loc. 

Săptămâna trecută, unul dintre autobuze a întârziat; mai exact, a ajuns mai târziu cu trei minute decât ar fi trebuit, din cauza unui șantier stradal (normal, ce altceva, v-am mai povestit și cu alte ocazii cât de vrednici sunt nemții la gâdilat pietricele pe străzi :D).  Drept urmare, a pierdut al doilea autobuz, cu toate că, faptul era cunoscut, șoferul acestuia avea obligația de-a aștepta primul autobuz, tocmai din cauza legăturilor. Asta cu atât mai mult cu cât se anunțase prin stație întârzierea. Pierzând acest autobuz, automat a pierdut și trenul, pentru că următorul nu venea decât peste câteva ore bune.

Până aici, nimic ieșit din comun. Ce-a urmat însă m-a făcut să scutur din cap a neîncredere; locuiesc aici de aproape 8 ani, dar tot îmi părea incredibil că se poate întâmpla și așa:

Șoferul primului autobuz a sunat la compania de transport de care aparținea autobuzul al doilea (cel pe care-l pierduse omul, fiindcă șoferul nu așteptase, cum ar fi trebuit). Firma respectivă a comandat un taxi, care l-a dus pe jupân până în Bayreuth (30 de kilometri), iar cursa a fost plătită de firmă.

Trebuie să menționez că șoferul primului autobuz nu a plecat de acolo decât după ce a venit taxiul. 

Ce-ar mai fi de zis? Nimic, afară de faptul că mi-am adus aminte de șoferii de pe transportul în comun bucureștean, care nu o dată mi-au închis pur și simplu ușa în nas, plecând din stație fără ca mașina să fie plină, doar că... așa li se năzărise lor. 

Și m-am bucurat, din nou, că am emigrat.

Pe cuvânt că aș scrie mai des, dar...

-... sunt frântă de oboseală și de căldură. În weekend am avut musafiri și ne-am plimbat prin München; era o arșiță absolut epuizantă, dar tot am patrulat prin târg. Drept urmare, m-am bronzat ca tractorișii (iar, că mai fusesem bronzată așa o tură și-mi trecuse :D). 

-... ne-au schimbat programul de lucru. Pentru a patrusutecincizecișicincidemia oară. Probabil e cea mai idioată formulă de care-am avut parte până acum: luni și marți, de la 8:00 la 17:45, așadar nouă ore, iar de miercuri până vineri, de la 9:00 la 17:15. Ce mai rămâne din zi? Praful de pe tobă, aia mai rămâne. S-ar putea spune că acum dorm mai mult și așa este, dar pe de altă parte această nouă rutină mă epuizează. Așa că dorm și iar dorm, iar când mă trezesc, stau un pic și dorm din nou. 

Sper să mă obișnuiesc rapid și să-mi reintru în ritm. Până una-alta, zilele trecute era să pun cafea în fierul de călcat, în loc de apă. I-o fi somn și lui :))

Off topic: care vă uitați la ”Suits”, ați remarcat cum se numește noua secretară a lui Harvey? Da, bine, e mai puțin important cum arată :)) Dar o cheamă Gretchen și asta e suficient :D

The Travel Tag

Cred c-ar fi cazul să-mi cer scuze că fac din nou o leapșă atât de curând după precedenta, însă am descoperit-o ca de obicei hoinărind și atât de mult mi-a plăcut subiectul, încât n-am putut rezista ispitei. Făgăduiesc s-o las mai moale cu lepșele în următoarele, să zicem... două luni :))

Acestea fiind zise, despre călătorii să povestim! 

1. Unde ai zburat prima dată cu avionul?

În Germania. A fost o experiență fascinantă, n-am să uit niciodată senzația pe care-am avut-o când am simțit pentru prima oară că roțile avionului s-au desprins de sol.

2. Numește trei lucruri esențiale pentru tine atunci când călătorești.

Să am suficient de citit pentru orele petrecute pe drum sau pe plajă, muzică bună în telefon și vreme prielnică în locurile unde ne preumblăm.

3. Cu cine ai vrea să călătorești?

Cu dumnealui jupânul, în primul rând. Ne completăm foarte bine, ne amuzăm, ne plac în general aceleași lucruri, ne simțim bine și bântuind prin muzee, dar și contemplând o vitrină Vuitton și minunându-ne de prețurile unor papornițe care par făcute din mușama autentică :D

4. Ce loc din avion prefer: culoar, mijloc, geam?

La geam, fără discuție. Stau pe locul dinspre culoar doar dacă n-am de ales. Dar la mijloc, niciodată. Sunt ușor claustrofobă și mi-ar lipsi aerul dacă aș fi făcută sandviș între două persoane.

5. Cum ”pierzi timpul” atunci când călătorești?

Vizitez muzee și palate, mă plimb prin parcuri și pe străduțe și neapărat beau o cafea în buricul târgului. La, iertat fie pleonasmul, cea mai centrală cafenea pe care o pot găsi. V-am mai zis că am niște firave accente de snobism, nu? :)) Ca să fie clar cum stau lucrurile, io-s aia care a mâncat tort Sacher la cafeneaua hotelului Sacher din Viena. Așa, acum ne-am lămurit :D 

6. Numește câteva țări prin care ai călătorit.

Germania (se pune chiar dacă locuiesc aici, pentru că merg în locuri noi ori de câte ori am ocazia), Austria, Franța, Elveția, Grecia, Italia, Monaco, Belgia, Ungaria, Olanda... Nu-s foarte multe, dacă mă uit la enumerarea asta. Sper să remediez tot mai mult situația în anii următori. 

7. Care dintre acestea a fost preferata ta?

Grecia, cu siguranță. M-am simțit ”acasă” imediat ce-am trecut granița, iar fericirea inexplicabilă pe care-am simțit-o vizitând acea țară, n-am mai regăsit-o nicăieri.

8. Cu ce mijloc de transport îți place să călătorești?
Avionul e-n cap de listă. Mi-ar plăcea și cu trenul, dar numai dacă e vorba de Orient Express :D Vrabia mălai visează...

9. Numește un loc unde ai vrea să te întorci, din cele deja vizitate.

Viena! Doamne, iubesc orașul ăla din toată inima. Are tot ce mi-aș putea dori: personalitate, culoare, freamăt, muzică bună la discreție, diversitate, e un oraș care palpită și unde mă umplu de energie pozitivă.

10. Există un loc unde nu ai mai vrea să te întorci?

Mi-a plăcut Budapesta, dar nu simt deloc nevoia să revin acolo. Nu mi-a ”vorbit”, nu mi-a spus nimic și nu mi-a intrat la suflet, deși este un oraș foarte frumos.

11. Ai ceva pățanii interesante din categoria ”m-am pierdut”?

Hmm, din fericire nu. Și nici nu-mi doresc, e tipul de adrenalină pe care nu mă supăr deloc dacă-l ratez :))

12. Unde ai călători special pentru mâncare?

Nu sunt vreo gurmandă, adică normal că-mi place mâncarea bună și, prin locurile unde ajung, încerc să degust specialitățile din regiunea respectivă. Dar n-aș merge într-un loc anume exclusiv cu scopul de-a mânca. Turismul gastronomic nu-i pe stilul meu, dar cunosc oameni care sunt în stare să bântuie un oraș întreg, în căutarea supei de ciuperci perfecte. Fiecare cu plăcerile lui.

13. Care este următoarea ta destinație?

Nepunând la socoteală România, în septembrie vrem să mergem câteva zile la Berlin și Leipzig.

14. Cum îți place să-ți structurezi călătoria?

Alternez vizitele la muzee și alte obiective turistice, cu plimbare și căscat gura.

15. Pe cine provoci?

Pe toată lumea care dorește, ca de obicei :) Cu mențiunea că mi-ar plăcea să știu care este locul care v-a rămas în suflet, și de ce :) Poate-mi vin idei noi, cine știe :))

Lumea noastră, lumea lor

Există vise care, deși sunt grandioase și odată realizate îți hrănesc sufletul pentru tot restul vieții, sunt realizabile. Așa cum a fost pentru mine Concertul de Anul Nou de la Viena. Și de asemenea, există vise despre care, oricât de mult ți-ai dori să se împlinească și oricât de optimist ai fi, în adâncul sufletului știi că nu le vei trăi niciodată. Pentru că fac parte dintr-o altă lume.

Filarmonica din Viena a anunțat zilele trecute un eveniment extraordinar, intitulat ”Croazieră muzicală”. În intervalul 5-16 mai 2016 membrii orchestrei, o serie de invitați speciali și, desigur, pasagerii, vor întreprinde o croazieră pe Marea Mediterană, la bordul unui iaht de lux. Pe parcursul călătoriei, care-i va purta prin Palma de Mallorca, Roma, Florența, Livorno, Barcelona și Ibiza, călătorii vor avea ocazia de-a audia concerte și recitaluri organizate chiar pe vas, vor asista la repetiții, se vor întâlni cu artiștii (se menționează în mod special o sesiune de ”meet and greet”, precum și o sesiune de autografe), vor face excursii pe uscat și vor lua parte la două concerte, unul dintre ele la Opera din Florența, iar celălalt la Palatul Muzicii Catalane din Barcelona. Din repertoriu fac parte lucrări de Beethoven, Mozart, Schubert și Haydn.

Unul dintre invitații speciali este Zubin Mehta, care, printre altele, va dirija și concertul de la Florența: simfoniile a VI-a ”Pastorala” și a VII-a de Beethoven.

După cum cu siguranță vă puteți imagina, mi-a trecut o săgeată prin suflet citind toate astea :) Este o mare dorință a mea să merg într-o croazieră, dar această croazieră e nici mai mult nici mai puțin decât... o feerie :) O stea la care, și de data asta știu sigur, nu pot ajunge. E mult, mult prea sus.

Prețurile pornesc de la 3.750 de euro de persoană (cabină interioară, pe cea mai joasă punte) și ajung până la 8.380 de euro (apartament cu balcon). În preț sunt incluse cele două concerte de pe uscat și, desigur, toate manifestările artistice organizate la bord. 

Nu mă gândesc ”cum ar fi dacă”, pentru că este o lume în care eu nu mă regăsesc. O lume a altora, a oamenilor înstăriți și obișnuiți cu astfel de experiențe. Chiar dacă, prin reducere la absurd (sau mai bine-zis, la absurdul absurdului), ne-ar pica în cap o uriașă pară mălăiață de ordin financiar, tot n-ar fi locul nostru acolo. Ne lipsește deprinderea de-a fi bogați și de-a ne comporta ca atare, relaxarea indusă de o situație materială strălucită, nemaivorbind de acel ”usage du monde” pe care-l au numai acei oameni obișnuiți cu asemenea stil de viață. Eu cred că nici n-aș ști să mânuiesc toate tacâmurile care se folosesc la mese de-astea cu fason... :))

E o altă lume, cum ziceam. Noi nu facem parte din ea. Și, cu un surâs nostalgic, dau pagina și îmi spun că nu toate visele se împlinesc.