Fugit irreparabile tempus

(Unde-i profa de latină din liceu să mă vadă. ”Don'șoara Greta, cu matale vorbesc! Care e forma substantivului filia în cazul ablativ plural?”. Îîîuuu 😬). 

Zilele astea voi termina serialul ”Lucifer” (de care am ”tras” ca să dureze mai mult, și ce-o să-i mai duc dorul! Abia aștept să-l despletim pe îndelete), iar până găsesc un alt serial de care să mă apuc gospodărește, revăd sporadic ”Saved by the Bell” (1989-1992). 
Și dacă nici ăsta nu e de natură să mă trimită într-o călătorie down to the memory lane, apăi nici că mai e vreunul 🙂. Atâta doar că m-a luat prin surprindere modul în care o face.

Fără doar și poate, a fost serialul adolescenței mele. Cam în aceeași perioadă rula și ”Beverly Hills 90210”, care nu m-a prins nici pe departe la fel de tare, deși nu-mi displăcea. 

”Saved by the Bell” a fost într-adevăr ceva aparte, fapt confirmat de atâtea și atâtea generații (deloc întâmplător, pe IMDB are nota 7.1, după mai bine de trei decenii de când s-a încheiat). Povestea, în esență simplă, a fost foarte bine pusă în scenă,  cu mult umor, dar și cu părți serioase, din care un adolescent aflat în deriva specifică vârstei avea cu siguranță ceva de învățat. 
 
Simplitatea, umorul și căldura asta ți se lipeau de suflet și la 13-14 tot ce-mi doream era să merg la o școală precum Bayside High School și să fiu parte dintr-un astfel de grup de elevi, cu visele, bucuriile și dramele specifice adolescenței. Bonus: un director așa cum oricine și-ar fi dorit.
Dar mai ales, visul meu era să fiu prietena lui Zack. 

Am avut o perioadă când îmi plăceau blonzii (primul meu prieten a fost un blond, iar dacă rămânem la seriale, din ”Beverly Hills 90210” îmi plăcea de exemplu Steve) și idila dintre Zack și Kelly era visul meu suprem. Cred că am mai povestit eu cândva că pe vremea aia aveam o imaginație debordantă și visam cu ochii deschiși cum ar fi să corespondez cu Mark-Paul Gosselaar, el să vină în România pentru a ne cunoaște și să se îndrăgostească de mine. Da, știu cum sună chestia asta, însă reiterez că aveam 13 ani. 
”Să fim milostivi și să tragem perdeaua”, vorba lui Mark Twain. 

Ziceți și voi, poftim de rezistă când ai 13 ani... 🫠

 

În fine, de fapt voiam să spun altceva. Este natural ca atunci când revezi filme vechi, pe care le știi din urmă cu foarte mulți ani, să constați că ți s-au schimbat preferințele și, cu mintea de azi, foarte probabil nu ți-ar mai plăcea aceleași persoane. 

Ei bine, în privința lui Zack sunt constantă, în sensul că îmi place la fel de mult. Ce s-a schimbat însă e felul în care-mi place. Nu mă mai uit la el ca o adolescentă cu fluturi în stomac (la drept vorbind, asta ar fi chiar dubios), ci am un fel de... sentimente materne. Aoleu, aoleu 🫣. 

 

Serios, de unde-n urmă cu mai bine de trei decenii visam să se îndrăgostească de mine, astăzi am un pregnant sentiment de ”păi ce faci, măi, mămică, măi?” când îl văd în câte belele se bagă și câte încurcături combină. Aproape că mă înduioșez și-mi vine să-l dădăcesc și să-i spun să-și bage mințile în superbu-i cap.

N-am nicio concluzie, alta decât că îmbătrânesc 🙄.