Un pom prea lăudat și o surpriză

Despre Grădina Zoologică din Berlin citiserăm mult, văzuserăm emisiuni și știam că este considerată cea mai mare și mai spectaculoasă din Europa. Ne-am dus acolo în egală măsură plini de curiozitate și convinși că va fi o experiență încântătoare.

Hmmm. ”Om fi nimerit la Dragonul Roșu?”, ne-am întrebat când am ajuns la poartă. Cam kitsch decorul, trebuie să recunoaștem.

De la casa de bilete am primit o hartă, bine concepută și care într-adevăr ne-a fost de ajutor pe parcurs și-am luat-o încetișor la pas. 

Nu pot spune că am fost impresionați. Nici că am fi găsit ceva inedit. Poate că o parte din ”vină” am avut-o și noi, fiindcă am fost undeva în jurul orei 12, când multe dintre animale își făceau siesta. N-am luat în calcul aspectul ăsta... Bunăoară, ursul polar ne-a tratat cu un mare și superb spate :)) Dormea, istovit de cât mâncase, probabil. Și ca el, multe alte animale. 

N-am izbutit poze prea clare; fie era distanța prea mare, fie personajele principale n-aveau chef de ședință foto, fie lumina nu era grozavă. 

Carte de vizită la urangutani :))

Monseniorii mâncau iarbă

La sectorul ”animale de pradă” am fost dezamăgiți; cuștile sunt mult prea mici pentru necesitățile unui leu, ale unui tigru sau ale unui jaguar. Animalele dormitau plictisite și n-am stat să ne uităm prea mult. De ce n-or fi făcut cuștile mai mari? Le puteau instala în altă parte, unde să fi avut mai mult loc la dispoziție. Mi se pare absurd că mai mult spațiu aveau rinocerul sau hienele, de exemplu...

Pe la păsări am trecut în viteză, la reptile n-am avut chef să intrăm. Adică omului i-era totuna, iar eu nu țineam defel să văd șerpi și alte lighioane solzoase. Ne-am uitat la girafe, la antilope, la hipopotam (urâtă creatură, fie-mi iertat...), la foci (înotau sub apă și n-au ieșit deloc la suprafață), la pinguini, la tapir, la lupi, la urși... A fost ok, nu-mi pare rău de experiență, dar cu siguranță nimic memorabil. Un pom lăudat la care-am fi putut să lăsăm sacul acasă. Prin comparație, grădina zoologică din Nürnberg, pe care am vizitat-o acum patru ani, ni s-a părut mult mai bine organizată. 

Dar, dacă de la Zoo am ieșit cam dezumflați, ne-am umflat la loc la Galeriile de Artă, unde - după ce am stat o oră și jumătate la rând - am vizitat o expoziție temporară de artă expresionistă și impresionistă. Intitulată ImEx și reunind 170 de picturi, se remarca prin ineditul și îndrăzneala alăturării a două curente atât de diferite. 

Nu toate tablourile ne-au ”spus” ceva, cu siguranță inclusiv ca urmare a faptului că ne lipsește cultura în domeniu; dar unele dintre ele ne-au plăcut cu adevărat. 

”Liliac în vază de sticlă” - Edouard Manet, 1882

”Castan înflorit” - Auguste Renoir, 1881

 

Potsdammer Platz în 1894 - Hans Herrmann

Nu ne pricepem cine știe ce la pictură; personal, exceptând câteva tablouri celebre, n-aș ști să identific nici perioadele, cu atât mai puțin pictorii (doar să am o intuiție ieșită din comun în momentul respectiv, altminteri nu...). Ok, o știu pe Gioconda, sunt în stare să deosebesc un tablou de Picasso de unul de Botticelli și știu că picturile de mai sus fac parte din curentul impresionist; dar aproximativ caaaam pe aici se opresc cunoștințele mele în materie de pictură.

Cu toate acestea, suntem dornici de experiențe inclusiv în aria asta și apreciem frumosul. Nu regretăm deloc faptul că am vizitat această expoziție; a fost interesant și, aș spune, instructiv. O surpriză plăcută, pe care Berlinul a scos-o din joben pentru noi.

Ce-aș face altfel la nunta mea?

Dacă mă uit în urmă, un singur lucru aș schimba. Unul și bun, vorba ceea :))) Unul dintre cele mai importante aspecte, dacă întrebați o femeie în general și o mireasă în special. Un mizilic, dacă întrebați un bărbat: coafura.

Am avut un coc simplu, banal, care a avut două calități: a arătat acceptabil și a stat țeapăn toată noaptea (la cât fixativ ”ultra strong” avea în el, nicio mirare. Cred c-ar mai fi stat la fel încă două-trei săptămâni, la o adică). Dar a fost prea simplu, prea banal, prea.... ”coc de mireasă” tipic. N-am avut cum să-mi aleg coafeza și-am luat ce-am găsit, iar femeia a făcut ce-a știut. Pieptănătura n-a avut nimic deosebit și n-am simțit că e coafura mea, dar am zis slavă Domnului că n-am pățit ca la cununia civilă, cu trei ani înainte de nuntă.

În rest, n-aș schimba nimic. Au trecut cinci ani de când am fost mireasă... :) Și mă simt la fel de norocoasă și de recunoscătoare ca atunci pentru ce și mai ales pentru cine am. 

Se caută motive plauzibile de chiul :))

Bună seara sau, în funcție de momentul în care citiți, bună dimineața :)) Lumeeee, help :D Țin neapărat să chiulesc de la serviciu zilele următoare, de fapt estimez că vreo săptămână ar fi suficient. Cauza? Trilogia ”Millennium” de Stieg Larsson, al cărei prim volum (”Bărbați care urăsc femeile”) am început să-l citesc astăzi, la îndemnul unei prietene. 

(Ok, respectând adevărul istoric, n-a fost chiar un îndemn, ci un scandalizat ”ce faceeeee??? N-ai citit 'Millennium'??? Da' ce-aștepți, mă rog? Pune mâna și citește, e una din cele mai bune scrieri polițiste existente la ora actuală, n-ai s-o mai poți lăsa din mână. Tot nu pricep cum de n-ai citit-o încă!!! Tocmai tu, care iubești literatura polițitstă...” etc etc etc :D). 

Frații mei albi, deci adevăr grăiesc când vă spun că nu mă îndur nici să mă duc să pun de-un ceai. Practic, orice chestie care îmi ia din timpul de citit mă enervează :)) Nici nu mai țin minte de când n-am mai simțit așa ceva pentru o carte. E o poveste polițistă complexă, dar cu siguranță nu e vorba numai de asta, ci și de scriitură în sine, și de elaborarea conflictului, și de felul în care sunt narate faptele... Este un thriller absolut fascinant, iar faptul că acțiunea se petrece într-o țară nordică îi adaugă o notă irezistibilă de exotic, de inedit. Am parcurs aproape 100 de pagini abia, din cele 1935 câte însumează cele trei romane ale ciclului. Și sunt deja on drugs!!! 

Acestea fiind spuse, veți fi de acord cu mine ar fi împotriva naturii să mă duc mâine la muncă și să-mi fac nervii praștie cu Plodul Incurabil, când acasă mă așteaptă asemenea comoară. Bun, mă bucur că suntem de acord în această privință :D Acum, tot ce-mi rămâne de făcut este să găsesc un motiv plauzibil pentru care voi absenta în următoarele zile. 

Iată câteva posibile variante la care m-am gândit deocamdată:

- m-am convertit la islamism, iar Profetul mi-a poruncit să nu muncesc (scuza asta ar trebui puțin prelucrată, fiindcă intenționez să mă duc iar la lucru după ce termin de citit; poate să spun că am avut, hmm, o rătăcire? :)). Eventual în încheiere zbier cu patos ”allah akbar”, asta ar trebui să-i convingă de seriozitatea situației :D

- m-am urcat din greșeală într-un tren cu destinația Paris (nu mi-ar asigura o săptămână de liniște, dar nici vreo două zile n-ar fi de lepădat);

- trebuie să asist canarul cum depune ouă și ficusul cum crește, ceea ce-ar putea dura aproximativ o săptămână (n-am nici canar, nici ficus, dar ei nu știu asta, deci avantaj eu);

- am fost răpită de extratereștri;

- sufăr de amnezie (nu-mi mai pot aminti unde lucrez) și de dislexie (nu mai pot citi indicatoarele). Ba chiar și de daltonism, dacă stau să mă gândesc bine. Medicul mi-a prescris o cură intensivă de stieglarssonicină :D 

- m-am teleportat din greșeală în viitor; dacă mă plătesc bine, le povestesc și lor cum se prezintă situația și uite-așa fac și-un ban cinstit pe chestia asta :))

Mai elaborez, nu mă las. Între timp, dacă aveți vreo idee, nu uitați că sharing is caring :)) Și dacă n-ați citit cartea, pe barba profetului invocat într-una din posibilele mele scuze, apucați-vă de ea că n-o să vă pară rău. Eventual, vă ajut apoi să fabricați un motiv de chiul :D 

Raport de vineri: tuse și numărat de oi

Ieri dimineață eram (sau păream) sănătoasă tun, azi tușesc ca un măgar respectabil, am vocea la fel de suavă ca o mătură pe un trotuar plin de frunze uscate și nu m-aș ridica din pat până duminică, cel puțin. Cu toate astea, am decis că nu sunt atât de bolnavă încât să nu mă duc mâine la serviciu. Sunt prea bleagă pentru lumea asta, cred.

Plodul pericol public, despre care vă povesteam recent, devine un vis tot mai ... ei, da, cum adică vis frumos? Vorbim de-o catastrofă, vă reamintesc :)) Apropo, am decis că porecla lui va rămâne Plodul Incurabil. E de-o stupiditate incurabilă și de-o obrăznicie direct proporțională. 

Deocamdată vă dau numai un exemplu din comunicarea mea cu el - sau a lui cu mine, whatever -, că-s frântă de oboseală (și de boleșniță), dar revin cu povestiri detaliate. E păcat să se distreze numai colegii mei :))

Așa, deci ieri m-am luat de el că lucra încet. Încet, adică.... se mișca prin departament așa cum ați merge voi dacă ați duce de mânuță un copil aflat la primii pași. Când lucra la calculator, era pierdut în reverie, se uita în gol, mai deschidea o aplicație, iar privea către niciunde.... ”Cobori în jos, luceafăr blând”, cam așa ceva. 

În departament era de lucru ca la nebuni (iar au avut acțiuni intense de promovare, iar comenzile au fost cu vreo 60% peste ce se estimase inițial), Musiu Șarl mă lăudase dimineață pentru felul în care țin haosul în frâu și-mi dăduse de înțeles că ar fi foaaarte încântat dacă aș face la fel în continuare, așa că m-am luat de plodul cel mocăit: 

- Haide, să-i dăm bătaie, că mai avem aia, și aia, și ailaltă, și celelalte 'jde chestii de rezolvat. 

Cercopitecul se uită împăiat la mine.

- Dar eu oricum lucrez repede.

Număr rapid zece oi în gând, ca să nu-l bag de unde-a ieșit.

- Nu. Lucrezi oricum, dar nu repede.

- Asta e părerea ta. Nu știu ce înseamnă repede la tine. Nu mi-ai arătat. Uite, eu stau și mă uit la tine și tu lucrezi, ca să văd și eu ce înseamnă repede pentru tine. 

Cum oi fi rezistat să nu-l plesnesc peste moaca aia impertinentă, asta e întrebarea. Auzi tu, nu i-am arătat ce înseamnă repede ”la mine”. Colegii m-au anunțat că deschid un stand de donație: donează nervi proaspeți și elastici :D  

Ah, când a venit vorba despre asta, i-am povestit lui Musiu Șarl că după prima zi cu individul am vrut să descui mașina cu portofelul. Mi-a recomandat ca data viitoare să încerc cu un pix. M-am abținut să-l întreb dacă e un sfat din proprie experiență :)) 

Un veac și-un sfert de Agatha Christie

Astăzi, la împlinirea a 125 de ani de la nașterea Agathei Christie, voi celebra prin a începe să citesc o carte semnată de ea, din ciclul ”Miss Marple”, care mi-a scăpat până acum. Peste poate, m-am gândit, cum e posibil s-o fi omis? Eu, tocmai eu, care eram atât de convinsă că am citit opera ei integrală? Despre ”Nemesis” e vorba și intenționez să remediez în grabă acest neajuns :D

Agatha Christie, înfiripând un mister :)

Prima mea întâlnire, dacă pot să spun așa, cu Agatha Christie s-a consumat când aveam vreo 13 ani. A fost dragoste la cea dintâi lectură, probabil inclusiv ca urmare a faptului că începusem cu romanul considerat de fani drept capodopera ei absolută: ”Zece negri mititei”. Bineînțeles, pe-atunci nu știam asta, dar am savurat cartea - și, evident, n-am avut nici cea mai vagă idee cine era criminalul :)) Dacă aș citi astăzi romanul, cunoscând bine stilul Agathei Christie și fiind uneori în măsură să identific un tipar, sunt destul de sigură că aș ghici că asasinul este... 

... ei, hai, doar nu credeați că dau spoilere taman din cartea asta și taman de ziua Agathei? :)) Dacă n-ați citit-o, vă asigur că veți petrece vreo două seri mai mult decât interesante. Sau o noapte întreagă, depinde :D Însă vă spun, împăratul absolut al tuturor practicanților de yoga este acela care se poate duce la culcare fără să fi aflat cine-i criminalul :))

Anyway. Personajul meu preferat, nu doar din scrierile ei ci și la modul general, este Hercule Poirot. ”Micuțul detectiv belgian cu capul în formă de ou și o pereche impresionantă de mustăți răsucite” (citat aproximativ, din memorie). Cu aroganța lui și cu ”micile celule cenușii” cu tot. De el și de prietenul său, căpitanul Hastings, am fost inspirată când am scris primele mele nuvele polițiste - ai mei se numeau Henry Morton & Richard Harris. Am scris povestirile cu pricina pe la 20 de ani... și-mi lipsea îndemânarea de a schița portrete. Mă concentram exclusiv asupra intrigii și detaliilor din tabloul principal al acțiunii. Ceva tot hotărâsem, însă: lui Morton nu-i plac fructele de mare, iar Harris nu știe să joace biliard :)))

Poirot, interpretat de David Suchet

Miss Marple, care-a fost creația preferată a Agathei Christie, nu prea mi-a plăcut. O fi fost ea diplomată și inteligentă, dar prea-mi amintește de una dintre caracteristicile babelor la care-am stat în gazdă în demult trecuta-mi studenție: e prea băgăcioasă, dom'le. Prea trebuie să le știe ea pe toate. Și nu știu de ce, de câte ori citesc o povestire având-o pe ea ca eroină, mă gândesc la o supă călduță și ușor stătută :))

Jane Hickson, în rolul lui Miss Marple

Un aspect interesant: scriitoarea nota în jurnalul său că niciodată nu l-a putut suferi pe Poirot. ”Era incredibil de arogant. Mă săturasem de aerele lui”. Avem gusturi diferite, deh :))

Aș recomanda Agatha Christie oricând, oriunde. E una din cele mai plăcute metode de a-ți trece timpul :) Universul ei este bogat, divers și deosebit de incitant. Și din ce-mi dau seama, ”merge” la orice vârstă și nu-și diluează farmecul în timp.

Dacă ar fi să alcătuiesc un top al cărților mele preferate din opera ei, acestea ar fi, în ordine aleatorie:

• ”Zece negri mititei”

• ”Moarte pe Nil”

• ”Adversarul secret” (un roman cu o intrigă excelentă și cu mult umor, cu un cuplu de detectivi prea puțin exploatat - Tommy și Tuppence).

• ”Cine l-a ucis pe Roger Acroyd”

• ”Cuțitul în ceafă”. 

În încheiere, țin să notez fiorul de nerăbdare pe care-l am în perspectiva lecturii romanului ”Nemesis”: tii, ce bine e să mai ai încă un mister al Agathei Christie de descoperit! :)

Berlin, un București mai mare și (mult) mai curat

Am plecat spre Berlin nu doar fremătând de fericita anticipație a concertului, ci și de nerăbdarea de-a vizita un mare oraș. Vă mai povesteam și cu alte ocazii cât de mult mă regăsesc în atmosfera unui oraș mare, cosmopolit și zgomotos, unde se simte viața palpitând pretutindeni. Ei bine, asta ar trebui să găsesc din belșug la Berlin, m-am gândit.

Mmmm, am găsit și nu prea. Să ne înțelegem: nu susțin niciun moment că nu este un oraș frumos, pentru că ar fi o minciună. E frumos și, mai ales, plin de istorie. Cred că la fiecare colț de stradă se poate găsi o poveste și practic nu poți să te sustragi niciun moment gândului că, în urmă cu 70 de ani, pe străzile pe care te plimbi tu acum curgeau râuri de napalm, care ardea și piatra și practic toate clădirile erau transformate în ruine. Dacă există vreo pasăre Phoenix, al doilea nume al ei este Berlin. 

Plimbarea noastră a început, unde altundeva decât la Poarta Brandenburg :) Simbolul absolut al orașului, care a asistat atât la momente dramatice din istoria Germaniei, cât și la clipe de fericire irepetabile. A fost parte integrantă a teribilului zid care separa Estul de Vest, dar tot aici a sărbătorit poporul german bucuria reunificării. 

De aici am mers pe jos pe bulevardul Unter den Linden, până la Alexanderplatz, unde se află turnul de televiziune.

Previzibil, de pe traseu nu puteau lipsi ceea ce se constituie de-acum într-o obișnuință în Germania. Ați ghicit: șantierele stradale! :))

Am ajuns la Dom, o clădire absolut grandioasă, atât în interior, cât și la exterior.

Nu ne-am abătut nici cu această ocazie de la obiceiul nostru de-a face un tur cu autobuzul turistic. A fost interesant, dar nu ieșit din comun. Poate om fi devenit noi niște blazați, cine știe :))

Din periplu nu puteau lipsi cele două obiective probabil la fel de căutate și fotografiate precum Poarta Brandenburg.

Parlamentul

Cancelaria

Ne-am plimbat, ne-am plimbat, ne-am plimbat. Câte zece ore pe zi, în medie. N-aș ști să pun ”punctul pe i”, cu alte cuvinte n-aș putea să spun exact ce impresie mi-a lăsat Berlin.... este un oraș prea puțin unitar, mă gândesc. Bine organizat, funcțional, cu indicatoare  explicite (ok, trebuie să menționez că sistemul de transport subteran e ca un fel de cifru accesibil numai inițiaților; noroc de Internetul de pe telefon, altfel nu știu cum am fi nimerit metroul bun, cu toată germana noastră), dar parcă lipsit de personalitate. 

Am găsit și strada cu numele orașului nostru. Pe principiul ”suntem peste tot acasă!” :))

 

Nu am fotografiat rămășițele zidului, pur și simplu n-am vrut. Mi se părea prea clișeistic. Am pozat, în schimb, Memorialul Holocaustului, un monument prin care se comemorează moartea celor aproximativ  șase milioane de evrei. 

Este construit din 2711 lespezi de piatră, care nu au niciun fel de inscripție. Unele sunt mai joase, altele mai înalte, iar cărarea dintre ele nu este pe o suprafață plană, ci una denivelată, sugerându-se astfel ideea de nesiguranță, dezorientare și instabilitate. 

Dacă ar fi să încerc o comparație, aș spune că Berlinul mi s-a părut un fel de București de două ori mai mare și de o sută de ori mai curat. N-am regăsit acel sentiment de confort, de căldură și de apropiere specific orașelor bavareze (așa cum a fost cazul la München, de exemplu). Și, surprinzător pentru mine, nu am regăsit nici energia și tumultul specifice unui mare oraș, pe care le anticipasem.

 

”I-am avut pe toți”, ar fi traducerea brută a textului de pe panou. De acord, dar absența lui Beethoven mă deranjează:))

În următorul post vă voi povesti despre un pom mult-lăudat la care ne-am dus, evident, cu sacul și care, hmm... nu prea-și merită laudele, precum și despre o surpriză plăcută (alta decât concertul... aceea a fost cu dedicație specială pentru mine, rezon! :)).

Surâsul lui Zubin Mehta

Nimic nu lăsa să se întrevadă ce-mi va aduce seara de 6 septembrie. După cum am mai spus și cu alte ocazii, niciodată un concert dirijat de Zubin Mehta nu va fi ceva ”obișnuit” în ce mă privește, tocmai pentru că nu este. E o ocazie care nu apare foarte des dat fiind că nu merg decât la două concerte pe an, în medie și tocmai de aceea este un moment cu atât mai valoros pentru mine. Mă bucuram prin urmare ca de obicei și contemplam foaierul Filarmonicii din Berlin - era pentru prima dată când ajungeam aici. 

Având în vedere renumele instituției, trebuie să spun că m-au surprins simplitatea clădirii și a decorațiunilor interioare. Totul este proiectat minimalist, fără preocupare pentru factorul estetic și gândit doar să fie funcțional din punct de vedere logistic și, desigur, acustic. 

Ați spune că acesta e sediul orchestrei care este cotată drept cea mai bună din lume? :) Nu prea, nu-i așa? Dar ce contează cum arată? Important este cum sună muzica... și sună minunat. Aproape ireal. De asemenea, chiar dacă nu are legătură cu subiectul, țin să menționez prețurile de bun-simț de la cafeneaua din interior. Chiar m-aș fi așteptat la exagerări din punctul ăsta de vedere, însă am fost plăcut surprinsă.

După ce-am băut o cafea și-am căscat nițel ochii în magazinul din incintă, m-am dus să cumpăr programul de concert. Așteptând la rând, mi-au căzut ochii pe un anunț plasat în imediata apropiere, lângă micul ghișeu de informații. N-am avut inspirația să-i fac poză, deși acum ar fi fost interesant să vă arăt imaginea, pentru simplul motiv că m-au apucat instantaneu trepidațiile și transpirațiile, iar pulsul scăpase binișor din hățuri. ”La terminarea concertului, Zubin Mehta va oferi autografe în foaier”. 

Nu-mi venea să cred că el însuși face asta și previzibil, nu m-am mai putut gândi la altceva. M-am bucurat de muzică și am experimentat niște trăiri și emoții necunoscute până atunci, despre care voi vorbi separat, în articolul dedicat concertului. Dar în interior eram doar un freamăt; aș fi făcut implozie de fericire la gândul că-l voi revedea din nou de aproape. 

După concert, m-am precipitat în foaier. Aici fuseseră amenajate două mese pe care se aflau CD-uri, DVD-uri și Blu Ray-uri cu muzică dirijată de el, expuse la vânzare. ”E printre ele vreunul pe care nu-l ai?”, m-a întrebat jupânul legitim. Da, mai erau vreo două-trei chiar, de unde rezultă că mai am de lucrat la exclusivista mea colecție :)) M-am hotărât pentru un CD cu mai multe concerte de vioară de Bach și Elgar, solistul fiind Pinchas Zukerman. M-am așezat la rândul care deja începuse să se formeze și am așteptat, din ce-mi amintesc, vreun sfert de oră. Timp în care coada luase proporții de n-o mai puteam cuprinde cu privirea din locul unde eram.

Duioșie, drag, admirație, emoție și strângeri de inimă, toate m-au copleșit dintr-odată când a apărut, adus de cineva într-un scaun pe rotile. Nu e pe deplin refăcut după intervenția suferită la genunchi în august și cu siguranță i-ar fi fost greu să coboare treptele de la cabina lui până în foaier. Cu atât mai de apreciat gestul său.

Ne-a salutat, iar toată lumea l-a aplaudat. A fost adus la masă și, fără a se da jos din scaunul cu rotile, a început să semneze autografe. Pe orice: bilete de la concert, programe, CD-uri șamd. Nu se uita la persoana căreia îi dădea autograf, poate fiindcă nimeni nu-i spunea nimic. Eu pritocisem în gând câteva fraze în intervalul cât așteptasem, dar am renunțat la aproape toate. Am vrut să-i spun că sunt din România și să-i mulțumesc pentru că a acceptat să fie președintele onorific al Festivalului Enescu, dar m-am răzgândit; cu cât îl țin mai puțin ”pironit” la masă, cu atât mai bine, mi-am spus. Și-apoi... nu știu dacă aș fi reușit să duc până la capăt o frază așa de lungă :)) După cum nu știu nici cât de relevant ar fi fost, în definitiv...

Așa că, ajunsă în fața lui și dându-i CD-ul ales pentru a-l semna, i-am spus: ”Thank you for a wonderful evening”.  A zâmbit auzindu-mă.

Al doilea autograf pe care-l primesc de la el, după cel de acum doi ani și jumătate:

Dându-mi înapoi CD-ul, m-a privit și mi-a surâs. Un zâmbet pe care-l voi păstra și prețui toată viața, alături de amintirea celor mai negri ochi pe care i-am văzut vreodată :)

A fost cea mai frumoasă surpriză pe care Berlinul a scos-o din joben pentru mine. Și n-am cuvinte să-mi exprim recunoștința pentru încă un eveniment din categoria ”momente pentru o viață”. După foarte multă vreme, mă simt din nou însuflețită :)

Printre zâmbet, printre nori :)

Și iată-mă-s înapoi pe baricade. Cum sunt? În al nouălea cer, așa sunt :) Da, a fost frumos. Da, am multe povești și poze, așa cum sperasem. Au fost trei zile pline cu de toate: muzică, pictură, plimbare, experiențe, descoperiri, senzații și....

... și o SURPRIZĂ! Neașteptată, dătătoare de fluturi în stomac și MINUNATĂ!!! :) :) :) 

O surpriză care m-a făcut atât de fericită cum nu credeam că pot fi, cel puțin nu după ultimele luni. 

O surpriză care mi-a făcut inima să danseze, mâinile să tremure și ochii să se aburească de emoție și de drag.

Revin cu povestea, cât ați zice ”surpriză” :)

Între timp, un mic preambul... 

... cui surâdea Zubin așa de frumos? Oare cui? :)

Respiro la capitală

Plecăm câteva zile la Berlin, așa cum plănuiserăm demult. Sper să-mi revigorez, măcar parțial, starea de spirit. Premisele sunt încurajatoare: diseară îl revăd pe Zubin, într-un concert susținut la Filarmonică :)

Ne citim de joi încolo, sper să revin cu multe povești și poze frumoase :) Între timp, săptămână frumoasă să aveți!

Rostul

Nu-l prea găsesc. Mai corect spus, nu MI-l găsesc.

Zilele trecute, aflându-mă în mașină, mă gândeam (prost obicei) la viața mea în ăști 35 de ani care s-au scurs până acum. Mă mai gândeam la o anume copilă în vârstă de 15 ani, care cântă minunat la vioară și care debordează de bucuria de-a trăi; dacă te uiți în ochii ei, vezi fericirea și candoarea în stare pură.

Și mă mai gândeam la mine, care la 15 ani trăiam asta. Și alte câteva pe lângă, la fel de greu de dus, sau poate chiar mai greu. 

Și realizam o dată în plus că atunci trebuie să se fi stins ceva nu numai în privirea mea, ci și în mine.

Dau impresia că mă plâng? Ei bine, da, poate că o fac. Mi se pare al dracului de nedrept ceea ce mi s-a întâmplat. Și cu toate că sunt recunoscătoare că-n final am ieșit întreagă la minte din prima parte a vieții mele, nu mă pot împiedica să mă gândesc că n-am meritat toate astea. 

Locul unde mă simt bine l-am găsit (mă refer la țară, orașul nu e neapărat locația visurilor mele, dar ăsta e un aspect care se poate îmbunătăți), omul l-am găsit, ce n-am găsit e rostu-mi. Sensul meu pe lumea asta. 

Credeam că l-am găsit în anii în care am lucrat în presă. Profesional vorbind, n-am fost nicicând mai împlinită ca atunci. Să merg la evenimente și să scriu despre ele, să iau interviuri pe care să le redactez apoi, asta însemna pentru mine bucurie pură. Am câteva materiale remarcabile din perioada aia. Nu voi uita niciodată adrenalina care preceda întâlnirea cu vreo personalitate, emoțiile din timpul interviului (ce fericire să văd că interlocutorul se simte bine în dialogul cu mine, iar discuția divaghează de la întrebările pe care mi le pregătisem, ducându-mă în zone unde nici n-aș fi crezut că pot ajunge!), freamătul dinaintea scrierii materialului și, în sfârșit, sentimentul acela de ”I DID it!” pe care-l aveam după ce-mi puneam semnătura sub text.... 

Oh, da, mi-e dor de meseria mea. Și ce dor... Nu regret emigrarea, care-a venit ”la pachet” cu renunțarea la profesie. A fost alegerea mea și sunt pe deplin împăcată cu ea. Dar nu pot să nu-mi fie dor. Și-n același timp, nu pot să nu simt că mi-am pierdut rostul, mult-puțin cât era. 

Ce mi-aș dori să fac? Bună întrebare :)) Să-mi găsesc rostul. Să mă întorc în presă (sweet dreams), să scriu cărți, să... să.... 

Naiba știe. Eu în niciun caz nu știu ce m-ar (mai) putea fericită cu adevărat. Câteodată am sentimentul, și-acum îmi cer scuze pentru exprimarea lacrimogenă, că toate cele pe care le-am trăit m-au secat. M-au uscat. Și mi-au luat ceva prețios, pe care niciodată n-am mai reușit să-l găsesc de-atunci: capacitatea de a-mi iubi viața și de-a mă bucura de ea. 

Nu mă refer la micile plăceri delicioase, ci la marile întrebări (existențiale, dacă vreți să le spunem așa), cărora nu le găsesc răspuns.

Ce să fac, ajunsă într-un punct ca ăsta? Cum să mă ridic?

Coleg nou, pericol public

Timp de trei luni, voi avea pe cineva în departament. Un plod de vreo 19-20 ani, care face o specializare în logistică și, ca parte a instruirii lui, trebuie să absolve câte un stagiu de trei luni în fiecare secție a companiei.
Nu e primul care vine la noi, au mai fost trei până acum. Dar individul ăsta e cu totul și cu totul special.

Colegii mei și team leaderii de la sortare/ ambalare, unde și-a efectuat deja stagiul, respiră ușurați că au scăpat de el. La fel și celelalte secții prin care a trecut până acum.
Pe mine mă compătimește absolut toată lumea. Am fost întrebată dacă nu cumva aș dori un șnaps (ba ce-aș mai fi dorit). ”Ah, săraca Greta”, oftează colegii când dau cu ochii de mine. Cei de la secțiile unde a fost îmi zâmbesc cu înțelegere, stil  ”da, știm cum e!”.
Sfârfâlică mi-a demonstrat susținere totală, în felul lui clasic și inconfundabil: ”Greta, crede-mă că te înțelegem cu toții, dar nu ai de ales”. Mno, superb sau ce? :))
Musiu Șarl face mișto de mine. ”O să solicit o primă specială, pentru nervi făcuți ferfeniță”, l-am anunțat azi. ”Numai trei luni trebuie să rezistați”, m-a consolat 'mnealui, de parcă aș fi fost trimisă într-o colonie de penitență sau ceva pe-acolo.

Plodul, pentru care încă nu am o poreclă, este o catastrofă. Ba nu, CATASTROFĂ. Leneș, total neimplicat, delăsător, împrăștiat și de-o obrăznicie incredibilă. Îi explici de zece ori un protocol, a unșpea oară se împotmolește de la prima etapă și apoi se ofuscă: ”Sunt nou aici, trebuie să mi se arate!”.

Azi îi explicam, cred că a treia sau a patra oară, felul în care se schimbă statusul anumitor comenzi. Sunt niște simboluri cu numărul comenzii pe acolo care, în funcție de niște parametri activați de noi, își schimbă culoarea: din roșii devin albastre. Ceea ce înseamnă că-n acel moment comanda e completă și poate fi expediată. 

Plodul se uită la mine căpiat, de parcă-i detaliam dovezile existenței extratereștrilor. ”De ce se face albastru acolo?”, întreabă.  

N-o fi înțeles procesul, îmi zic, inspir adânc și reiau explicațiile cu elan, da capo. ”Asta am înțeles”, glăsuiește ipochimenul, ofensat nevoie mare că l-am bănuit de nepricepere. ”Ce vreau eu să știu este ....” (pauză de efect, în care privea concentrat monitorul).... ”de ce au ales tocmai culoarea albastră?”. 

No comment! Deci cam așa se prefigurează următoarele trei luni. Nu, nu vreau să mă gândesc la felul în care-o fi fost selectat inutilul ăsta pentru specializare. Nu vreau și gata. 

Astăzi, la capătul primei zile în care l-am avut la mine, am înfăptuit următoarele:

- Mi-am uitat jacheta la serviciu;

- Am uitat să scanez cardul de acces la plecarea acasă;

- Am vrut să descui mașina cu portofelul.

Și n-a fost decât prima zi. Suspectez că mă voi distra din ce în ce mai intens.