marți, 31 octombrie 2017

Și dacă nu mai poți ierta?


Unul dintre cele mai dificile demersuri - dacă le pot numi așa - e să scriu un articol despre un subiect care mă arde pe suflet și care trebuie ”dat afară”, într-un proces nu foarte diferit de catharsis - dar despre care ceva mă reține să dau prea multe detalii. O scald pe după vișin... pentru că detaliile m-ar conduce într-o zonă unde nu cred că sunt pregătită să pătrund. 

Am mai scris câteva astfel de texte de-a lungul vremii și chiar dacă n-am pus punctul pe ”i”, mi-a făcut bine... mi-am mai limpezit gândurile care se ciocneau unele de altele ca bulele de aer în globurile decorative și am mai descărcat parțial tensiunea acumulată. E ceea ce simt nevoia să fac și-n seara asta... după ce ieri mi-am reîntâlnit o cunoștință veche: dezamăgirea. 

Imaginați-vă că aveți în viața voastră pe cineva apropiat. Mai corect spus, foarte-foarte apropiat, la care țineți enorm, dar care, din felurite pricini - egoism, superficialitate, infantilism, încăpățânare etc - vă decepționează periodic, de ani de zile. De mulți ani. Cam de când vă puteți aminti, de fapt. Pentru că omul respectiv înseamnă enorm pentru voi - la un moment dat, chiar a fost întreaga voastră lume - ați iertat. O dată, de două ori, de cine mai știe câte ori. Uneori a fost atât de dureros, încât a rămas (de) neuitat, deși ați iertat cu adevărat și din iubire. Dar cenușa a rămas, după fiecare dintre aceste pârjoluri sufletești. 

Ați iertat pentru că iubeați. Și pentru că iubeați, v-ați agățat mereu de orice semn, oricât ar fi fost de palid, care să vă confirme că sentimentele vă sunt împărtășite. Deși în context reciprocitatea asta ar fi fost cel mai natural și firesc lucru din lume. 
V-ați agățat de iluzii, ați dat valențe extraordinare oricărui gest minim de ... păsare, ați interpretat într-o manieră extrem de subiectivă pentru că voiați să credeți că nu vi se pare, iar orice act de implicare vă înduioșează, îl povestiți cu un aer victorios tuturor și-l arhivați într-un colț de suflet. Nu vreți s-o recunoașteți, dar undeva în adâncul inimii știți că va veni momentul unei noi dezamăgiri, când veți avea nevoie de orice resursă de combustibil acumulată în timp, pentru a depăși momentul și pentru a ierta încă o dată. 

S-au scurs anii, ați crescut, ați mai înțeles una-alta, ați mai lăsat ”să treacă de la voi” și, cel mai important, ați lăsat ”garda” jos. V-ați îngăduit acest lux, cândva de neimaginat. Și pentru o vreme, a fost bine. Cu toate astea însă...

”Dacă mă mai dezamăgește o dată, mă tem că va fi ultima oară”, obișnuiam să-mi spun. Și eram rezonabil de sigură de asta. Ei bine... s-a întâmplat din nou, iar eu mă simt ca și cum m-ar fi pocnit careva cu o bâtă de baseball în cap, după ce mai întâi a trecut cu buldozerul peste mine. 
Nici măcar nu se mai pune problema de eternul și demonetizatul conflict între inimă și rațiune. Inima se ceartă singură. Ar vrea să ierte. Dar simte că nu mai poate. Nu încă o dată. Nu din nou.

Și dacă nu iert? Ce-o să se întâmple? N-o să mai revăd niciodată omul respectiv? În momentul de față, gândul ăsta mi-e de nesuportat, cu toată amărăciunea din suflet. 

Poate exagerez, habar n-am. Poate mâine o să mă simt mai bine și mai înclinată spre a ierta încă o dată. Nu știu. Tot ce știu e că-n momentul ăsta mă doare totul în mine. Atât de tare încât, dacă nu l-aș avea pe jupânul, n-aș mai avea niciun motiv să simt că viața asta mai merită trăită.

6 comentarii:

Anonim spunea...

E nevoie de acceptare pentru a putea veni si iertarea. Tu inca mai speri ca persoana respectiva se va schimba si nu te va mai dezamagi pe viitor.
Totusi, se pare ca persoana nu face nici un demers pentru a se cunoaste, pentru a se comporta altfel in relatia voastra ci contiuna a fi doar cum e.
Te-ai gandit ca poate daca nu vei mai revedea omul respectiv, chiar daca e nesuportat, poate asa e mai bine?
Intr-o relatie amandoi trebuie sa faca ceva, iar in cazul acesta tu ai facut si continui faci tot ce e posibil ca relatia sa poata continua. Celalalt doar primeste...
E nevoie de o anumita compatibilitate in orice relatie indiferent ca celalalt e o ruda apropiata sau un prieten drag.

Bristena, trecuta prin aceleasi framantari, datorita faptului ca ma proiectam (inca o fac) in oamenii din jurul meu si pentru casperam ca oamenii invata permanent din incercarile cu care ne confruntam de-a lungul vietii.

Carmen spunea...

Înainte să te întrebi dacă și cât mai poți ierta, vezi care-ți sunt așteptările, sunt ele fondate? Există un "acord" cu persoana în cauză, care să-ți îndreptățească așteptările? De multe ori, îi judecăm pe ceilalți, fără ca ei să știe cum anume dorim noi să fim tratați. Dacă acordul nu există, e indicat să comunici respectivei persoane, ce dorești și cum te simți, de fiecare dată, când lucrurile nu merg în direcția dorită de tine. Apoi, nu toți oamenii își arată iubirea la fel. Poate respectiva persoană, îți arată iubire, prin acțiuni pe care tu nu le observi. Mai precis,poate nu lipsa de iubire e problema, ci felul în care aceasta e arătată. Ritualul, ceremonia, practic!
Te îmbrățișez și-ți doresc limpezime în gânduri!

Anonim spunea...

Eu renunt. Ca mi-e greu sa gasesc sa resurse sa ma ridic iar si iar. Si e si mai greu sa traiesc cu drobul de sare asteptand sa cada. Asteptarea aia ma epuizeaza mai mult ca dezamagirea, plus ca ma injur singura ca-s proasta iar. Nu e solutia ideala, ca am pierdut si oameni misto pe care i-am penalizat la prima abatere, dar nah, e mai bine pt mine sa n-o lungesc.
Citind printre randuri, banuiesc ca e o conectie mai greu de rupt. Dar nici firimiturile n-ar trebui sa te multumeasca, ca daca numai dai, fara sa primesti, te "golesti". Si nu vrei asta, e al naibii de greu de iesit din gaurile aatea emotionale. xo

Greta spunea...

E adevărat, Bristena, încă mai sper. Irațional, probabil, din moment ce-n toată existența mea am sperat, am disperat, iar am sperat... iar schimbările - atât cele care într-adevăr au fost, cât și cele pe care am vrut eu să le văd - au fost efemere.
Să nu mai revăd omul respectiv... nu pot lua în calcul, pur și simplu nu pot. Am avut perioade, de maxim 3 luni, în care n-am comunicat deloc - și cu toate că eram furioasă, pentru că de asta închisesem canalele de comunicare, mi-era și dor, mare dor...
Cred că singurul lucru pe care-l pot face e să nu mai am așteptări. Să mă bucur de bine, când e bine. Dar să nu mai fiu surprinsă când nu e...

Greta spunea...

Nu există niciun acord, afară de cel al... bunului-simț, sau al firescului. Poate că într-adevăr nu e suficient de clar, însă. Poate că doar mie mi se par evidente anumite aspecte. Da, probabil că pasul următor e să enunț clar niște aspecte.
Te îmbrățișez și eu :) și still love ya ;)

Greta spunea...

Da, e o conecție aproape imposibil de rupt. Adică nu vreau să-mi imaginez ce-ar trebui să se întâmple ca să...
Pe de altă parte, așa este, nu mai pot accepta firimituri. Am avut parte de prea multe. Problema e că n-am avut niciodată curaj să cer o felie de tort. Poate că a venit momentul...