Când eram tânără (și bleagă)...

Probabil că fiecare dintre noi a avut parte în decursul vieții de cel puțin o experiență din categoria ”da-mi-aș pumni în cap să-mi dau de cât de prost / bleg / fraier am putut să fiu și ce mama dracu' oi fi avut în caaaaaap”. 
Este omenește - cum spuneam, tuturor ni s-a întâmplat, sau în tot cazul, covârșitoarei majorități - dar asta nu te face să te simți mai bine. 

Și fix azi mi-am adus aminte de un moment de-ăsta din categoria ”mai am numai doi neuroni care nu vorbesc unul cu altul”, pe care l-am trăit într-un iulie de demult, dinainte de a-l cunoaște pe omul meu. 

Pe vremea aia, când era lupul cățel și puricele se potcovea cu 99 de ocale de fier (niciodată n-am priceput vorba asta cu puricele potcovit, închid paranteza), aveam 20-și-un-pic de ani și un prieten. Nu era genul ăla de relație în care să te vezi și peste ani de zile alături de respectivul, dar țineam la el și-i trecusem cu vederea niște chestiuni - pentru care de asemenea mi-a părut rău ulterior că nu l-am trăznit.

Eh, și-ntr-o seară ajung eu la el ca de obicei (nu locuiam împreună, nici nu se pusese problema vreodată), nu era acasă, în schimb fratele lui, care stătea în același apartament, era. 
- E plecat, mi-a comunicat sec. 
Dă-te-ncolo de Captain Obvious, mi-am zis, și l-am sunat pe împricinat.
De obicei răspundea și vorbeam ce aveam de vorbit, ca toată lumea botezată. În schimb în seara aia, ce să vezi, mi-a respins apelul și când am încercat din nou, își închisese telefonul. 

Mestecând mătrăgună, mă instalez comod și-ncep să macin în minte, pe sistemul ”vino repede acasă, frumosule, că te satur eu de noaptea iguanei”.
Asta a fost prima greșeală. Ar fi trebuit să plec acasă în momentul ăla, dar mi-am zis c-o fi, c-o păți. Haștag #omiedepumniîncap. 

Mai stau, mă mai învârt, mai încerc să-l sun. Telefonul tot închis. În camera lui, frate-su împușca diverși carcalaci într-un joc pe calculator și m-am dus să-ncerc să-l iscodesc. 
- Stai liniștită că e ok, mi-a zis respectivul, mânuind cu dibăcie un shotgun. 
Păi nu prea aveam îndoieli în privința asta, drept să spun. Alta era problema care mă ardea, dar mai mult n-am scos de la el. 

Între timp se întunecase. Am vorbit cu o prietenă care m-a încurajat să aștept ”să vezi ce-ți zice, poate există o explicație rezonabilă și care nu ne dă nouă prin minte”. 
Evident că exista una, a se vedea iguana de mai sus. 
La un moment dat m-a apucat plânsul, mai mult de nervi și de orgoliu făcut ferfeniță. 

Mangafaua a apărut pe la unu noaptea, senin și nevinovat ca un miel. Mi-a spus că a fost cu ”o amică” de care nu-l leagă nimic în sensul la care mă gândeam eu, că nu am de ce să-mi fac griji referitor la relația noastră și că a greșit închizându-și telefonul, dar că alte explicații nu vrea să dea. Și cu asta, basta. 

Griji nu-mi făceam, că tocmai devenise evident că nu am ce explicație rezonabilă să mai aștept, apropo de ce vorbisem mai devreme cu prietena. Din momentul ăla relația s-a dus inevitabil pe plută, era clar că nu mai există nimic din moment ce se alesese praful de orice formă de respect, iar peste vreo 3 săptămâni ne-am despărțit. 

De câte ori îmi aduc aminte de povestea asta îmi imaginez ce reacție ar fi avut prepeleacul dacă nu m-ar mai fi găsit când s-a întors, nici pe mine și nici bruma de obiecte personale pe care le aveam la el. 
Și tot de-atâtea ori îmi vine să-mi dau #încăomiedepumniîncap că n-am plecat acasă la mine în seara aia și n-am dărâmat încă de-atunci șandramaua.