Ce mă mai enervează în ultima vreme

La drept vorbind, ceea ce mă enervează în clipa asta e faptul că nu-s milionară și pe cale de consecință mâine trebuie să mă duc la serviciu (cu factor de enervare bonus că s-a anunțat din nou ninsoare, nu mai pot de entuziasm, hai cu primăvara până nu eviscerez pe careva 😒). 

Dincolo de asta, în ultimele săptămâni am constatat că mă enervează diverse chestiuni punctuale.

🤯 Întrebarea ”cum facem cu X situație?”, întotdeauna revendicativă - adică nu e o invitație la dezbatere pentru identificarea unei soluții, ci o pasare a responsibilității către partea cealaltă. Altfel spus, ”cum facem?” ăsta reprezintă o abordare pasiv-agresivă care mă agasează, chiar și atunci când nu eu sunt persoana de la care se așteaptă să fac ceva, oricare ar fi ceva-ul în discuție. 
Nu știu dacă am folosit eu însămi vreodată expresia asta, mai degrabă cred că nu, dar dacă totuși da, mi-aș cere scuze de la persoana respectivă. Foarte probabil am călcat-o pe nervi. 

🤬 A încheia un contraargument cu ”punct!”. Mi-e greu să-mi găsesc cuvintele pentru a descrie cât mă poate enerva asta. Mi se pare una din cele mai crase forme de lipsă de respect. 
Recent am avut o discuție contradictorie la telefon, într-un context de ordin profesional. Fără a intra în amănunte, interlocutorul nu avea dreptate. Chiar nu avea, indiferent din ce unghi te-ai fi uitat. Nu exista nicio îndoială în privința asta și nicio zonă gri. 
După un schimb de mailuri în care făcuse (ab)uz de semnele de exclamare, mi-am zis să-l sun, totuși. Cu toate că nu aveam mari speranțe. 
Aducându-mi aminte de regula cardinală atunci când ai de-a face cu un interlocutor ostil, am vorbit rar, pe un ton coborât și calm. 
Interlocutorul fie nu cunoștea regula respectivă, fie mai avea semne de exclamare nefolosite și, ca să nu le expire termenul de valabilitate, și-o fi zis să le folosească în discuția cu mine. A vorbit staccato, extrem de rapid și m-a întrerupt după absolut fiecare frază. Dialogul, dacă se poate numi așa, a decurs cam în felul ăsta:
- Motivul pentru care v-am sunat este de a...
- Știu de ce m-ați sunat și nu există absolut nimic de discutat. Punct!
- Referitor la tema ”ics”, trebuie să vă spun că am ținut cont de...
- Tema ”ics” este încheiată în ceea ce ne privește. Punct!
- Din punctul nostru de vedere, prin strategia ”cutare” a temei ”ics” s-a urmărit ca...
- După cum v-am spus și repetat în mailuri, nu suntem de acord cu strategia dumneavoastră și nu avem de ce să mai discutăm. Punct!
- Dacă nu mă lăsați să închei nicio propoziție, nu vom putea să...
- Nu am de ce să vă las să încheiați vreo propoziție, pentru că nu sunt de acord. Punct! 
🤬🤯🤬🤯🤬🤯
În caz că vă-ntrebați cum s-a terminat discuția (care a decurs tot în felul ăsta pentru următoarele minute): 
- Din moment ce nu-mi permiteți să vorbesc, vă doresc o după-amiază plăcută. 
Și am închis telefonul, cu unicul regret de-a nu-i fi putut spune unde să-și bage punctul. 
Cum spuneam mai sus, mi se pare o atitudine complet lipsită de respect. Practic, îți reduci interlocutorul la zero și-i anulezi orice drept de a-și prezenta punctul de vedere. 

🚉 Asta cred că am mai pomenit-o mai demult, dar a redevenit de actualitate. Nu mai pot cu pasagerii din metrou care-și pun rucsacul / traista / poșeta / whatever pe scaunul de alături, chiar și atunci când e destul de aglomerat. După care-și înfig căștile în urechi și ochii-n telefon și sunt foaaarte deranjați când cineva îndrăznește să le solicite să-și ia catrafusele-n brațe și să elibereze scaunul. 
Eu nu știu din ce văgăuni provin oamenii ăștia, care nu par să țină cont de absolut nimic din ceea ce se petrece în jurul lor. 

Am zis că mă enervează și faptul că mâine-i luni? 😏