Asasinul vine la cină 😎

(Iar am ajuns la un articol pe săptămână... mno, ce să mai și zic. N-am nicio scuză, alta decât că între mers la sală de 2-3 ori săptămânal, job degrabă de nervi frecătoriu (sic) și unele turbulențe emoționale cărora mă străduiesc împreună cu psihologul să le dau de cap, blogulețul a ajuns să fie din nou prăfuit... Dar nu mă las, să știți. Mă străduiesc. O să ies eu la lumină până la urmă 🙂).

Paranteza fiind încheiată, mi-am propus ca astăzi să vă povestesc despre o foarte interesantă experiență de care am avut parte weekend-ul trecut. Până n-o uit, nu de alta. Și după aceea ne reluăm hălăduielile prin Portugalia.

Nu mai știu dacă v-am povestit despre cadoul pe care l-am primit de ziua mea de la colegii de serviciu: o invitație pentru trei persoane (eu alături de două colege, care avuseseră și ideea) la o ”Krimidinner”. Iată în ce constă: în timp ce iei o cină somptuoasă la un restaurant, asiști la o piesă de teatru în cadrul căreia cineva moare. La final ești invitat să ghicești cine a făcut-o. Este cu atât mai interesant cu cât nu ai nicio informație prealabilă, practic afli abia la fața locului despre ce este vorba și ai ocazia de a-ți forma o părere.

Am fost foarte impresionată de acest cadou, gândit special pentru mine. ”Ne-am zis că ar fi ceva care ți se potrivește, că tot îți plac serialele polițiste”. Păi da, ce pot spune, m-au nimerit la fix. Fiind un eveniment deosebit de popular și solicitat, prima rezervare posibilă a fost sâmbăta trecută, pe 16 septembrie.

Invitația era foarte promițătoare și după cum se va vedea, n-am fost deloc dezamăgită. Ba chiar dimpotrivă, aș spune.

Ajungând la restaurant, ni s-a controlat invitația și după ce majordomul (care urma să joace în piesă) ne-a anunțat (”Clanul McNita!” 😂😂😂 - acțiunea se petrecea în Scoția, deci trebuia să ne integrăm în atmosferă), am fost conduse la masă, unde urma să stăm împreună cu alți 5 invitați. Am sporovăit între noi făcând schimb de impresii și deja destul de impresionate de ceea ce vedeam. Estimativ eram în total vreo sută de persoane, într-un decor elegant și foarte șic.
Am cercetat curioase meniul, compus din patru feluri: file de păstrăv afumat cu salată de linte și cremă de hrean; supă de roșii; ragu de vânat cu ciuperci și garnitură de morcovi glazurați și piure de țelină; delicatesă de ciocolată și coacăze.

Ne deterăm naibii, am concluzionat noi, iar fetele s-au întrebat ce e aia consommé: ”din câte știu, supă-cremă”, am cuvântat eu sigură pe mine, numai ca să constat ulterior că mi-am dat cu firma-n cap, consommé-ul fiind de fapt o supă clară. Care nu-s o rafinată și nici n-o să fiu în viața asta, lumeee 🙄.
Seara a început cu un absint (băutură uzuală în societatea britanică de la jumătatea secolului trecut, când se petrecea acțiunea piesei), pe care l-am consumat în cadrul unui adevărat ritual explicat pe îndelete: ni s-a oferit un cub de zahăr pe care l-am caramelizat dându-i foc într-o linguriță; când flacăra s-a stins am pus cubul de zahăr în absint și l-am pisat cu lingurița până s-a amestecat cu alcoolul verzui; la final am adăugat cu generozitate apă și-am toastat.
(Care-o mai bea absint în viața asta, 'ai de capu' meu de Lady McNita ce migrenă am avut a doua zi 🤕. Dar fusei nobilă? Rezon!).

Subiectul piesei mi-a adus aminte de ”Cursa de șoareci” a Agathei Christie; într-o familie din înalta societate a Scoției anului 1961, toată lumea se pregătește pentru citirea testamentului Lordului Ashtonbury (care era gata decedat, fiind prezent doar sub forma urnei cu cenușă). Văduva acestuia, Lady Ashtonbury, anticipează că este principala beneficiară, în dauna nepotului (care, cum altfel, e o pramatie pasionată de jocurile de noroc) și a soției acestuia (pițipoanca perfectă). În seara lecturii testamentului sosește un oaspete neașteptat, care se recomandă ca fiind fratele demult dispărut al răposatului. În distribuție se mai regăsesc nelipsitul majordom precum și clasicul polițist.
După ce ne-au fost prezentate personajele principale (mai erau încă trei, care aveau să fie recrutați ulterior din public) ni s-a servit, în fine, primul fel.

Din trei flic flac-uri cu furculița și cuțitul l-am și terminat. Deh, suntem nobili, să nu uităm, nu ne îndopăm ca plebea 😏. ”Bun, pricep eu cu noblețea, dar mi-e foame de leșin”, a mormăit una dintre colege și i-am dat dreptate, invitând-o să ne consolăm cu un pahar de vin.

Dinamica serii era foarte bine gândită: între feluri se juca, apoi mâncam, urma o scurtă pauză (foarte apreciată de fumători), după care se continua acțiunea. Între ”episoade” comentam asiduu ce se întâmplase până atunci și ne întreceam în speculații.

Mă simțeam ca J.B. Fletcher din mult-iubitul meu serial ”Murder, she wrote” și până la un punct pe bună dreptate: am intuit cine urma să moară - fratele răposatului. A fost momentul când au introdus în piesă primul personaj recrutat din public: doctorul, care-a luat pulsul și-a zis că respectivul s-a dus pe veșnicele plaiuri ale vânătorii. După care patru tineri au fost solicitați să care ”cadavrul” într-un covor în camera alăturată, Lady Ashtonbury fiind deosebit de afectată de prezența acestuia 🙍‍♀️.
Tot cam acum au început să apară clișeele: s-a luat lumina (sala fiind luminată în momentul respectiv doar de câteva aplice), din cauza ninsorii puternice toate drumurile erau blocate și majordomul a anunțat pe un ton dramatic faptul că telefonul nu mai era funcțional fiindcă cineva tăiase cablul 😁.

S-a servit consommé-ul (cu ăsta n-am poză, probabil fiind prea surprinsă că nu e supă-cremă). Din trei sorbituri l-am dat gata - noblesse oblige trebuie să fi fost inventat pentru  cei care țin dietă - și ne-am așezat comod pentru continuarea piesei.
A apărut polițistul, care se afla ”întâmplător” 🤨 în vecinătate și-a început ancheta. Mai întâi a recrutat din public un ajutor pentru polițist - un tip foarte simpatic și dezghețat - și-a trecut la clasicele interogatorii. Cine putea să fi avut motiv, unde era fiecare când a murit victima, cine i-a servit paharul de vin (cum cine, normal că majordomul, că de-aia era acolo în definitiv). După ce-a răspuns fiecare la întrebări, s-a servit felul principal.

Măcar ăsta a fost consistent și ne-am săturat, în cele din urmă. Din păcate, se pare că era căprioară (nu prea avea cum fi porc mistreț, așa cum sperasem eu, carnea fiind prea fragedă ca să fie asta); spun ”din păcate” fiindcă în măsura în care ține de mine mă feresc de carnea de căprioară, din simpatie pentru ea. Nu neg, e gustoasă, dar... dacă aș fi avut de ales n-aș fi optat pentru așa ceva. Ah, să nu uit, două vorbe despre morcovi: nu știu cum și cu ce se presupunea că sunt glazurați, dar mie mi s-au părut pur și simplu niște morcovi fierți și-atâta tot. Din nou se dovedește că-s o nerafinată 🙄.

Ultima parte (înainte de desert) a fost dedicată analizei alibiurilor și demontării acestora. A apărut în scenă și notarul, recrutat tot din public și-a dat citire testamentului care-o desemna pe Lady Ashtonbury principala beneficiară a averii răposatului Lord.
Asta m-a făcut să fiu rezonabil de sigură că Lady e criminala, având în vedere că ar fi trebuit să împartă banii cu fratele Lordului (victima, adică). Și-n afară de asta, mai aveam un argument: doar n-o să cadă acum în clișeul absolut, mama tuturor clișeelor din lume, respectiv ”the butler did it”.

S-a servit desertul și ni s-au distribuit și bilete pe care urma să scriem cine credem că este criminalul și care a fost motivul acestuia. Eu am scris-o pe Lady Ashtonbury, una dintre colege l-a încondeiat pe nepotul împătimit de jocurile de noroc și cea de-a treia n-a predat biletul, spunând că nu e deloc sigură pe ideea ei.

Finalul a fost destul de previzibil: răposatul nu era de fapt fratele Lordului, ci un polițist sub acoperire, care venise hotărât să-l demaște pe un celebru escroc urmărit de ani de zile fără succes de Scotland Yard. Escrocul l-a recunoscut și-a hotărât să-l suprime.

Iar escrocul, respectiv criminalul era... Vă spun la final 😀.

După desert (nimic extraordinar, dar fin și binevenit după consistentul fel principal) s-au strâns bilețelele și s-au analizat în timpul pauzei. Reluându-se jocul, criminalul a fost demascat și apoi fiecare dintre bănuiți a anunțat câți dintre cei prezenți îl suspectaseră. Desigur, în afară de criminal toți s-au arătat din cale-afară de ultragiați pentru că au fost bănuiți. ”Nu v-a plăcut mâncarea, sau ce?” s-a zburlit Lady Ashtonbury, menționând că a fost suspectată de 24 de persoane. 

Vreo câțiva, din cale-afară de creativi, l-au indicat pe Lord a fi asasinul. Aha, adică ăla din urnă 🧐. 
Adevăratul criminal fusese indicat de 17 invitați, iar numele acestora au fost introduse într-o tragere la sorți în care s-au extras doi câștigători. Premiul a constat într-o carte de bucate cu rețete tradiționale din Marea Britanie. La cât de mult îmi place mie să gătesc, se poate spune că n-am pierdut nimic 😂.

Concluzionând, a fost o experiență foarte interesantă și plăcută, pe care cu mare plăcere aș repeta-o. Și poate chiar o s-o mai facem cândva, că și fetelor le-a plăcut (dar personal mă voi lipsi de absint, thank you very much). Mi se pare ceva deosebit și deloc ușor; publicul este mereu altul, actorii trebuie să fie spontani și pregătiți pentru orice, fiindcă niciodată nu poți anticipa cum va reacționa sala. E mult efort și multă muncă, dar ceea ce iese este foarte distractiv.

Așa, că vă rămăsesem datoare cu un răspuns. Ei bine... 🥁🥁🥁:

Au rămas deci fideli clișeului suprem și poate că-n alte împrejurări l-aș fi suspectat și eu pe individ, însă am hotărât să gândesc out of the box. Ce să spun, bun moment mi-am mai ales 😂😂😂.

A ieșit ditamai povestea, dar sper că v-a plăcut 🙂. Agatha Christie (eșuată) din mine vă dorește o săptămână excelentă 🙂.