marți, 12 februarie 2019

Patru ani fără tine


Nu știu cum am învățat să trăiesc fără tine, dar știu când am început s-o fac. 

Exact acum 4 ani, când ai plecat și m-ai lăsat cu mii de lucruri nespuse, mii de îmbrățișări nedate, mii de regrete pentru tot ce n-am apucat să facem împreună. Și m-ai mai lăsat cu un ocean de tristețe și de dor. 

Știu că ești aici. Te simt mereu lângă mine. Și n-am cuvinte să-mi exprim recunoștința pentru asta, pentru că mi-ai rămas. 

Mamele nu pleacă niciodată de tot. 
Mamele sunt pentru totdeauna. 


Dar mi-e dor de tine. 

Amintirile, pe care-n cea mai mare parte a timpului reușesc să le țin ascunse într-un colț de suflet, revin în zile ca asta buluc. 

Se trezește. E dimineață cenușie. Ce repede a trecut noaptea... și ce zi urmează...
Oare e înnorat pentru că-i pare rău că a plecat, cum se spune în popor?
Nu te gândi. Nu te gândi.
Pe masa de scris are o hârtie și un pix. Știe pentru ce sunt. 
Bea cafeaua, se așază la masă.
Sufletul s-a chircit în ea, mâinile-i tremură.
Începe să scrie. Își spune să nu uite să folosească timpul trecut. 
A scrie necrologul propriei mame e ceva care nu se poate descrie în cuvinte. Se descrie eventual doar în firele albe pe care aproape că le aude cum îi cresc.  

În săptămâna în care am fost la Piatra Neamț, am mers de trei ori la cimitir și de fiecare dată m-am desprins cu greu. Ninsese mult. Mormântul era acoperit de-un strat gros de zăpadă pufoasă. 

”Veșnică Pomenire....” cântă preotul.
Îl aude și încearcă să nu se gândească pentru cine cântă. Stă dreaptă pe marginea mormântului. Ține coliva. ”Așa se face”, îi spusese cineva. O cunoștință stă lângă ea, dar îi conștientizează doar ca prin vis prezența. 
Nu, asta nu se întâmplă cu adevărat. 
Sau se întâmplă?
Groparii fixează capacul. Se întărește așteptând să audă cuiele, sinistre în finalitatea lor. Nu le aude. 
De ce nu le aude? 
”Nu se mai bate-n cuie, acum se face cu șuruburi”. 
E recunoscătoare. Ciudat sentiment recunoștința, atunci când stai pe marginea unui mormânt în care-ai îngropat și o parte din tine. 

Am aprins lumânări, am privit îndelung pozele - a ei și-a bunicii, care-a urmat-o după aproape doi ani - și le-am vorbit. La plecare am lăsat două ”amprente” ale palmei în zăpada de pe mormânt, pe care mi-am pus mâna. 
Așa, ca și cum le-aș fi mângâiat pe fiecare în parte. 

”- Vrei să mă îmbeți? îl întreabă pe tatăl ei, care-i umplea paharul de vin. 
- Nu, vreau să dormi!
Adevărul e că-n seara zilei în care avusese loc înmormântarea numai vinul ar mai fi putut s-o adoarmă. 
A amânat cât a putut momentul culcării. Nu voia să rămână singură, pentru că nu s-ar mai fi putut feri de gânduri, de amintirea a ceea ce fusese peste zi, de conștientizarea faptului că gustase din colivă. Coliva mamei ei.
Stinge lumina. Și dintr-odată simte că nu mai are unde fugi și toate dau năvală peste ea. 
Se prăbușește pe pat, în cea mai disperată jale pe care-a cunoscut-o vreodată. ”Mămica mea, mămica mea...”. 

Sper și mă rog să-ți fie bine acolo, în Primăvara ta eternă. 
Te aștept în fiecare noapte, în vis. 

Mi-e dor de tine. 

4 comentarii:

Petronela spunea...

Nu știu ce să îți scriu... Am citit, am lăcrimat și am un nod în gât.
"They say you die twice. One time when you stop breathing and a second time, a bit later on, when somebody says your name for the last time." Banksy
Te îmbrățișez!

Crista spunea...

Draga Greta, cuvinte nu am, dar stii ca e mereu cu tine si iti trimite semne neincetat sa-ti mai ostoiasca dorul, si durerea si amintirile.
Te imbratisez strins-strins!
xoxo

Greta spunea...

Da, Crista, ai perfectă dreptate :) Știu că e aici, mereu lângă mine. Îi simt prezența, ca o mângâiere. Dar uneori, mai ales în zile de-astea comemorative, mi-e tare greu.
Te îmbrățișez și eu, mulțumesc, îmi mângâi sufletul cu vorbele tale :)

Greta spunea...

Te îmbrățișez și eu, Petro și-ți mulțumesc pentru că ești aici :)
Ai dreptate. Ea va trăi în sufletul meu, atâta timp cât voi trăi și eu. Și când mi-o veni rândul să plec, mă va aștepta și-o voi regăsi.