Câteva cărți citite în ultima vreme și o întrebare pentru voi

Pentru astăzi mi-am propus să trec în revistă câteva dintre cărțile pe care le-am citit în ultimele luni, fiindcă dacă n-aș scrie despre ele, mi-ar ieși complet din minte. Ceea ce ar fi regretabil, fiindcă oricum am senzația că citesc mult prea puțin. 

Sărind direct la concluzie, niciuna nu este o carte slabă (dimpotrivă, aș spune) și probabil multora dintre cei care le-au citit le-a plăcut una sau alta. Pe măsură ce scriam, am realizat că una dintre ele răspunde la o întrebare fundamentală: ce înseamnă, cu adevărat, o carte bună? 
Pornind de la asta și cu permisiunea voastră, la finalul articolului am o întrebare pentru voi - la care voi răspunde și eu, într-un text separat. 

”Vânătorii de capete” - Jo Nesbø

Până în ziua de azi nu știu dacă titlul a fost o nemaipomenită stângăcie din partea traducătorului, sau o metaforă (în care caz, e absolut strălucită). Înclin spre varianta a doua, fiindcă ar fi fost foarte la îndemână să o numească ”Recrutorii”. 

Este momentul să spun că am destul de mari îndoieli că mă voi întoarce foarte curând la acest autor. Am mai citit o singură carte de el, ”Fiul”, care mi-a plăcut mult și a fost unul dintre motivele pentru care m-am apucat de asta cu optimism; dar în final, a fost o dezamăgire. 
Sinopsisul era din cale-afară de tentant: personajul principal este Roger Brown, un recrutor renumit și foarte selectiv, care în timpul liber se ocupă de furtul de obiecte de artă, înlocuindu-le cu reproduceri. Wow, zic, stai să vezi peste ce comoară (pun intended) de nordic noir cu iz de ”Thomas Crown Affair” am dat. 
Numai că nu. 

În ceea ce mă privește, acțiunea este o peltea dezlânată. Viața profesională ”ascunsă” a lui Roger părea să decurgă la fel de bine și de fructuos ca și cea oficială, până în ziua când fură un tablou foarte valoros de la Clas Greve, un posibil candidat care de fapt era un fost mercenar periculos. Greve nu e deloc amuzat și astfel Roger se pomenește el însuși în postura de ”vânat”. 
Acțiunea mi s-a părut greu de urmărit, iar deznodământul - prea banal față de ceea ce mi se promisese pe întreg parcursul cărții. 
Știu că Nesbø e un scriitor aclamat și după cum spuneam, prima carte mi-a plăcut; nu exclud să revin la el cândva, dar probabil nu foarte curând. 

”Hoțul de cărți” - Markus Zusak

Dacă ar fi să fac un joc din acela de asociere practicat de psihologi, aș spune că primul cuvânt care îmi vine în minte când mă gândesc la această carte este ”duioșie”. Este povestea lui Liesel Meminger și ceea ce e frapant încă de la început e însuși naratorul: Moartea. Acțiunea se petrece în 1939, așadar într-una din cele mai crunte perioade din istoria recentă - și ce era mai rău abia urma să vină.

Liesel călătorește împreună cu mama și fratele ei și Moartea îl vizitează pe băiețel, cu această ocazie văzând-o prima dată și pe Liesel, pe care o va reîntâlni în mai multe împrejurări. Stând lângă proaspătul mormânt al fratelui ei, viaţa lui Liesel se schimbă atunci când găsește un obiect ascuns parţial în zăpadă. Este ”Manualul Groparului”, lăsat acolo din greşeală, şi este prima ei carte furată. Liesel nu știa să citească, dar acest moment va marca începutul poveștii ei de dragoste pentru cărți și cuvintele scrise.
Departe de a fi un aspect terifiant (sau surprinzător), în povestea lui Zusak Moartea se ocupă cu preluarea sufletelor, dar ea însăși e de multe ori îngrozită de faptele oamenilor. Ceea ce este absolut de înțeles, dacă ne gândim la locul în care se întâmpla acțiunea, respectiv în Germania nazistă. 

Cu ajutorul tatălui ei vitreg, Liesel învață să citească și să scrie. Va continua să fure cărți, de obicei de la incendierile organizate de naziști și se va împrieteni cu soția primarului, care, printr-un consens tacit, îi va permite să citească, dar numai la ea acasă. 
Fiecare carte este o poveste de dragoste în sine, o lume întreagă în care Liesel se cufundă pentru a evada din cotidian. 
E o poveste scrisă delicat și cu tandrețe. Am îndrăgit multe dintre personaje (inclusiv pe mama vitregă a lui Liesel; deși aparent o femeie foarte dură, în realitate ținea mult la fetiță) și, dacă pot spune așa, mi-am lăsat sufletul inundat de bucuria lecturii. Este o dragoste care nu poate fi comparată cu nimic. 
Dacă la cartea asta nu cred că m-aș întoarce (are în ea ceva sfâșietor), aș mai citi în schimb și alte cărți de Markus Zusak. 

”The Break Down” - B. A. Paris

După ce am citit cu mare plăcere ”În spatele ușilor închise” și ”Terapeutul” ale aceleiași autoare, am fost la fel de încântată de ”Break Down”, pe care am citit-o în germană (alternativa ar fi fost engleza, fiindcă nu a fost tradusă la noi și dacă tot nu era disponibilă în română, am ales versiunea în germană, de dragul exercițiului).

Este un thriller psihologic având-o în centru pe Cass Anderson, care este urmărită de remușcări după ce nu a oprit să o ajute pe o femeie aflată într-o mașină staționată pe marginea drumului, iar ulterior află că femeia respectivă a fost omorâtă. Lucrurile se complică atunci când se dovedește că o cunoștea, ceea ce-i amplifică mustrările de conștiință.
În același timp, Cass experimentează lacune de memorie și are momente de hipervigilență și suspiciuni care seamănă foarte bine cu un comportament paranoic. 
Ar fi momentul să spun că pe la jumătatea poveștii îmi dădusem seama ce și cum (un clasic din categoria ”the butler did it”), dar asta nu mi-a luat din plăcerea lecturii. Și aceasta este o autoare la care cu siguranță voi reveni. 

”Adevărul despre cazul Harry Quebert” - Joël Dicker

Autorul mi-a fost recomandat de o prietenă și m-am gândit să încep cu romanul care l-a consacrat. Nu regret alegerea. Este o carte cu adevărat foarte bună, deosebit de densă și cu un final pe care nu îl anticipasem. 
În centrul acțiunii se află scriitorul Marcus Goldman care, traversând o criză de inspirație, decide ca pentru o vreme să se ocupe cu altceva și pornește pe cont propriu o anchetă menită să-și disculpe mentorul, scriitorul Harry Quebert, acuzat de asasinarea unei adolescente în urmă cu 33 de ani. 

Chiar dacă romanul are ceva ce mie în general nu prea îmi place (pendularea între două spații temporale) e atât de bine scris și firul narativ atât de bine susținut, încât nu doar că nu m-a deranjat, ci m-am pomenit cufundată complet în poveste. O experiență imersivă care nu mi se întâmplă foarte des. 

Cartea are și un bonus, respectiv câteva sfaturi pentru un scriitor debutant. Chiar dacă este neobișnuit de lungă (aproape 700 de pagini), se citește ușor, umorul nu lipsește și te prinde foarte repede. Din postura cititorului te lași cu mare plăcere ”dus de nas” de autor și răsturnările de situație sunt savuroase. Aici n-am avut absolut nicio posibilă idee referitoare la deznodământ. 

Poatea cea mai bună descriere - nu doar a acestei cărți, ci și a unei cărți bune în general - este cea oferită de Harry însuși:
”O carte bună, Marcus, nu se măsoară doar prin ultimele sale cuvinte, ci prin efectul colectiv al tuturor cuvintelor care le-au precedat. În mai puțin de o secundă după ce ți-a terminat cartea, după ce a citit ultimul cuvânt, cititorul trebuie să se simtă străbătut de un sentiment puternic; vreme de o clipă, el nu trebuie să se gândească decât la tot ceea ce tocmai a citit, să se uite la copertă șă să surâdă cu o urmă de tristețe pentru că toate personajele o să-i lipsească. O carte bună, Marcus, este o carte pe care regreți că ai terminat-o”.

Aș mai fi avut câteva cărți de prezentat, dar atât de bine mi se pare pusă în cuvinte definiția unei cărți bune, încât vă propun să încheiem articolul (deja foarte lung) în această notă.  M-aș bucura mult să aflu de la voi care sunt acele cărți pe care ați regretat că le-ați terminat 🙂. Și desigur, cu mare plăcere voi scrie și eu despre acest subiect 🙂.