Pe tărâm american (III): muzeele din New York

Metropolitan Museum of Art fusese de la bun început pe lista noastră - deși eram destul de sceptici, gândindu-ne cumva că... ți-ai găsit cine să aibă artă, americanii. Pfff, îmi ziceam eu, snoabă cum mă știți - orice-ar fi având ei acolo, nu poate fi peste ceea ce-am văzut la Galeriile Uffizi, unde într-adevăr am dat peste niște comori cum nu aș fi crezut că există. 

Am fost, însă, plăcut surprinși. 

De fapt, primul muzeu pe care l-am vizitat a fost cel de Istorie Naturală. Fusese dorința jupânului să-l vadă, iar eu n-aveam nimic împotrivă. Părea să fie interesant și am achiziționat și un bilet suplimentar, pentru vizionarea unui film de jumătate de oră, pe care ni l-am ales noi (despre Big Bang, subiect care ni s-a părut cel mai interesant dintre cele cinci opțiuni prezentate). 

Interesant nu doar părea, ci chiar ar fi putut să fie. Însă nu prea am izbutit să ne concentrăm pentru a parcurge amănunțitele și foarte necesarele explicații care însoțeau majoritatea exponatelor. Erau foarte, foarte mulți copii acolo, care țipau entuziasmați și alergau peste tot, ceea ce evident că ne-a perturbat atenția. Să ne-nțelegem, n-am absolut nimic împotriva copiilor și nici măcar nu ne-am supărat că n-am rămas cu mai nimic din ce-am văzut la muzeu - consemnez însă întâmplarea, așa cum a fost. 

Documentarul despre Big Bang ne-a plăcut și am plecat mulțumiți de acolo. Trăgând linie, n-am regretat vizita la American Museum of Natural History. Dar nici nu aș putea spune că a reprezentat vreun moment remarcabil. 

Cu totul altfel au fost lucrurile la Metropolitan, însă. O primă surpriză am avut-o chiar la intrare - nu se impune achiziționarea unui bilet, politica muzeului fiind aceea de-a permite tuturor accesul, chiar și celor care nu-și permit să achite prețul recomandat de 15 dolari. La casa de bilete, un afiș ne aducea la cunoștință că ”puteți plăti cât doriți, dar avem rugămintea să fiți generoși - costurile de administrare și întreținere sunt foarte ridicate”. N-am achitat 30 de dolari, ci mai puțin de atât - dar a fost o sumă în parametrii bunului-simț. 

”The Met”, cum este colocvial și cu afecțiune denumit, e absolut copleșitor. Nici vorbă să poată fi vizitat integral; are o suprafață de 200.000 de metri pătrați și include aproximativ două milioane de opere de artă. Cea mai bună idee este aceea de a-l vizita strategic, altfel spus - de a-ți alege două-trei galerii din totalul de 23, pe care să le parcurgi pe îndelete. Noi am vizitat împreună galeriile de Artă greacă și romană, după care ne-am despărțit; jupânul a mers singur la galeria de Arme și Armuri, iar eu, la cea denumită ”Aripa Americană” - o secțiune unde se găsesc reproduceri de interioare ale locuințelor în stil colonial, precum și o fastuoasă colecție de mobilier și porțelanuri, care se întinde pe nu mai puțin de trei nivele. 

Amândoi ne-am întors foarte entuziasmați din vizita individuală și dorindu-ne să fi putut sta încă niște ore doar în galeriile respective. A urmat colecția de instrumente muzicale, de care eram foarte curioși. Ce să vezi însă... este extrem de mică și cu puține exponate. Și peste ce-am dat acolo?

Cât a fost ea de blamată, a ajuns vuvuzela exponat la ”The Met”? A ajuns 😃

Am văzut multe tablouri (destul de puține cu tematică religioasă, comparativ cu alte muzee), dar unul dintre ele ne-a atras atenția:

Buna Vestire - pictură de Joos van Cleve

Ceea ce ne-a intrigat și, în egală măsură, amuzat la acest tablou a fost reprezentarea în sine. Zi așa, deci Fecioara Maria era destul de înstărită, îmbrăcată elegant, locuia într-o casă frumos mobilată, avea pat cu baldachin (ha) și dacă mă uit la cartea din fața ei, conchid că era și alfabetizată. 

Simbolismul din pictura asta ne scapă, e clar. 

Ultimul muzeu vizitat la New York a fost... Madame Tussaud. Înainte de-a da ochii peste cap, îngăduiți-mi să-mi pledez cauza 😃 De mulți ani sunt curioasă de acest muzeu, dar niciodată nu m-aș fi îndurat să plătesc prețul exorbitant impus. Pentru niște păpuși de ceară, să pretinzi vreo 20 de Euro de persoană (la Berlin) mi se pare curată obrăznicie. La New York era 32 de dolari UN bilet și n-aș fi dat banii ăștia nici să mă pici cu, evident, ceară. Șpilul a fost însă că era inclus într-un pachet turistic, pe care l-am cumpărat și despre care voi scrie într-un articol separat. Drept pentru care am zis că, dacă tot nu trebuie să plătesc pentru asta per se, hai să-mi fac damblaua....

Chiar că dambla. Nu-mi pare rău că l-am vizitat, dar cred c-aș fi bocit după fiecare dolar dacă aș fi cumpărat bilet. Adică până la urmă... e o butaforie, mai mult sau mai puțin reușită.

Mărturisesc că n-am înțeles niciodată pasiunea stârnită de Johnny Depp. Nu e genul meu și pace.

Vizită la nivel înalt, dar nerespectând codul vestimentar.

Și după ce mă bosumflu ca Morgan Freeman...

... anunț ceva de maxim interes pentru omenire.

A se observa moaca-mi autoritară în timp ce apăs butonul roșu, sub atenta supraveghere a Președintelui. Kim Jong-un, ești terminat. 😃

Sunt convinsă că muzeele Madame Tussaud din Londra sau Amsterdam sunt incomparabil mai mari și mai cuprinzătoare decât cel de la New York. Dar faptu-i cert, o să găsesc niște căi mai înțelepte de-a cheltui bani când voi ajunge acolo, decât să le vizitez 😃

Și cică de ce n-am dispoziție de scris despre vacanță

Uite de-aia.

Mail pe un ton cam isteric și expediat la toate departamentele imaginabile de la una dintre tipele de la Customer Care, pe care am poreclit-o Eufrosina Habarnamescu (din motive foarte solide). Săriți, comanda cu nr. XXXXX a fost expediată punctual săptămâna trecută, dar n-a ajuns la client - undeva în Europa - și numărul de tracking nu confirmă decât că pachetul a părăsit Germania, dar mai departe nu se știe pe unde-a rămas agățat, clientul face spume și gâlci, vrea informații urgent!

Ho, draga mătușii. Treaba noastră e să expediem comenzile, nu să le ținem de mânuță până ajung la clienți acasă. Avem un departament aparte, care se ocupă (inclusiv) de situațiile astea, drept pentru care dau mail-ul mai departe, o iau și pe Eufrosina în CC,  ca să nu tropăie sărmana și-mi văd de-ale mele.

Juma' de oră mai târziu, mail de la un coleg al Eufrosinei - personaj încă necunoscut mie, deci probabil e nou pe-acolo, dar după nume pare că e din neamul celor care fac pelerinaj la Mecca. Relatează aceeași poveste, legată de fix aceeași comandă și încheie ritos: ”vă rugăm să ne spuneți ce să-i comunicăm clientului”.

Hit the road, Jack, aia să-i comunicați, mormăi eu și-i răspund că Eufrosina s-a agitat deja din cauza comenzii respective (ăștia doi n-or socializa? Că de lucrat în același departament, e clar că lucrează), atașez și mail-ul trimis mai devreme de unde rezultă că am dat problema mai departe la colegii specializați pe asta și-mi văd de-ale mele. C-aveam destule, nu că zic, da' vreau să spun.

Pac la Războiul, alt mail. De la niște amețiți din firma noastră, for a change. Îi răspund ei ceremonios Eufrosinei, cum că pachetul a fost expediat la timp de noi.

Rânjesc. Hai să văd cât timp îi trebuie ăleia.

Patru minute pe ceas îi trebuie. ”Aveți un număr de tracking?”.

Amețiții noștri îi scriu tacticoși numărul de tracking pe care-l avea și ea - și-n care se împotmolise.

”Nu e concludent”, se zburătăcește ea în mail-ul următor, ”i-am scris deja lui Frau N. acest lucru”.

Așa, și? Mai departe? Frau N. a reacționat la mail-ul tău, aia nu menționezi?

Amețiții îmi scriu mie, luând toate cele trei șefe ale mele în CC. ”Salut, Greta, ai rezolvat? Te rog să ne informezi urgent, Frau Habarnamescu așteaptă, Herr *pelerinaj-la-Mecca* ne-a scris de asemenea, în ce stadiu ești cu problema??”.

Într-un stadiu rococo sunt. Îi informez, tot via E-Mail, că am redirecționat problema la departamentul de specialitate și-mai-scutiți-mă-că-am-și-altele-de-făcut-și-oricum-nu-era-treaba-voastră-să-vă-băgați. Ultima parte am mestecat-o-n gând.

N-apuc să rezolv un alt spanac nou apărut și sfidător, că văd alt mail de la amețiți. ”Credeam că voi vă ocupați de asta. La cine ai redirecționat mail-ul?”

Aloooo, acu' 3  minute v-am scris cui l-am trimis! Nu că poa' să-nnebunească omu', vorba lui Caragiu.

Amețiții se repliază și scriu la departamentul respectiv, întrebând dacă au rezolvat. Fetele de-acolo, senine: abia am primit solicitarea de la Greta, nu putem avea un răspuns mai devreme de o zi-două.

Pfiu. S-au calmat. Deocamdată.

Nici n-am mai numărat câte mail-uri am scris, citit, redirecționat. Și cică să fii productiv, să rezolvi, să faci, să dregi. Da, că și mult timp am.

A zis cineva ceva de eficiența germană?

De ce scriu atât de rar?

Înainte de-a pleca în vacanță, îmi imaginam cu multă fervoare despre cum și cât de mult voi scrie despre experiențele din America după ce mă voi fi întors. Chiar am și conceput un fel de ”plan editorial”, din care până acum n-am bifat decât două puncte din... nu contează câte, oricum destule. 

De ce scriu atât de rar, cu toate că am o desagă plină de povești? Dacă e să fiu cinstită cu mine însămi, nu pot da vina în totalitate pe serviciu (deși aceste două săptămâni de când m-am întors au fost foarte grele, cu stres mult, lucruri învățate azi pe care trebuia - tot azi - să le pun în practică și să meargă totul șnur, zeci de mail-uri, întrebări, criză de timp, presiune). Cu toate astea însă, aș fi putut scrie mai mult decât am făcut-o. Așadar, de ce nu s-a întâmplat?

Ca să fiu sinceră, nu știu. Aș putea da vina pe dezobișnuința de a scrie (înainte trebuia să se fi întâmplat ceva ieșit din comun ca să nu scriu o săptămână, acum chiar n-a fost nimic și totuși....). În trei săptămâni fără blog să-mi fi ieșit chiar așa din mână? Nu e seară în care să nu mă duc la culcare fără să-mi fac reproșuri că, iată, nici azi nu am scris... am cititorii mei, care intră în fiecare zi numai pentru a vedea articol de acum cine mai știe câte zile... și-mi pun cenușă-n cap, și-mi promit că mâine vor scrie, dar mâine mă iau cu altceva și a mai trecut o zi. 

Probabil că-n aceste săptămâni de concediu, ieșind complet din rutina zilnică, mi-am pierdut disciplina scrisului - care, cinstit vorbind, n-a fost niciodată foarte dură, dar a fost. Nu vreau să abandonez blogul, nici vorbă de asta. Iubesc să scriu, iar blogul mi-a devenit unul dintre cele mai dragi hobby-uri. Ceea ce face să fie și mai de neînțeles felul în care las să se depună praful pe aici. 

O să-mi bag mințile-n cap, chiar de-o fi nevoie să-mi impun scrisul într-o primă fază. Apropo, n-am înțeles niciodată expresia asta cu băgatul minților în cap. Nu e ca și cum ar fi de dorit să le, hmmm... bagi oriunde altundeva decât în cap.

Pe tărâm american (II): primii kilometri la pas prin New York

În prima noapte petrecută în America am dormit 12 ore. Eram atât de obosită și dezorientată din cauza schimbării de fus orar, încât nu simțeam nicio emoție, voiam numai să dorm. Somnul reprezenta pentru mine în acel moment Alfa și Omega și nu mă puteam gândi la nimic altceva. În ajun, imediat după ce ne-am cazat, ieșiserăm la plimbare prin Manhattan, dar sinceră să fiu nu-mi amintesc prea multe - vedeam totul cu ochi cârpiți de somn și o perseverentă durere de cap. 

A doua zi însă, după un mic dejun cu-ce-altceva-decât-omletă, eram deja alt om. Ne plimbam și totul era diferit. Strada, magazinele, oamenii, totul în jurul nostru arăta altfel decât oriunde în Europa. Aveam, desigur, obiective precise, dar în prima zi ne-am plimbat cam fără țintă, curioși să vedem unde ajungem. 

Fascinant, așa mi se părea absolut tot ce vedeam la fiecare pas. Aglomerația din Manhattan și zecile de vânzători ambulanți care te abordează la fiecare pas nu mă deranjau deloc, probabil eram prea entuziasmată. Uneori, visele se împlinesc, mă gândeam în timp ce-mi ”înălțam”  gâtul să disting până suuus de tot, în vârful zgârie-norilor pe care toată viața-mi dorisem să-i văd. 

Am ajuns la Grand Central Station fără să ne fi propus în mod special, deși o aveam pe listă. Pur și simplu ne-a ieșit în cale...

Cu o suprafață de 19 hectare și având 44 de peroane cu 67 de linii, este consemnată în Cartea Recordurilor ca fiind cea mai mare gară din lume. Se spune că ”suportă” zilnic greutatea a 750.000 de persoane, dintre care doar o treime sunt călători, iar restul o vizitează. Având multe restaurante, magazine, cafenele, ba chiar și muzee, este practic un oraș de sine stătător. 

Catedrala St. Patrick a fost un alt obiectiv la care am ajuns fără să ne fi propus asta, doar plimbându-ne pe atât de cunoscuta 5th Avenue. Simplul fapt de-a mă afla acolo și de-a vedea locuri pe care le știam din filme era atât de ”rewarding” (nu pot evita cuvântul ăsta), încât aveam sentimentul că-mi va exploda inima de bucurie și recunoștință. 

Interiorul catedralei e de-o grandoare și-o frumusețe care-ți taie respirația. 

Am aprins o lumânare, m-am gândit la mama, iar sunetul orgii mi-a adus lacrimi în ochi. Nu știu nici eu de ce plângeam. Poate de prea-plin sufletesc, de frumusețea muzicii, de gândul că ea s-ar fi bucurat atât de mult să mă știe ajunsă acolo, dar în loc să-i povestesc am ajuns să-i aprind o lumânare la New York... 

Începuse să plouă, mărunt și pisălog. Știam că e posibil să se întâmple asta și eram pregătiți; ne cumpăraserăm pelerine dintr-un supermarket. Foarte practice s-au dovedit a fi. 

Am făcut un popas la Flatiron Building, una dintre multele embleme ale New York-ului. Găsesc extraordinar faptul că, din loc în loc, sunt amplasate mici terase unde nu se vinde nimic, dar poți sta să-ți tragi sufletul.  Aspect foarte important, având în vedere că mergi, mergi și iar mergi.

Cât timp ne-am odihnit acolo, doar privind în jur și ascultând zgomotul străzii, au venit un cuplu de asiatici care ne-au întrebat de unde am luat pelerinele :))) Sunt esențiale pentru plimbare prin orașul ăsta, unde acum e senin și soare și-n minutele următoare începe să plouă. 

Întâlnirea cu Brooklyn Bridge a fost... copleșitoare. L-am vizitat metodic și gospodărește: am intrat în Brooklyn pe Manhattan Bridge, am stat pe o bancă să ne recuperăm forțele și apoi ne-am întors în Manhattan pe podul Brooklyn. 

Structura metalică m-a cam indispus, mi se părea că ia din frumusețea locației. Parcă mă ținea cumva prea departe - dar independent de asta, e magic să vezi Manhattan de acolo... 

O rază de soare pe chipul meu. Oare cine să fi fost? :)

În Brooklyn, cineva a avut o idee deloc rea 😃

De fapt dacă stau să mă gândesc, nu cumva să-l deporteze. Păcatele mele, poate că ne pomenim cu el prin Europa :)))

Am ajuns și-n China Town și Little Italy (unde am revenit în altă seară și am luat cina) și ne-a surprins cât de întins e primul, respectiv cât de mic e al doilea. Practic, italienii au fost ”înghesuiți” de chinezi până când nu le-au mai rămas decât câteva străduțe. Impresionant a fost că văzuserăm de-atâtea ori locurile astea, în filmele lui Martin Scorsese despre clanurile mafiote din New York și nu numai. 

În contextul filmelor de care ziceam, firma de pompe funebre ni s-a părut cinico-amuzantă. Cum ar veni... servicii complete: îi lichidăm și-i îngropăm 😃

Și da, magazinul cu decorațiuni de Crăciun era deschis. Vara sanie și iarna car, știți vorba.

China Town este exact cum te aștepți să găsești la chinezi. Colorat, agitat, strident, pestriț. Și am văzut aici foarte multe magazine de corpuri de iluminat. De la becuri de toate dimensiunile și culorile până la candelabre somptuoase (la care eu am mustăcit că tot cele de la Musikverein sunt mai spectaculoase, na 😃).

Am intrat într-o farmacie să-mi cumpăr plasturi (după atâta mers, până și altminteri foarte comodele mele sandale deveniseră chinuitoare). Vânzătorul mă îmbia cu unii la preț de 7 dolari. Ce vorbești, Franz (sau Chen Li, că eram la chinezi), 7 marafeți pe niște plasturi? Mâncare știu să facă? ”Avem și la un dolar, dar nu sunt atât de buni”. Las' că-s perfecți :))) 

Ne-am dus la culcare frânți și abia mai simțindu-ne picioarele, dar satisfăcuți că noaptea de somn anterioară și multele ore petrecute în aer liber rezolvaseră jet lag-ul. Trecuse doar prima zi și deja aveam impresia că am ”luat” cu noi o parte considerabilă din New York. Era însă doar începutul :)

Pe tărâm american (I): experiențe de avion

(Cred că am cam subestimat jet lag-ul și efectele lui - mi-e somn la cele mai nepotrivite ore, iar noaptea bufnițez - iar acest prim episod al ”serialului american” e despre avioane, ceea ce mi se pare-a fi o ironică potriveală). 

Voi începe, așadar, prin a ”inventaria” pe scurt experiențele zborurilor internaționale și interne din această îndelungată și, după cum se va vedea pe parcurs, extraordinară călătorie.

De la Frankfurt la New York: Singapore Airlines

Zburam pentru prima dată cu Airbus A380, cea mai mare aeronavă folosită în prezent pe cursele de pasageri. Ce să zic, față de ”cutiuțele” pe care le cunoscusem până acum, era destul de intimidant și l-am contemplat pe fereastră, în timp ce așteptam la poarta de îmbarcare.

(Observați oamenii din stânga jos, oferă o perspectivă edificatoare în ce privește dimensiunile avionului). 

Formalitățile specifice n-au avut nimic ieșit din comun (personal, mă așteptasem la controale mai severe), o ciudățenie fiind însă faptul că, la unul dintre filtre, o agentă de securitate mi-a verificat clamele din păr. Probabil că am avut un aer foarte căpiat în timp ce ea îmi ”pocnea” clamele (din alea gen clips). Ce credea că pot să am în ele, aia aș vrea să știu. 

... și-am pornit. Din interior avionul nu mi s-a părut la fel de mare, deși avea trei rânduri de scaune, dar asta pentru că n-am urcat la etaj. Am constatat cu satisfacție că am loc destul la picioare și după decolare, am inspectat sistemul de entertainment instalat pe spătarul fiecărui scaun. 

Sistem care mi s-a părut destul de banal, trebuie să spun. Drept pentru care am citit, am vizionat vreo două episoade ”Twin Peaks” pe tabletă și-am moțăit. Scaunele erau destul de confortabile, ni se dăduseră perne și pături, ne-am descălțat (primiserăm chiar de la îmbarcare niște șosete), așa încât am călătorit confortabil. 

Pe durata zborului ni s-au dat de două ori prosoape fierbinți, pentru împrospătare. De mare efect, vă spun. Am primit mâncare bună și îndestulătoare - două mese principale și, între ele, snacks-uri și băuturi. 

Opt ore mai târziu.... 

Imagine de pe display-ul instalat pe spătarul scaunului din față

”Vă urăm bun-venit la New York”, a zis căpitanul, iar eu am simțit cum mi se înnoadă nervii. Nici vorbă să fi putut savura momentul. Aveam mari emoții în privința formalităților de admitere pe teritoriul SUA, despre care auzisem tot felul de povești cu balauri. În timp ce stăteam la rând, o agentă s-a rățoit brutal la o turistă derutată din grupul nostru, aspect care nu m-a încurajat deloc. 

Am înmânat pașaportul cu sfială și-am așteptat cu stomacul în gât și nervii jucând sârba. 

- Cât timp intenționați să stați în Statele Unite, ”you guys”?

Acel ”you guys” a făcut să-mi mai vină inima la loc. 

- Trei săptămâni, am piscuit eu. 

Au urmat vreo douăzeci de secunde foaaaarte lungi, interval în care a studiat pașapoartele, după care ni s-au luat amprentele (la toate cele zece degete), ni s-au făcut fotografii, s-a aplicat ștampila și ”have a nice day”. 

Chiar așa. De-abia în momentul ăla am simțit cu adevărat că am ajuns în America.

Șase zile mai târziu, iată-ne din nou în avion. 

De la New York la Los Angeles: Virgin America

Acu' să te ții controale și măsuri de securitate, mă gândeam eu, e zbor intern de pe JFK, nu te joci. Vezi să nu. Poate tocmai pentru că era cursă internă, totul a fost foarte relaxat. Prea relaxat, dacă mă-ntrebați pe mine. Practic, am trecut aproape ca prin brânză. 

Părerile ne sunt împărțite la capitolul ăsta. ”Ce să facă și ei mai mult, la atâta mare de oameni”, a opinat îngăduitor jupânul. Păiiii, la ce istoric au și la contextul actual, cred c-ar putea fi ceva mai chițibușari, mă gândesc eu. 

Sistemul de entertainment a fost net superior celui de la Singapore Airlines (am jucat inclusiv ”Spânzurătoarea” :))) și-am urmărit și filmul ”Forrest Gump”, care mi-a plăcut foarte mult - nepermis de târziu am văzut filmul ăsta...

Ce-a fost interesant pe acest zbor a fost modul în care primeai de mâncare. Pasămite nu ne aducea nimeni nimic și nici nu se anunțase ceva, dar am băgat de seamă că pasagerii din proximitate înfulecau de zor. Cum de ăstora le-a adus? Într-un târziu, ne-a picat fisa: trebuia să comanzi de mâncare prin sistemul de entertainment și să o plătești, cu cardul de credit. Mboon... până ne-am frăsunit noi, mai rămăsese un singur sandviș disponibil și l-am cedat jupânului. Eu am mâncat rafinat, ca o doamnă ce, nu-i așa, sunt: 3 cuburi din felurite sortimente de brânză, cu o felie de măr și câteva boabe de strugure. Ladylike sau ce? Rezon! 😃

De la Los Angeles la Las Vegas:  Southwest

Ne-am ”întrerupt” sejurul californian pentru două zile petrecute în cel mai uimitor oraș pe care l-am văzut vreodată. Despre zborul ăsta nu sunt prea multe de spus, având în vedere că a durat numai o oră. Cerul era senin, iar prin hublou vedeam doar o întinsă, nesfârșită, mare de nisip. Deșertul Mojave...

De la Los Angeles la Minneapolis:  Sun Country

Nici despre acest zbor (primul dintre cele două spre Europa) nu am cine știe ce de menționat, afară de faptul că a fost cel mai plictisitor dintre toate. Ne-au oferit o gustare cu aromă de celofan, n-aveau sistem de entertainment, iar eu eram destul de ciufută. Se terminase vacanța...

De la Minneapolis la Frankfurt: Condor 

Asta e o companie aviatică nemțească și trebuie să spun că am avut un sentiment foarte confortabil când, ajunși la check-in, am constatat că toate informațiile erau traduse în germană. Cumva, ne simțeam deja acasă. 

Zborul a fost lung, ciudat - am decolat seara, iar noaptea aceea a avut practic doar vreo patru ore, având în vedere că zburam de la vest la est - și destul de obositor. Nici vorbă de șosete sau prosoape fierbinți, iar sistemul de entertainment era foarte modest. Am moțăit aproape tot drumul, dar mi-a fost mult mai incomod pentru că spațiul dintre scaune era chinuitor de mic. 

Mâncarea n-a fost grozavă și-a fost și puțină. Am aterizat cam flămânzi și cu o durere de cap sâcâitoare. 

Concluzionând, Singapore Airlines a fost cea mai plăcută experiență. Cu siguranță vom căuta să zburăm din nou cu ei la viitoarele călătorii peste (multe) mări și țări.

În episodul viitor, pornim la pas prin New York 🙂

Back to reality, sau ceva...

Norocul meu că parola blogului e salvată și mă pot loga automat, altfel aș fi avut o problemă.... 🤔

Am scris doar ca să dau de știre că am revenit, dar azi nu-s în stare de nimic, în tot cazul nu de exprimare coerentă :) Am dormit 16 ore după ce m-am întors, știți 😃 și sper că am biruit jet lag-ul cu ocazia asta. 

Nu știu de unde să încep :) Așa că azi nu încep, apropo de ce vă spuneam de coerență. Am zeci de povești pe care abia aștept să vi le spun. Și am s-o fac, deci considerați-vă avertizați 🙂

Mă simt ca și cum aș fi fost în altă lume și de fapt, cred că exact așa e. New York, Los Angeles, Las Vegas. Nu-mi vine să cred că am ajuns acolo nici măcar acum :) 

Din sutele de poze făcute, azi vă arăt una care mie-mi place mult. Pierdută printre culori, în luminile de pe Times Square...  

Am făcut, văzut și experimentat atât de multe, încât cred că-mi vor trebui săptămâni să le diger pe toate. Am mers, cred, zeci de kilometri pe străzile New York-ului, l-am văzut de la înălțime și într-o croazieră pe Hudson, am făcut cunoștință cu Oceanul Pacific și cu soarele Californiei, am jucat la cazinou în Las Vegas (dar tot cu o cursă de linie am revenit de-acolo, deci nu am devenit milionară), am revăzut Veneția într-un hotel, am fost la un concert cu Lionel Richie și Mariah Carey, am căscat ochii la un spectacol Cirque du Soleil și multe, multe altele...

Bear with me, cum spun americanii :) Voi începe, cel mai probabil un serial și voi scrie în ordine cronologică . Între timp, vă îmbrățișez de bun-venit, sper că toată lumea e bine, da?