Moment aniversar cu praz, baloane, organe și tiară

Duminică a fost ziua șefei, drept pentru care am benchetuit. Vorbă să fie. În realitate am plimbat cu dexteritate furculița prin farfurie, încercând să mănânc atât cât să nu bată la ochi (explicații mai jos), am tras de apă minerală și Cola (eram cu mașina), dar mai ales am căscat ochii, m-am minunat îndelung și pe-ndelete și mi-am repetat că mare-i Grădina (explicații, ați ghicit, mai jos). 

A împlinit 50 de ani femeia, deci zaiafet la o berărie situată la vreo 40 de kilometri de orașul unde stau. Splendid. Cochetam cu ideea de-a veni cu trenul, nu că mi-era de băut - cine mă cunoaște, știe că eu mai mult ”stric” berea, adică o-ncep și n-o mai termin, iar cât despre tărie, nici pomeneală - însă n-aveam chef să mă trambalez cu mașina, nu cunoșteam locația, oi găsi / n-oi găsi loc de parcare șamd. Dar sărbătorita m-a potcovit cu sarcina de-a o ”culege” în drum pe o altă șefă (am trei șefe, în caz că vă-ntrebați), deci la drum, Greto, cu inima pe cuie, ca de fiecare dată când mă aventurez pe teren necunoscut. 

Ajuns cu bine, parcat cu succes (pfiu), felicitat și pupat reglementar personajul principal. O masă separată pentru cei de la firmă, yey, putem sorcovi în liniște 😃 Foarte instructiv s-a dovedit a fi. Am aflat că Sfârfâlică, de asemenea invitat, e pasionat de orhidee (nu pare deloc genul pe care să-l bănuiești de asemenea sensibilități), și-a procurat inclusiv o perie specială pentru frunze, vorbește cu florile zilnic (a... ha 🤔), dar era frustrat că vreo câteva dintre ele s-au uscat.

Nu pot să m-abțin. ”Păi dacă le-oi fi vorbit pe tonul pe care-mi vorbeai mie când te-apuca strechea, normal că s-au uscat bietele plante”. Nu, cică a fost blând. Asupra acestui aspect am serioase dubii, bazate pe-o experiență de cinci ani și jumătate cu mai sus-menționatul.

Am suspendat temporar fascinanta discuție pentru a i se înmâna un cadou șefei. Este momentul să reiterez ceea ce-am mai povestit în alte împrejurări. Cu astfel de ocazii, se obișnuiește să se organizeze anumite jocuri, sărbătoritul trebuind să execute niște sarcini, în aplauzele și chicotelile asistenței. De data aceasta, în afara darurilor obișnuite, au fost trei cadouri decernate cu ceremonial. 

Eh, ș-acu' așezați-vă binișor.

1. Autori: Sfârfâlică și încă doi colegi, șefi la alte departamente. 

Am ieșit în fața berăriei și au adus un uriaș panou din plută (atât de mare era că n-a încăput în mașină, îl transportaseră într-o remorcă). Pe el fuseseră fixate cincizeci de baloane - numărul anilor împliniți, umflate cam pe jumătate. Sărbătorita a primit două săgeți de darts și de la oarecare distanță trebuia să nimerească baloanele. În fiecare balon se găseau câte trei monede de cincizeci de cenți, fiecare monedă fiind ”învelită” într-un capac de bere. Dacă rata trei baloane consecutiv, dând cu săgeata pe alături, trebuia să bea dintr-o sticlă de Schnapps.

”Băi, da' câtă bere or bea ăștia”, am cugetat eu, calculând că-n total erau 150 de monede 😵 Faptu-i cert, oamenii au avut multă răbdare, de-au stat să bage atâtea monede în capace. Sper că și șefa o să dea dovadă de aceeași răbdare, ca să le scoată de-acolo.

2. Autori: sora șefei și soțul său.

Au adus o cutie de dimensiuni considerabile, pe care scria mare ”Piese de schimb”. Sora citea un fel de poezie, habar n-am dacă era creație proprie sau luată de pe undeva, nu contează. Ideea era că, iată, îmbătrânești, diverse părți ale corpului cedează și ai nevoie de, ați ghicit, piese de schimb. Fiecare vers făcea referire la câte-un organ sau parte a corpului. ”Picioarele sunt obosite, de la cât ai mers”, recită ea de exemplu, iar bărbatul ei dă la iveală o pulpă de porc ambalată în vid. ”Ai petrecut mult în viață, iar ficatul se resimte” și din cutie apare un ficat, tot în pungă vidată.

Până a isprăvit de citit toată poezia, se formase un morman impresionant de carne. Rinichi, limbă, mușchi de nu-știu-care, cotlet șamd. De asemenea, în cutie se găseau și legume, pentru un trai sănătos. Nu vă spun ce comentarii au fost la apariția unui respectabil praz, dotat cu niște mustăți fenomenale. 

Eram siderată, dar toți cei din jur se distrau de minune și erau de acord că e un cadou extraordinar. Sărbătorita părea de asemenea foarte încântată. Deci eu sper că n-o să primesc vreodată organe și membre de animale, cadou de ziua mea. Dixit!

3. Autori: patru fete din departamentul nostru - eu, celelalte două șefe și încă o colegă având aceeași funcție ca mine, doar că pe altă specialitate).

(Disclaimer imperios necesar: în afară de a contribui financiar cu o sumă stabilită de comun acord, n-am avut niciun rol în alegerea cadoului. Parole d'honneur!)

Au fost, de fapt, două cadouri: unul de oameni normali la cap (o felicitare în care s-au pus bani) și unul... judecați și voi.

S-a adus un mare paner, în care se găseau o sumedenie de obiecte ambalate individual. Tradiția cere să fie tot atâtea câți ani se aniversează. Sărbătoritul trebuie să desfacă în public fiecare cadou, să mulțumească și să-l întrebuințeze pe loc, în aplauzele publicului. 

Pân-aici, numai de bine. Problema era că obiectele erau - din punctul meu de vedere - niște inutilități, asta-n cel mai bun caz. În cel mai rău, de-un kitsch sinistru. Spicuiesc din memorie: coardă de sărit; ochelari de soare supradimensionați, de carnaval; maglavais pentru făcut baloane de săpun; o tiară sclipicioasă din plastic, cu pietricele și pene roz; două cârlige de rufe, tot roz; cifrele zilei de naștere, din material gonflabil; ghirlande; pampoane de-alea de folosesc majoretele; o cravată; o brichetă; o pereche de șlapi (ultimele trei, tot roz); o țigară (măcar asta nu mai era roz, for a change). Etc etc, nu mai enumăr că m-apucă nervii, iar. 

Băi frate!!! Eu înțeleg - obiceiuri, amuzament, bla-bla, dar... dacă am fi pus laolaltă toți banii adunați pentru cadourile 1 și 3, ieșeam la vreo 200 de Euro, după estimările mele. Nu era de preferat să-i fi dat banii ăștia, să-și cumpere femeia ceva ce i-ar fi plăcut? Cam ce utilitate o să dea oribilității de tiară? Sau ochelarilor de soare mai mari decât capul ei?

Mi-am adus aminte de precedentele aniversări ale aceleiași șefe, când de asemenea cadourile au fost din categoria ”scuipă-ți în sân”. Am povestit acum câțiva ani despre asta, aici. Clar, biata femeie n-are prea mult noroc, deși s-a arătat încântată - dar numai ea știe ce-o fi gândit de fapt.

Dar să vă spun ce-am îmbucat, ca să-nțelegeți de ce-am plimbat furculița. Nu a ales fiecare din meniu, ci era totul prestabilit:

- o supă limpede și clară, cu una bucată perișoară din ficat (manjabilă, vorba lui Virgil Ierunca);

- o friptură cu sos, cu garnitură din varză roșie fiartă, piure de spanac și o gălușcă făcută din cartofi, în compoziție punându-se și ceva făină, precum și ouă. 

E momentul să spun că felul al doilea - tipic bavarez, trebuie să spun - e una dintre puținele mâncăruri care mie nu-mi plac nici cu slujbe. Carnea aia mi se pare ațoasă, cu tot sosul. Găluștele mai treacă-meargă, dar nu-s deloc ceva după care să pot spune că mă dau în vânt. Cât despre varza fiartă și piureul verrrrde din spanac... să fim milostivi și să tragem perdeaua, cum zicea Mark Twain. 

- la desert, înghețată. Nimic memorabil, dar măcar mi-a trecut gustul de spanac fiert.

Între timp, Sfârfâlică avea existențiale: cum de sunt găluștele atât de galbene? Prietenei lui nu-i ies așa. S-a făcut schimb intens de experiență, dar nimeni nu părea să dețină răspunsul, așa că a întrebat-o pe chelneriță. ”De la ouăle șefului”, a glăsuit ea suav, lăsându-ne perplecși. ”Crește găini bune de ou”, a mai zis ea, dar prea târziu. Am plăsmuit pe dată câteva imagini interzise minorilor, pornind de la ”ouăle șefului” și prazul pomenit mai devreme. 

Am ajuns acasă pe la ora 1:30 noaptea și ieri am zăcut toată ziua, epuizată pesemne de-atâta bătut apa-n piuă.