Nu iubesc și nu vreau să fiu iubită ”ca-n prima zi”

Cunoașteți, desigur, urarea. Este rostită cu precădere la căsătorii, de cele mai multe ori alături de ”Casă de Piatră!” și la aniversarea nunții. Eu n-am zis-o niciodată, cel mai probabil pentru că o spunea oricum toată lumea în jur și nu-mi plăcea să fiu redundantă :)) Regăsind-o nu demult la o postare pe Facebook, am cugetat nițel și mi-am dat seama că eu nu mi-aș dori asta pentru mine, pentru noi. 

Cum ne iubeam noi doi în prima zi? Păi... nu ne iubeam, atât de simplu e. Eram fiecare atras de celălalt, ne plăcea să petrecem timp împreună și să vorbim despre absolut orice ne trecea prin cap, curioși să ne cunoaștem, să ne descoperim, să ne apropiem, să ne înțelegem unul pe altul - dar nu se putea vorbi de iubire, să fim serioși. Și chiar dacă ar fi fost, ar fi fost un sentiment de tip ”foc de paie” care, pe cât de repede se aprinde, pe atât de repede se și stinge la primii nori ce apar, inevitabil, în viața oricui. 

Iubirea adevărată, matură și profundă e un proces evolutiv și care - cred și sper - nu se încheie niciodată.

Nu-mi doresc să fiu mereu ”iubită ca-n prima zi” și cu siguranță nu-l iubesc pe jupân ”ca-n prima zi”. De 12 ani de când suntem împreună îl iubesc altfel și-n fiecare zi mai mult și, dacă nu m-oi ramoli iremediabil, asta nu se va schimba nici când om fi doi moșnegi.

Îl iubesc și când mă enervează. Sau mai bine zis, după ce-mi trec nervii 😃 ”În prima zi” asta n-ar fi fost posibil, în primul rând pentru că nu m-ar fi enervat :)) N-o să uit niciodată un ”Moș Nicolae” de-acum câțiva ani, când eram certați din nu-mai-țin-minte ce fleac și nu ne vorbeam decât strictul necesar, dar cu toate astea fiecare a găsit dimineață un cadou în ghete.

”În prima zi” nu m-aș fi bucurat de fiecare dată când auzeam cheia în ușă, anunțându-i întoarcerea acasă, după cum nu mi-aș fi dorit să mă doară pe mine durerile lui și nici să mă macine pe mine grijile lui. Nu eram atât de ”into him”. Pe-atunci nu voiam decât să petrec timp cu el și să-i pun zeci de întrebări despre muzica clasică (printre altele, inclusiv ”de ce unii dirijori n-au partitură?” sau ”cum se numește instrumentul care arată așa-și-așa...”). 

De fapt, exceptând dragostea la prima vedere (despre care eu personal cred că nu e dragoste, ci un alt fel de sentiment, mai degrabă ca-n bancul cu Bulă căruia i-a fluturat tramvaiul prin fața ochilor), în afară de dragostea la prima vedere, ziceam, nu se poate vorbi de iubire ”în prima zi”. Curiozitate, încântare, atracție, dar nu iubire. Ceea ce mă face să mă-ntreb de unde și cum a apărut zicerea asta, de fapt.

Ne agățăm de niște clișee și le transmitem automat, ”că așa se face”, fără să ne oprim pentru a reflecta asupra lor. Uite, din perspectiva asta mi se pare o idee foarte bună ca mirii să-și scrie ei înșiși jurămintele de căsătorie, cum am văzut prin filme. Practic, expresia asta cu iubitul ca-n prima zi face parte din aceeași categorie cu ”să trăiți cu numele”, ”an nou sănătos” și altele de același gen, care nu-mi vin acum în cap (și sunt recunoscătoare pentru asta 😃). 

Acesta a fost un articol de tip Grinch, scris în avans pentru Valentine's Day. Glumesc, eu nu-s cu Valentine's (vorbesc serios, nu sunt. Norocul jupânului... ar fi culmea ca, pe lângă toate datele pe care trebuie musai să le țină minte - prima întâlnire pe net, prima întâlnire în carne și oase, ziua în care am hotărât să ne dăm o şansă, ziua în care am devenit un cuplu, ziua cununiei civile, ziua nunţii - să mai aibă și Valentine's pe cap 😃). 

Din viața și (mai ales) opera mea

... care este. Zilele trecute mi-au parvenit niște desene în creion, pe care dacă mi le-ar fi arătat cineva și m-ar fi întrebat cine le-a făcut, în ruptul capului nu m-aș fi putut suspecta pe mine de drepturi de autor. Nu-mi venea să cred că-mi aparțin și asta nu pentru că ar fi din cale-afară de reușite. Dimpotrivă, eu și desenul am avut întotdeauna o relație distantă 🙄, aspect evidențiat și în ”operele” pe alocuri suprarealiste, pe alocuri abstracte, pe care le-am înfăptuit când aveam trei ani. 

Nu că mi-aș mai aminti de această glorioasă ispravă :)) Am foarte puține amintiri de atunci și mai niciuna legată de grădiniță. A fost cu atât mai mare surpriza să-mi văd creațiile din urmă cu... vai de mine, din urmă cu 34 de ani 😖

Ia să vedem unde ajungem dacă facem o incursiune down to the memory lane - ce-mi place expresia asta... (click pe imagini pentru a le mări)

- Știam să scriu cifrele, dar aveam o oarece problemă cu 3 (pe care l-am făcut cam prea ”buclat”), cu 7 (pe care l-am transformat în litera ”F”) și, mai ales, cu 9 - pe care, n-am idee de ce, l-am redat invers. Poate făcusem o flotare logică și l-am asemănat cu 6. Nu mă suspectez de asemenea performanță, totuși :))

- Continuând analiza, observăm că am desenat niște ceva-uri care se vor a fi doi fluturi. Și pe-ăștia i-am izbutit cam prea buclați. Cât despre antene, probabil fusesem inspirată de niscaiva garduri din fier forjat.

- Ajungem la pasăre. Cum, care pasăre. Aia din dreapta, despre care jupânul a opinat că este ”un obuz cu deflectoare și cârlig”. A trebuit să mă uit pe Dexonline ca să aflu ce-s alea deflectoare și să mă ofensez corespunzător 😃

- A fost foarte înțelept din partea mea să nu urmez Arhitectura. Zic asta uitându-mă la blocul pe care l-am desenat (și care, cât o fi el de ciudat, are uscător pe acoperiș, ceea ce dovedește un acut simț practic dezvoltat, iată, din fragedă pruncie). Nu, nu am elucidat ce era bulina aia din mijloc. 

 - Prefer să nu-mi imaginez ce concluzii ar trage un psiholog analizându-mi copacul chel și desfrunzit :))) Sau iarba extrem de rară de la poale. Pesemne eram o vizionară și anticipam deja problemele de mediu pe care avea să le înfrunte omenirea câteva decenii mai târziu. 

- În ceea ce privește casa, a se revedea ce-am scris despre bloc :)) De ce-oi fi făcut ușile și ferestrele așa de mici?

- Frate, dar muierea... e altceva, cred că sunteți de acord :))) În primul rând, e mare cât casa. În al doilea rând, are capul cât o baniță, păr numa-ntr-o parte, voal și coroană (oh, please) și-n al treilea rând, asupra ei planează serioase amenințări. E intoxicată cu fumul care iese-n valuri pe coșul casei și să nu mai vorbim de obuzul, pardon pasărea care dă impresia că-i va pica drept în cap.

Să trecem la cea de-a doua operă de artă (paternitatea îi este consfințită de bunică-mea, nemailăsând niciun dubiu).

Constat că ăsta e și mai abstract decât primul, dacă așa ceva mai era posibil.

- V-urile alea nu știu ce sunt, drept să vă spun. Poate erau niște, hmm... păsări în zbor, ipoteză totuși cam puțin probabilă, dacă mă gândesc la ”obuzul” înaripat de mai sus.

- Steaua nu știu ce caută acolo, dar un simbolist ar avea cu siguranță ceva de zis pe subiect.

- Ok, avem din nou o casă. Tot cu ușă minusculă și geamuri plasate prea sus și tot cu vălătuc de fum ieșind pe coș. Cred că oi fi vrut să m-apuc de gătit.

- Chestia aia de lângă casă... ei bine, habar n-am ce e / ce se voia a fi. O cutie cu ceva. Un depozit de ceva. Operă abstractă în toată legea.

- Tot abstractă e și chestia de alături. Un fel de proțap?!

- Mbon, și aici avem o prințesă, cum-putea-să-fi-lipsit. Măcar asta pare ceva mai bine proporționată. Și ea are coroană și o privire... contemplativă, asta ca să fiu amabilă 🤔 Îngrijorător mi se pare mai cu seamă faptul că rochia ei are același model precum proțapul sau orice o fi chestia de lângă ea.

- Gardul ăla e măcar recognoscibil, for a change :)) Deși pare așa, un fel de... o adunătură de creioane ascuțite puse unul lângă altul. Mă rog, aici îmi acord notă de trecere.

Rezumând, cred că a fost încă de-atunci evident că n-o să am un vernisaj în viața asta. Da' totuși... obuz cu cârlig? 😏

Pe tărâm american (VIII) - câteva considerații și concluzii despre experiența ”New York”

După cum anticipasem la un moment dat, ”serialul american” se prelungește. Nu știu până când - la ritmul în care (nu) scriu, posibil chiar până anul următor. Nu că m-ar deranja asta, îmi place să scriu despre America, pentru că astfel retrăiesc experiențele, unele dintre ele cu adevărat incredibile, de care am avut parte în Statele Unite. 

De ce scriu atât de rar e altă gâscă, în altă traistă. Poate-o să analizez asta pe îndelete într-un alt articol sau poate-o să ”get my sh*t together” și-o să-mi impun disciplină, revenind la ritmul uzual de trei articole pe săptămână. Asta rămâne de văzut. Între timp, să trecem la subiect - episodul de astăzi e ultimul despre New York. Cel puțin până când voi reveni în orașul care nu doarme niciodată, așa cum îmi doresc s-o fac într-o bună zi.

... Și pentru că e ultimul episod, nu va mai fi vorba despre obiective în sine, ci mai degrabă o serie de considerații, sfaturi și recomandări provenite din experiența noastră.

1) Stabiliți-vă prioritățile când alegeți hotelul. 

Nu e atât de important să aibă mic-dejun inclus. Prețul total va crește amețitor și, de banii respectivi, puteți mânca oriunde vreți, ce vreți - și nu, ca să fim cinstiți, cam același lucru în fiecare zi, chiar dacă e sub formă de bufet. Sunt sute de localuri și cafenele în Manhattan, fiecare pregătește omlete și clătite în felul său propriu și chiar merită să experimentați cât mai multe. 

În opinia mea, este esențial ca hotelul pe care-l alegeți:

- să fie cât mai aproape de Times Square;

- să aibă în imediata proximitate o stație de metrou;

- camera să fie prevăzută cu baie personală. 

Noi am stat la hotelul Belnord, care întrunește toate criteriile de mai sus. Camera n-a fost foarte mare, dar asta n-a reprezentat o problemă, în condițiile în care nu ajungeam acolo decât seara târziu. 

2) Folosiți cu încredere metroul.

Sistemul de transport subteran este extraordinar de bine pus la punct și e conceput atât de logic, încât e imposibil să nu te prinzi cum funcționează. Cartela pe care o cumpărați la început se reîncarcă foarte simplu, folosind cardul normal (în cazul nostru, cardul german. Sper că și cele românești funcționează). 

3) Nu luați cu voi mult cash.

Noi am avut inițial doar o bancnotă de 100 de dolari, ca să putem ajunge la hotel fără să fim nevoiți să căutăm bancomate în aeroport. În rest, am achitat folosind cardul de credit și periodic am scos bani de pe cardul de debit, pentru a avea de-un suc sau un sandviș pe stradă. Apropo, se poate lăsa bacșiș inclusiv de pe cardul de credit - pur și simplu, când vi se aduce chitanța la semnat, treceți pe ea o sumă care să includă și bacșișul.

4) Și pentru că vorbim de bacșiș, setați-vă pentru un procent mult mai mare decât se obișnuiește în Europa. 15% e minimul absolut și ospătarul va fi oricum ofensat dacă primește numai atât. Majoritatea restaurantelor funcționează pe o ”scală” care începe de la 15%, continuă cu 18% și merge până la 20%. Am văzut însă și unele localuri unde bacșișul ”de pornire” era 18%, mergând până la 25%. În Europa, să dai bacșiș un sfert din prețul total al consumației este inimaginabil, dar în America lucrurile stau altfel - în măsura în care salariul fix al chelnerilor este foarte mic și ei trăiesc din bacșișuri care oricum le sunt impozitate.

5) Cumpărați-vă un ”FreeStyle Pass”, veți ieși mult mai ieftin decât dacă ați plăti separat intrările la obiective. Noi am avut două de la Viator Booking, în care erau incluse călătorii nelimitate cu autobuzul turistic și șapte obiective la alegere. Pass-ul trebuie validat la unul din centrele lor și din acel moment, poate fi folosit (veți primi un ”cârnat” de bonuri, câte unul pentru fiecare obiectiv).  Sunt incluse foarte multe obiective din care puteți alege, noi le-am regăsit pe listă pe toate cele pe care ni le doream. 

Hint: dacă vreți să faceți o plimbare cu trăsura prin Central Park, trebuie să știți că este inclusă în obiective, dar pentru validare nu ajunge să dați bonul vizitiului, ci trebuie să mergeți la un alt centru separat. Și nici acolo nu e sigur că se acceptă. Noi am fi vrut s-o facem, dar când am auzit ce demers presupune, ne-am lăsat păgubași. Iar prețul era de 120 de dolari pentru o plimbare de 45 de minute, sumă pe care în niciun caz n-aveam de gând s-o dăm pentru așa ceva.

6) Pentru nimic în lume nu ratați tururile de noapte - care, de asemenea, fac parte din obiectivele incluse în pass-uri. Se pleacă fie la ora 19, fie la ora 20, cu autobuzul turistic, durează aproximativ două ore și se străbate Manhattan-ul, ajungând până în Brooklyn. Experiența este uluitoare, nu sunt cuvinte să descrie ceea ce simți când străbați podul Brooklyn seara, privești spectacolul zgârie-norilor scăldați în lumină și asculți la căști celebra melodie a lui Sinatra, ”New York, New York”...  ❤

7) Se vorbește foarte mult și elogios despre outlet-urile din New York. Dacă aveți așa ceva în plan, trebuie să vă rezervați o zi exclusiv în acest scop - se fac excursii separate, outlet-urile consacrate fiind localizate în afara orașului. Cel mai aproape era la 26 de kilometri, dacă bine-mi amintesc. Sunt convinsă că ar fi meritat, dar am stat doar cinci zile ”pline” la New York și nici prin cap nu mi-ar fi trecut să sacrific o zi ca să-mi iau poșetă originală Michael Kors la preț de dumping. Lasă, când mă voi întoarce acolo, pre mulți am să popesc... 😃

În episodul viitor, pentru care sper că mă voi aduna cât mai curând să-l scriu, pornim prin Los Angeles 🙂

Pe scurt și (pe) cuprinzător

... ca să nu mă dați dispărută (de tot): 

1. M-am distrat iar pe la service, dar de data asta (și-n mod excepțional, aș zice) nu din vina mea. O colegă a fost neatentă și mi-a ”șifonat” oarecum mașina în partea frontală, prin tamponare petrecută din motiv de băgat în marșarier fără asigurare în spate.

2. La serviciu încep iar să se aglomereze treburile, după un interval de relativă acalmie. Între timp am un alt coleg nou, român, care se remarcă prin lene și indolență. Curg plângerile referitoare la cum (nu) muncește, iar problema e că el neștiind germană, trebuie să-i traduc frecvent. Încerc să-i ofer feedback constructiv, dar la fel de bine aș putea vorbi cu berea din frigider, că tot atât de receptivă ar fi. ”Da' cum să spună asta, da' iou fac, da' umblă ei cu intrigi”. Nu umblă, oamenii chiar au dreptate. Între timp, sunt nițel la mijloc, adică exact cum îmi ”place” mai mult. Not.

3. Discuție în metrou între doi, după accent, americani:
- I tell ya, the German language ist impossible, man. That’s about it. Impossible. Who could ever learn it?
- True enough. I’d rather learn Chinese.
- Whaaat?!
- Yeah, man. Chinese is somehow... don’t know, romantic.
Chineza. Romantică. Ăsta sigur are amintiri fierbinți cu vreo asiatică, altfel nu-mi explic.

4. Am terminat de citit o carte și nu mă pot hotărî de care să mă apuc în continuare. Am vreo șapte posibile alegeri, iar eu stau precum cloșca evazionistă pe ouă (asta apropo de nestemata lui Vosganian) și nu știu pe care s-o încep. Între timp, sunt în așteptarea noului roman al lui Dan Brown, pe care mi-l va trimite o prietenă din România - leșin să-l citesc în românește și cât mai currrrând. Mi se pare că-n engleză sau germană s-ar pierde din savoarea lecturii, pentru că aș fi prea concentrată să înțeleg firul epic - uneori, foarte încâlcit. 

5. Am primit unul dintre cele mai frumoase și elocvente semne de la mama. A fost, de fapt, mai mult decât un semn. A fost un mesaj limpede: e aici, cu mine. 

Cam atât deocamdată, că mâine e abia marți 😵

Primii zece ani în Germania

Cu zece ani în urmă, coboram - eu și cele, îmi amintesc precis, nu mai puțin de 7 genți de voiaj, una mai mare și mai dolofană ca alta - în autogara din Nürnberg. Niciodată-n viața mea n-am avut atâtea hangarale în vreo călătorie. Dar în apărarea mea - și a impresionantelor bagaje - niciodată nu m-am mai repatriat.

Astăzi se împlinesc zece ani de-atunci. Eram emoționată, nerăbdătoare să-mi revăd omul care-mi devenise soț cu o lună și jumătate în urmă (și care, lucrând deja de câțiva ani în Germania, se întorsese la serviciu imediat după cununia civilă) și mai eram și temătoare în fața necunoscutului care mi se așternea în cale. Mă mutam într-o țară străină, a cărei limbă nu o vorbeam și despre care nu știam nimic altceva decât că soțul meu locuia acolo și asta o făcea, pentru mine, locul perfect. Mai mult decât atât, de fapt: o făcea să fie ”acasă”. 

Țin minte că priveam peisajul pe geam, iar în capul meu erau o sumedenie de gânduri învălmășite și de două ori mai multe semne de întrebare. Cum o să fie traiul acolo? Cât de mult timp îmi va lua să învăț germana? Cât va dura să-mi găsesc serviciu? Cum mă voi adapta? Voi deveni oare atât de bună încât cineva să aibă încrederea de a-mi oferi un loc de muncă? Dar viața noastră în doi și departe de familiile noastre cum va fi? Vom reuși să ne ținem aproape unul pe altul?

În timp, toate aceste întrebări și-au aflat răspunsul. N-a fost deloc ușor. Au fost luni de zile de mers la cursuri de limbă germană, ani de zile de greutăți de tot felul, de trimis sute de aplicații, de mers la zeci de interviuri. Au fost perioade în care, deși n-aș putea spune că aveam mari lipsuri, mâncam în principal sandvișuri cu șuncă sau  brânză, rumenite în prăjitorul de pâine.

Dar au fost și oameni care ne-au stat alături și ne-au sprijinit decisiv, în momente-cheie ale vieții noastre. Oameni care ne cunoscuseră doar tangențial, în context strict profesional, dar care nu au ezitat să facă - din proprie inițiativă - mult mai mult decât le cerea profilul postului pe care-l aveau, pentru a ne ajuta.

O anumită funcționară de la Oficiul Forțelor de Muncă.

Un anumit profesor. 

Un anumit medic. 

Au fost mai mulți, dar amintirea acestora e cea mai puternică. Niciodată nu le voi putea mulțumi îndeajuns. Faptul că astăzi suntem integrați în Germania, cetățeni ai acestei țări, cu servicii stabile și de perspectivă, se datorează în bună parte și celor trei oameni pe care i-am menționat. 

După un deceniu de când trăiesc aici, admirația și, nu exagerez, dragostea mea pentru această țară nu au scăzut absolut deloc în intensitate. Am și acum foarte multe momente când, mergând pur și simplu pe stradă, mă bucur de fiecare ghiveci de flori văzut la vreo fereastră, zâmbesc privind copacii, inspir adânc pentru a simți aroma de pâine proaspăt coaptă în brutăriile aflate la tot pasul și mi se umple inima de recunoștința de-a trăi în această țară. Nu e totul perfect aici (de parcă unde e?), dar multe lucruri funcționează, e o calitate a vieții și o liniște pe care am învățat să le apreciez și care constituie un ”capital” inestimabil. 

În plan social, nu pot spune că s-a schimbat ceva semnificativ. Nu mi-am făcut prieteni aici, în cel mai bun caz am niște cunoștințe bune și am păstrat o relație de prietenie cu o persoană, pe care o avea jupânul dinainte de venirea mea. Dar nu pot spune că am vreun regret. Prieteniile din România s-au cernut serios, ceea ce nu a fost decât de bun augur - am rămas cu oameni de valoare, care mă cunosc bine, poate chiar mai bine decât mă cunosc eu însămi, care mi-au fost alături și la frumos și la urât și pentru care sunt foarte recunoscătoare că-i am. Sau că LE am, mai corect spus 🙂 A, R, C și R - vă recunoașteți voi - sunteți minunate și vă iubesc 🙂

Există un singur alt loc unde cred că mi-ar plăcea să trăiesc dacă ar fi posibil - Viena - dar dincolo de asta, Germania este țara noastră, casa noastră, viața noastră.
După ce mă-ntorc din vreo călătorie în afara țării, am de fiecare dată un foarte plăcut sentiment de confort, de familiar și de ”al meu” când aud limba germană.

Dacă aveți curiozitatea, las aici o mică ”bibliografie” a începuturilor mele pe pământ nemțesc. 

Despre cursul de limbă:

http://scrisori-de-sertar.blogspot.de/2011/05/din-lumea-celor-care-nu-cuvanta-in.html

Cea dintâi locuință a noastră:

http://scrisori-de-sertar.blogspot.de/2010/10/experiente-locative-vii-hai-la.html

Primele experiențe profesionale:

http://scrisori-de-sertar.blogspot.de/2011/05/de-ziua-muncii-despre-munca.html

Începuturile la serviciul actual: 

http://scrisori-de-sertar.blogspot.de/2012/02/primul.html

Închei această postare exprimându-mi încă o dată recunoștința pentru acești primi zece ani, pentru experiențele și lecțiile învățate în acest interval de timp și dorindu-ne încă multe zeci de ani în această țară. 

La mulți nouă, în Germania 🙂