Mutare on going + Paris =....

... absență motivată.

Și ca să prezint și o minimă dovadă:

Ce se vede în imagine e un sertar de șifonier, special pentru bijuterii. Dacă aveți Pax de la Ikea probabil recunoașteți modelul. După cum se vede, nu am chiar atât de multe 🙄.

Apropo, nici atât de multe haine nu (mai) am. Numeroșii saci aruncați la mutarea de anul trecut stau mărturie.

Mâine plec la Paris, chestiune care nu mă entuziasmează absolut deloc. 

Stați pe baricade, fiți cuminți și, cum se zice pe-aici, nu vă uitați numele și educația. 

În suflet am un balon roz

Nu e prima dată când citesc îndemnul ăsta și de fiecare dată când am dat de el m-a pus pe gânduri, dându-mi seama cât adevăr se află în aceste cuvinte.

Și da, îmi amintesc.

Îmi amintesc de multe.

- de perioada când nu aveam serviciu, primeam refuzuri după refuzuri și mă-ntrebam dacă mă va angaja cineva, vreodată;

- de cele două zile în care m-am dus la probă de lucru într-un supermarket, unde trebuia să așez marfa pe rafturi. Cu o zi înainte fusesem inclusiv să mă documentez la fața locului, ca să mă pot orienta cât mai bine cum sunt dispuse produsele în raft. Atât de disperată eram. Nu m-au primit, șefa țâțâind disprețuitor din buze că nu sunt ”țac-țac”;

- de căutările unui apartament de închiriat și de refuzurile pe care le încasam și acolo, pe motiv că nu prezentam suficiente garanții;

- de sentimentul ăla absolut oribil de ”nimeni nu ne acordă nicio șansă”;

- de nenumăratele semne de întrebare, incertitudini, temeri, ”încotro”-uri care nu păreau să-și afle răspunsul.

Și altele, multe altele.

La mai bine de-un deceniu de la momentele descrise mai sus avem servicii bune, calificate, ne asamblăm mobila și săptămâna viitoare - după ce mă-ntorc dintr-un team building de două zile la Paris - urmează să ne mutăm în apartamentul nostru. 

Ceea ce ni se întâmplă e o minune. Dincolo de faptul că am muncit amândoi ca disperații pentru a fructifica șansele care ni s-au dat, avem parte de un miracol. Cuvintele nu pot descrie sentimentul de recunoștință care-mi umple sufletul, ca un balon mare și roz 🙂

Iar s-a umflat tărâța

Știți piesa lui Alexandru Kirițescu, nu? Dacă n-o știți, v-o recomand (în ambele versiuni, atât cu Draga Olteanu Matei (”Gaițele”), cât și cu Tamara Buciuceanu-Botez (”Cuibul de Viespi”). Le găsiți pe amândouă pe Youtube. O să mă pomeniți, vă dau cuvântul meu). 

Așadar, la subiect. După câteva săptămâni de relativă acalmie și atmosferă normală - sau, pe alocuri, chiar de bună-dispoziție - la birou, ne-am deocheat iar. 

Mă rog. Vorba vine. Nu s-a întâmplat de fapt nimic deosebit, doar că se reconfirmă că suntem disfuncționali ca echipă și cred că e nevoie de un miracol ca să se schimbe ceva în sensul ăsta. 

Ca să nu mai lungesc vorba, iată un rezumat punctual:

• Un conflict mocnit demult între colegi, pe motive de tipul "X mă sabotează, Y nu e amabil, Z aprinde lumânări parfumate deși i-am zis că am astm și nu pot respira, T se ia de mine că n-am șapcă etc etc etc)

• Se plâng unele de altele, pe bisericuțe; ba din motivele antemenționate, ba că reclamanta (mereu aceeași - Dropia Intrigantă, despre care am povestit puțin aici) nu muncește eficient și le încurcă tuturor treburile.

• Pentru că eu sunt în general Elveția, adică-i ascult pe toți și nu am parti pris-uri, cunosc situația de ambele părți și sunt în măsură să spun că adevărul e fix la mijloc, adică vorba Rabinului, “și tu ai dreptate, și tu ai dreptate”.

• Dropia Intrigantă suportă momentan niște consecințe pe linie de management, după ce puturoșenia ei a ajuns la urechile șefei de la Paris (și e demonstrabilă cu fapte, cu plângeri de la clienți, cu tot felul de probleme lăsate nerezolvate). În replică, a trântit acesteia un E-mail, lung cât un pomelnic (cu HR-ul în CC), în care s-a plâns detaliat de toate cele de mai sus. Poate fi ceva mai penibil de atât? Da, poate: a atașat un fișier Excel cu un tabel uriaș, în care monitorizase câteva luni absolut toate intervalele de timp în care colega poreclită de mine Blajina nu muncește. (Redau aici ce scrisesem pe subiect mai demult, în articolul dedicat noilor colegi: ”Oameni buni, nu vă pot descrie în ce fel e tabelul ăla. Repet: absolut toate intervalele sunt notate, ora și minutul, însoțite și de comentarii. Ceva cam de felul ăsta:
  13:32 - 13:40 - pauză de țigară
  14:43 - 14: 51 - uitat pe telefon. 
  15:48 - 15:56 - sporovăit cu Icsculeasca. 
  Completează tabelul în fiecare zi. E absolut scary, vă zic. Psycho”. Încheiat citatul). Argumentul ei a fost că vrea să le explice faptul că e demotivată, fiindcă nici cei din jurul ei nu muncesc (dacă mă-ntrebați pe mine, e absolut creepy să ții socoteala cuiva de maniera asta și-n locul lui Madame m-aș gândi serios dacă vreau să am un om atât de toxic în echipă).

Evident, m-am trezit și cu o dilemă - Dropia mi-a arătat și mie mail-ul de la mai sus, ca să vad eu ce-a scris ea. Dilema mea în clipa asta fiind ceva ce ține de... etică: mă înțeleg bine cu toată lumea și mi se pare insuportabil să știu ce a scris despre colega “monitorizată”, fără să-i spun fetei. Dar dacă-i spun, inevitabil explodează mămăliga, fiindca normal că nici aia nu o să stea impasibilă; și-n general mă înțeleg bine și cu “reclamanta”, așa cam dusă cu sorcova cum e.

Toată ziua am întors chestia asta pe toate părțile, concluzia la care-am ajuns în cele din urmă fiind că nu mă voi amesteca. Nu-s șefa niciuneia, așa că mă voi ține departe de ”drama” lor comunicațională, sau oricum s-o fi chemând chestia asta. 

Dar e obositor la birou, se simte încordarea în atmosferă și persistă un aer general de ”en garde!”, că tot ne franțuzim periodic. Nu-mi prea vine să mai fac nimic, lucru deloc indicat. Asta cu atât mai mult cu cât de pe 3 februarie vom avea un nou șef aici, în Hamburg. Dar despre asta povestim când vine vremea.

Și pentru că tot vorbeam la început de ”Gaițele”, stau eu așa și numai la Fraila mă gândesc: ”Țiganc, magariț, putor....!”. Orice asemănare cu persoane reale este, cum altfel decât aaaabsolut întâmplătoare 🙄

Ce mai fac propitarii

Păi...
Facem planuri și măsurători.

Comandăm mobilă.

Plănuim.

Ne gândim, ne răzgândim.

Visăm.

Nici acum nu-mi vine să cred că avem casa noastră. Da, asta vine ”la pachet” cu situații pe care nu le-am cunoscut până acum, în calitate de chiriași (cum ar fi, contribuția nu tocmai mică pentru modernizarea sistemului de încălzire), dar e ceva firesc și de vreme ce am intrat în hora asta, sper să ținem pasul și să ne placă să o jucăm.

Abia aștept să vină mobila (comandată integral la IKEA, singurul loc de unde ne putem permite momentan să cumpărăm. Mai avem în zonă și alte magazine de mobilă și amenajări interioare, unele din ele mult mai aproape decât IKEA și cu articole superbe, dar prețurile sunt din alea de par să fie numere de telefon. Cu prefix cu tot, ca să ne-nțelegem 😂). Dar tot ne-am luat mobilă frumoasă și abia o așteptăm să vină.

Vedere de la fereastra din dormitor

Vedere din balcon

În caz că sunteți curioși de primele noastre achiziții (cele care au sosit deja, adică), vă informez că suntem niște oameni gospodari: avem tomberon și coș de rufe 😎 Tomberonul e roșu, un detaliu la care eu am ținut musai. Mă rog. E destul de probabil că n-o să devin decorator de interioare în viața asta.

Scriu puțin în ultima vreme (și ca frecvență, și ca lungime a textelor), dar visez mult. Sper să se remedieze situația pe blog după ce ne mutăm - plănuiesc să-mi iau și-o tastatură mecanică, despre care cred că ar trebui să mă stimuleze pentru că-n multe privințe amintește de o mașină de scris. Și când va fi amenajată căsuța, nu cred c-o să rezist să nu mă laud nițel 🙂

Nu ne cheamă Popescu...

... dar suntem propitari. De apartament cu 3 camere.

(Apropo de titlu - vă mai amintiți schița ”Căldură Mare” de Caragiale?

Domnul: La câte vine domnul Costică seara la masă?

Feciorul: Care domnul Costică?

Domnul: Stăpânu-tău.

Feciorul: Care stăpân, domnule?

Domnul.: Al tău... domnul Costică.

Feciorul: Pe stăpânu-meu nu-l cheamă domnul Costică; e propitar...

Domnul: Ei! și dacă-i propitar?

Feciorul: Îl cheamă domnul Popescu.

Domnul: Și mai cum?

Feciorul: Cum, mai cum ?

Domnul: Firește... Popescu, propitar... bine... și mai cum?

Feciorul: Nu pot să știu.

Domnul: Nu-l cheamă Costică Popescu?

Feciorul: Nu.”).

Așa, ca să fie clar despre ce Popescu era vorba-n propoziție 😃

Tehnic vorbind, eram ”propitari” de câteva luni deja - mai exact de pe 16 octombrie, când am semnat contractul la notariat. De-atunci și până acum însă am avut de trecut prin moara birocratică germană, la care s-a adăugat o greșeală a notarului, ceea ce a întârziat semnificativ întreaga procedură (și ne-a asigurat de niște fire albe în plus, pe lângă cele pe care le aveam deja). 

Dar acum am reușit, în fine. Ieri am primit cele mai importante chei din viața asta - ale casei noastre 🙂 - și ne-am apucat de măsurat și plănuit. Încă nu conștientizăm pe deplin faptul că avem locuința noastră. Ok, cu rate pe 20 de ani, dar a noastră. A noastră. Aș putea scrie de zece ori asta și tot nu realizez încă. 

Așa, deci apartamentul are 3 camere, două băi (nu a fost un criteriu, dar dacă tot sunt două, cu atât mai bine) și, desigur, balcon. Pentru prima dată în viața mea, voi avea balcon. Și cât mi l-am dorit! Acum, îl am și de data asta îmi aparține.

Zilele astea configurăm mobilă, schițăm, anticipăm - cu fiorul acela pe care-l ai când știi că faci lucruri pentru tine, pentru locul tău. Probabil vom face cât de curând primele comenzi. Aseară am băut vin și am stat de vorbă, recapitulând și plănuind.

Abia aștept să vină toate, să le aranjez. Acum am spațiu suficient pentru lucruri care-n tot acest timp au fost un vis. Nimic ieșit din comun, dar, pentru mine, un vis. Ca de pildă, măsuță de toaletă 🙂 și altele.... Abia aștept să beau prima cafea în balconul meu, să citesc, să ascult păsările ciripind în timp ce stau pe șezlong. Să beau cu omul meu un vin, în balconul nostru.

Aș scrie mai mult, dar sunt emoționată și-mi găsesc greu cuvintele. Sunt foarte recunoscătoare. Sper să fim sănătoși, să-l plătim și să ne bucurăm de el 🙂.

Cel mai acasă dintre toate acasă pe care le-am cunoscut vreodată 😍

Semnat, Greta proprietăreasa 

(fie-mi iertat momentul de aroganță 😊).

Sunt aici, sunt aici

Lucruri bune ni se întâmplă.

Din categoria celor care presupun multă muncă, dar tocmai asta le face și mai bune. Sunt foarte, foarte recunoscătoare. Abia aștept să vă povestesc despre toate, când va veni vremea.

Pfff, așa de ocupată sunt că nici n-am avut timp să mă pronunț cu aplomb pe tema celei mai recente vești despre Prințul Harry și consoarta, care s-au hotărât să devină independenți. E cel mai discutat topic al zilei în Social Media, surclasând inclusiv subiectele fierbinți din politica externă. Asta cu atât mai mult cu cât statuile lor au fost îndepărtate din cadrul ansamblului familiei regale din muzeul Madam Tussaud de la Londra. Păi vă dați voi seama ce dezonoare? 🙄

(Glumesc, pliz).

În continuare răsfoiesc ”Harry Potter”, în caz că vă-ntrebați. Dar probabil în weekend o să mă aventurez să-ncerc și altceva. Am primit o carte de la o prietenă din România (trebuia să fie cadou de Crăciun, dar inclusiv poșta germană sughite în perioada aia, prin urmare a ajuns de Bobotează) și mă voi apleca asupra ei.

PS: și tot nu avem creveți. Cică n-au crescut suficient plantele din acvariu 🤔 Încep să intru la idei. Aveam în minte un poem în proză despre creveți.
Oare niște Cola pusă-n apă ar ajuta plantele să crească? Întreb, nu dau cu paru'. Sau poate câteva linguri de sare? Oh, well 🙄

Am terminat ”Harry Potter” și-acum nu știu încotro

Serios, nu-i nicio exagerare. Exact așa mă simt, iar cei care sunt familiarizați cu universul de la Hogwarts mă vor înțelege cu siguranță.

După ce am terminat cel de-al șaptelea - și ultimul volum - din serie, am răsuflat adânc și m-am uitat în jur: era ca și cum re-plonjasem (pardon, Apărusem 😉) în camera mea și-n lumea altminteri banală în care trăiesc și nu-mi doream decât să mă întorc înapoi. Aseară am văzut și ultimul film, după care m-am simțit parcă și mai dezorientată.

”Ce-a fost asta?” m-am întrebat retoric și după ce-am reflectat adânc preț de 3 secunde, am purces la singurul lucru care-mi rămăsese de făcut: am reluat lectura, de la primul volum. Nu sunt deloc de părere că ar fi prea devreme pentru acest pas. În lumina tuturor celor întâmplate de-a lungul seriei, văd multe lucruri din cu totul altă perspectivă și înțeleg mult mai bine reacțiile și deciziile unor personaje. Afară de asta, e foarte plăcut sentimentul ăla de ”ahh, de unde era să fi știut atunci că....”. 

Simt că... doresc să-mi umplu și mai mult sufletul de magia lui Harry Potter. Vreau să citesc mai mult despre vrăji, baghete și poțiuni, vreau să știu cât mai multe ”inside-uri”. (Apropo, eu mustăceam când se plângeau copiii ăia de teme și lecții, că mie absolut toate cursurile lor mi se păreau fascinante 😃). Îmi doresc colecția de cărți în engleză (sunt convinsă că nu e nici pe departe ultima dată când o recitesc), setul de Blu Ray-uri, precum și o mascotă de pluș. Pe Hedwig, draga de ea 🙂 De fapt, cred că și pe Dobby.

Realitatea este că s-a scris atât de mult despre ceea ce a devenit ”fenomenul Harry Potter”, încât nu prea văd ce-aș mai putea adăuga eu. Voi scrie, totuși, câteva idei (eventual, postări) cu impresiile mele, mai mult pentru a-mi cristaliza mie însămi câteva aspecte. 

Aș începe, așadar, prin a spune că această serie ar trebui să fie lectură obligatorie la gimnaziu. Nu mai devreme; cel puțin de la cartea a treia încolo, vârsta minimă ar trebui să fie zece ani, pentru a putea înțelege cu adevărat subtilitățile poveștii. 

De ce spun că ar trebui să fie lectură obligatorie - pentru că-ți îmbogățește lumea interioară așa cum nu știu ce alte cărți o pot face și te învață multe, enorm de multe, de care nici nu-ți dai seama decât ulterior. 

De la Ron și Hermione aflăm că unul dintre cele mai prețioase daruri ale vieții este prietenia adevărată, care supraviețuiește inclusiv celor mai dificile teste.

Profesorul Albus Dumbledore ne învață că măreția se obține uneori cu sacrificii foarte dure, pe care trebuie să fii pregătit să ți le asumi. 

Voldemort ne face să înțelegem adevăratul preț al alegerilor greșite, care ne distrug în primul rând pe noi înșine. 

Profesorul Severus Snape (unul dintre personajele cele mai interesante și complexe, în opinia mea) este un exemplu a ce poate deveni un om supus bullying-ului și care nu a avut șansa de a se vindeca prin dragoste împărtășită. Și tot de la el aflăm că iubirea adevărată este pentru totdeauna. 

Draco Malfoy are și el o lecție de predat: nu banii sunt ceea ce te face om adevărat (exemplul cu măturile performante e foarte relevant, dar nici pe departe singurul). De altminteri, și Harry deține o mică avere (fapt de care e conștient) și e foarte interesant de urmărit cum se poziționează fiecare în raport cu această realitate. Aparte de asta, personajul Draco a avut o evoluție destul de surprinzătoare, aș spune.

De la părinții lui Harry aflăm că iubirea transcende moartea și oamenii care ne iubesc nu pleacă niciodată de lângă noi, nici măcar după ce au murit. Scena din ultima carte, în care - aflat într-un moment crucial - Harry își revede părinții și încă doi oameni foarte apropiați care de asemenea muriseră, mi s-a părut una dintre cele mai încărcate din punct de vedere emoțional. 

Cât despre Harry însuși... ce-aș putea spune, care să nu se fi spus deja? Dar câte lecții și principii nu ne însușim de la el! Dacă ar fi să aleg unul.... hai, două dintre ele, astea ar fi: 

1) Adevărații demoni (și, prin extensie, cele mai mari temeri) trebuie să-i înfruntăm de unii singuri;

2) Magia există 🙂.

Ar mai fi multe, multe de spus, ce am scris nu reprezintă decât un infim procent din ceea ce-mi trece prin minte. Încercând să descriu cum mă simt după această fabuloasă experiență, aș spune că mă simt mult mai bogată interior și mai... împlinită sufletește. Mă bucur foarte mult că mi-am învins prejudecățile (”sunt prea bătrână să mai citesc așa ceva, mie oricum nu-mi place fantasy” etc etc) și am citit această bijuterie de poveste.

Serios, cum să fii prea bătrân pentru universul magiei? Pentru numele izmenelor lui Merlin, păi oare ce-ar zice domnul profesor Dumbledore de-așa năzbâtie? 🙂

Prosit 2020! 🐷🍀🍄

La mulți ani și bine v-am găsit în 2020, oamenii mei! 🙂 🤗 V-aș oferi șampanie, dar, fapt nu tocmai surprinzător, nu mai am. Pot să vă invit la o pralină belgiană în schimb, că de-astea mai sunt, le consum cu parcimonie. Pfff, cât de înțeleaptă și cumpătată am devenit, să nu mă deochi.

Sper că ați petrecut Revelionul așa cum v-ați dorit și ați avut lângă voi pe cine vă e drag. Noi de data asta nu am mai ieșit în oraș, pentru că, după cum am constatat anul trecut, primăria din Hamburg nu organizează nicio festivitate, foc de artificii sau concert - fiindcă nu vor să-și asume responsabilitatea dacă se întâmplă vreo nefăcută (a se citi atentat). Prin urmare, artificiile sunt date de persoane private și nu-s chiar grozave. Nu cât să merite deranjul, în orice caz. Unde mai pui că eram răcită și nu voiam să-mi periclitez sinusurile recent desfundate cu Wasabi, de care poate vă amintiți.

Prin urmare, m-am organizat temeinic.

Ținută de scandal (tricou & colanți) și cercei cu diamante (v-am mai zis că-s rafinată și-n fond, cine mă vedea că eram asortată ca o curcă la balet?);

Bucate bune;

Șampanie veritabilă Veuve Clicquot;

Ciocolată de tot felul;

”Harry Potter” cât cuprinde. Adică ori e o noapte magică, ori nu. 

Și uite-așa am trecut în 2020, cu omul meu de mână și făcând ceea ce-mi place. Am citit cu nesaț până spre ora 3 dimineața, continuând și după ce s-a încheiat Concertul de Anul Nou de la Viena, și astăzi până spre seară. Și-aș mai fi citit, dacă n-aș fi terminat seria, spre regretul meu. Vom reveni la subiect, bineînțeles (și nu doar o dată... să nu ziceți că nu v-am spus).

Câteva cuvinte despre concert, desigur 🙂 Ca de obicei, mi-a plăcut mult, deși nu pot spune că am fost în mod deosebit impresionată de Andris Nelsons (aflat în premieră la pupitrul acestui concert renumit în întreaga lume). Am remarcat că aranjamentele florale erau destul de asemănătoare celor de-acum 5 ani, de la concertul la care am fost și eu, dar nu știu cărui fapt se datorează asta. Se prea poate să fi fost doar o coincidență.

2020  (stânga) vs. 2015 (dreapta)

Repertoriul a fost bine ales, echilibrat, incluzând și o piesă de Beethoven și marcând astfel începutul Anului Internațional Beethoven, de la a cărui naștere se vor împlini în decembrie 250 de ani.  Am mai tras de șampania rămasă de la miezul nopții și după concert am citit și iar am citit și nu m-aș mai fi săturat.

Cum vă spuneam mai sus, tocmai am terminat seria ”Harry Potter” și... probabil asemeni multora care au citit-o, încă sunt ușor debusolată, ca și cum am rămas fără țintă, fără țel. Deocamdată mi-e destul de greu să-mi găsesc cuvintele, sunt absolut copleșită de această bijuterie de poveste și nu-mi pot exprima destul de elocvent admirația pentru autoare. Este o carte atât de fascinantă, cum nu aș fi crezut posibil și sunt uluită în fața universului din care cu mare greutate mă ”smulg”. Tocmai de aceea voi reveni cu postări separate, fiindcă simt nevoia să-mi clarific multe idei. Până una-alta, mă bucur că mai am de văzut ultimele 3 filme...

Așadar, 2020 🙂 Frumoasă și rotundă cifră. Sper din tot sufletul să fie un an bun, generos și îngăduitor cu visele și dorințele noastre.

Ceea ce vă doresc și vouă. Să ne citim cu bine și-n anul care tocmai a început!