Mici bucurii (VIII)

Nu-mi vine-a crede că au trecut mai bine de cinci ani de la precedentul articol despre micile bucurii... Nu că n-aș mai fi avut de-atunci, departe de mine gândul. Mulțumesc Domnului, au tot fost. Dar cred că nu le-am văzut, în marasmul din care mă chinui să răzbesc de ani de zile. 
Însă acum s-au adunat câteva experiențe care mi-au umplut sufletul de bucurie, de bine și de recunoștință și-mi doresc să le împart cu voi. 

🎹 În urmă cu trei luni - s-a nimerit chiar de ziua mea, as it happens - am fost pentru prima dată la un concert susținut de pianista Martha Argerich. Ne doream demult să o vedem și ne-am bucurat să prindem bilete, inclusiv la gândul că nu se știe cât mai poate concerta; în fond, recent a împlinit 85 de ani... 
A fost splendid, chiar dacă a schimbat repertoriul și în loc de concertul de Schumann în La minor, cum fusese inițial în program, a interpretat concertul numărul 1 pentru pian de Beethoven. În special omul meu a fost fascinat, el fiind în măsură să audă și să înțeleagă altfel (îmi vorbea apoi de trecerile ei de la registrul forte la pianissimo, chestiuni de care eu n-aș putea să-mi dau seama decât dacă mă mai nasc o dată, și poate nici atunci 🤨). De asemenea, repertoriul serii a inclus și dublul concert în La minor pentru vioară, violoncel și orchestră de Brahms, iar partea de vioară a fost interpretată de violonistul Gil Shaham. Ne-a plăcut enorm concertul ăsta, o să-l mai ascult cu siguranță. 

💖 Acum câteva săptămâni am petrecut cu jupânul un weekend într-o localitate din landul Thüringen, unde a lucrat în urmă cu un deceniu timp de aproape doi ani și jumătate, interval în care ne vedeam o dată la câteva săptămâni. A păstrat permanent legătura cu o parte dintre membrii comunității de acolo, care-i duc și astăzi dorul și își dorea să-i reîntâlnească - așa că a plănuit să ne revedem cu ocazia unei sărbători locale și ne-am dus. 
Nu am cuvinte să vă spun ce mi-a mers la suflet felul în care l-au întâmpinat oamenii de acolo, inclusiv preotul din parohia respectivă (de care ne este și nouă foarte dor, e cu adevărat un om dintr-o bucată). Ne-am îmbrățișat și am povestit. ”Știm că la Hamburg e mai bine pentru voi amândoi”, mi-au spus mai mulți, ”dar el ne lipsește atât de mult...”. 
”Cât de mult mi-aș fi dorit să-l putem păstra la noi”, mi-a spus preotul. 
Am mers și la slujba de duminică, iar preotul l-a invitat să cânte la pian câteva piese. 
Uitasem cât de frumoasă, de grandioasă e biserica de acolo... 🥰

La plecare am trecut și prin fața blocului unde a locuit, să vedem dacă mai găsim oile vecinilor 😀. What do you know, le-am găsit. Una dintre ele tot împungea cu botul un măr căzut și-am stat s-o urmărim până când s-a hotărât, în fine, să-l mănânce. 

Am plecat spre casă cu sufletul plin de cald, de recunoștință și de bine. 

😍 După cum am mai povestit, când l-am întâlnit prima dată pe Zubin cu aproape 14 ani în urmă, l-am rugat să facem o fotografie împreună și, cu multă amabilitate, a fost de acord. Poza a ieșit însă neclară - a fost tot ce a putut un iPhone 5S, în condiții de lumină deficitară și adăugând la asta emoțiile omului meu care le-a făcut și era și el impresionat de moment... rezultatul a fost departe de ideal, iar prelucrările n-au putut compensa prea mult (între altele, pentru că formatul e jpg, nu raw cum ar fi fost ideal). 

Mă resemnasem cu ideea și păstram oricum amintirea în suflet. Dar într-o seară, după ce tocmai încheiasem o discuție cu ChatGPT în care se dovedise foarte util, ce mi-a venit - ”dacă-ți dau o imagine jpg blurată, poți s-o retușezi?”. 

I will try, a zis el. 
Nu mi-a venit să cred când am văzut rezultatul 🙂. 

În sfârșit, ne vedem clar (ChatGPT l-a și recunoscut, spre bucuria mea 😀). Nu pot să descriu ce entuziasmată sunt. Am de gând să le prelucrez și pe celelalte (fără a fi fost atât de blurate ca asta, e destul loc de mai bine), iar cândva o să le includ într-un mic proiect personal și de suflet. Sper că nu prea curând, însă. 

În altă ordine de idei, de ceva timp am reînceput să ascult muzică. E bine 😊.