duminică, 21 aprilie 2019

Sunt cu capu'


... la propriu, vreau să zic. 

Pasămite constatasem eu, încă de la cea dintâi mini-vacanță în noua locație a jupânului, că mă doare spatele. Dar dureri solemne, frățiuer, nu micile ghionturi obișnuite ale scoliozei, pe care le cunosc de-o viață. Acum nu puteam nici să-mi trag blugii pe mine fără gemete, cât despre pus șosete sau legat șireturile - tortură și mai multe nu. 
Când mergeam pe stradă, mă durea.
Când stăteam pe scaun, mă durea.
Când mă-ntindeam în pat, mă durea. Exasperasem omul, că până să adorm mă foiam ca o scrumbie pusă de vie pe grătar. 
Ibuprofenul (400) era de ajutor, dar parțial și numai pentru puțin timp. Și nu era ca și cum puteam să mă pastilez cu regularitate.

Durerea trecea de cum mă urcam în tren spre Bayreuth și nici că mai apărea... până la următoarea vizită. 

Ne-am scobit de gânduri, căutând vinovații. 
Patul nu poate fi, că era același pe care-l avusese unde locuise înainte (și acolo, ați ghicit, n-am avut niciodată probleme), la fel și pernele. 
Pe jos n-am mers prea mult - și-n tot cazul, nu mai mult ca la New York bunăoară, când 10 ore de mers pe jos intraseră în rutina zilnică.  
O fi greutatea, care pune presiune pe coloană când merg mai mult? Posibil, dar puțin probabil - în vacanța din America tot în jurul mirificei cifre 68 mă învârteam.

De la cea dintâi vizită aici, din decembrie, de absolut fiecare dată când am venit a fost la fel. Era bine pentru 2-3 ore, apoi apărea durerea de spate și nu-mi lăsa practic nicio clipă de răgaz până când nu plecam. 

Vineri după-amiază, nici nu apucasem să despachetez că, ați ghicit: au, spatele! N-am mai stat să suport pe uscat, ci am luat direct Ibuprofen. Oi vedea ce-o fi mâine, mi-am zis, în clipa asta vreau să dorm că-s ruptă de oboseală, iar ca să dorm e imperios necesar să nu mă doară, piua. 

Durerea a trecut și nu prea. Băi, dar să știți că uneori somnul te deșteaptă. M-am trezit după trei ore, tot cu junghiuri în zona lombară, însă cu idei noi. 

”Auzi, io cred că somatizez”, i-am comunicat jupânului, trăznită de revelație. ”E singura explicație rezonabilă, în măsura în care practic nu s-a schimbat nimic - cu excepția faptului că mutarea aici implică faptul că am intrat în linie dreaptă în ceea ce privește încheierea unei etape importante pe toate planurile: social, profesional, locativ. Mie aprioric mi-e teamă de schimbări, chiar dacă-mi dau seama că vor fi cât se poate de benefice, deci presiunea, asociată cu locul ăsta, a rezultat în dureri. Nici nu mă mai mir că-mi treceau de îndată ce reveneam pe teren cunoscut”.

Nu știu cât a crezut omul în teoria mea, dar realitatea e că, după conștientizarea asta, durerile au dispărut cu desăvârșire. De 48 de ore nu mai am absolut nicio problemă. Repet, până acum n-am avut nicio zi fără dureri aici, mai intense sau mai slabe (dacă eram sub efectul Ibuprofenului), dar practic permanent prezente.

Precizez că nu prea cred eu în chestiile astea cu ”pe fond psihic”, dar acum e cam fără echivoc. 

Off topic: Ibuprofenul românesc e de zece, de o sută de ori mai eficient decât cel nemțesc. Nici nu suportă comparație. 

2 comentarii:

Petronela spunea...

Să nu subestimăm somatizarea! Mă bucur că ai scăpat de dureri. Eu am niște povești cu examene grele în facultate care au implicat anumite chestii fizice palpabile (ca să zic așa...) și care dispăreau ca prin farmec după examen și apăreau la următorul la care aveam emoții. Trebuie să crezi că va fi foarte-foarte bine! Te pup!

Greta spunea...

Pe-asta cu examenele n-am avut-o, dar îmi aduc aminte că auzeam colegele povestind lucruri asemănătoare :) Ce ți-e și cu psihicul ăsta...
Încerc să mă motivez și să cred că va fi exact așa cum spui tu: foarte-foarte bine :) Te îmbrățișez :)