Salată de weekend (66)

Știu că la cei mai mulți dintre voi a fost probabil mai cald decât aici zilele astea, așa că nu mă plâng de cele 36 de grade pe care le-am avut astăzi. În birou, cu aer condiționat, se poate (supra)viețui. Și cum altceva nu se poate mânca pe frigul 🙄 ăsta, poftiți la salată.

🥵 Am realizat o dată în plus ce norocoși suntem când, pe la prânz, m-a sunat Michele (șeful unei echipe mobile din Italia, care se ocupă de reparația vagoanelor într-unul din terminalele unde am treabă și eu). 
V-am mai povestit eu de el, e simpatic, foarte bun profesionist, harnic și onest. Numai cu engleza e mai greu câteodată, dar ne descurcăm noi. 
În mod normal azi ar fi trebuit să repare un vagon de-al meu, dar mi-a dat telefon să se scuze. Erau 39 de grade la el, mi-a spus.
- Greta, I know we must repair, but sorry... today hot, very hot, my people get sick, very bad. Problem if we go tomorrow morning?
Păcatele mele, cum să fie asta o problemă? Mai înainte de orice suntem oameni. Nici din punct de vedere logistic nu era vreun bai, vagonul fiind oricum planificat să plece abia vineri. Dar chiar dacă n-ar fi fost așa, tot nu i-aș putea cere nimănui să lucreze pe temperaturile alea, în condițiile în care în terminale căldura se resimte mult mai puternic, din cauza vagoanelor care se înfierbântă.
- Grazie, grazie! We go tomorrow morning, ok? Mille grazie!
Am închis telefonul și le-am povestit colegilor. Au rămas pe gânduri. Noi chiar suntem privilegiați, am conchis, desfătându-ne în răcoarea aerului condiționat. 

🦷 E îngrijorător când ajunge să te cunoască pe nume tot personalul de la cabinetul stomatologic, un indiciu că te văd cam des pe-acolo. Adevăru-i că i-am tot vizitat în ultima vreme și de unde credeam c-am isprăvit cu vizitatul, mă duc marți iar. Pasămite m-am apucat de niște lucrări și nu mă simt grozav cu unele chestii, deci here we go again. Oricum nu mă plâng, ani de zile n-am fost la cabinet decât pentru curățat profesional, aproape c-aș zice că era și cazul să se mai strice una-alta. 
Eternă recunoștință cui a inventat anestezia și spray-ul cu lidocaină (foarte bun pentru suprimarea reflexului de vomă care s-a înrăutățit la mine teribil. Nu era așa acum câțiva ani, da-ntre timp a devenit ceva efectiv de vise rele și nu reușesc să-mi dau seama ce s-a schimbat, sau de ce ). 

😷 După ce data trecută mă enervasem la controlul anual, mi-am căutat un alt ginecolog și sunt foarte mulțumită de cel pe care l-am găsit. Un medic cu multe recenzii entuziaste, conștiincios, atent și cu o galanterie de modă veche care mi l-a făcut pe loc simpatic.
Mi-am îmbogățit cunoștințele de germană ascultându-l cu interes ce driblinguri de exprimare făcea ca să evite expresia ”la vârsta dumneavoastră” și-n același timp să-mi facă niște recomandări personalizate și adecvate, d'ohhh, vârstei pe care o am pe persoană fizică 😀. Se vedea din avion unde vrea s-ajungă, dar nici că-mi venea să-l întrerup 😁. 

🙍‍♀️ Mai zilele trecute schimbam de zor mailuri cu o mițură degrabă înțepată, care lucrează ca ”Technical Specialist” la una din cele mai mari reprezentanțe auto. Mi-a scris ca să-mi returneze un fișier Excel, pe care nu-l poate vizualiza întrucât ”calculatorul mi-l deschide prea mic”. Funcția ”Zoom” a Excel-ului îi este necunoscută, dar e “technical specialist”, da? Rezon! 🤦‍♀️

Acestea fiind zise, programez postarea și mă duc să ciupesc un episod din ”Mentalistul”, de care m-am apucat recent. Știu că e  vechi, dar eu abia l-am descoperit și chiar dacă nu mă dă pe spate, îmi place mult. Ah, și ca să n-avem vorbe: Simon Baker e șarmant, dar în ce mă privește, supremația lui Benedict Cumberbatch nu este amenințată de nimeni 😃. 

Cu foarfeca la nunta de plastic

S-a scris, s-a analizat, s-a puricat, dar nu mă lasă pipota dacă nu mă dau (și eu 😀) cu părerea despre supremul snobism al momentului, sau suprema aroganță, sau lipsă de considerație, sau de gust, sau, sau.  Da, despre nunta lui Jeff Bezos cu Lauren Sánchez vorbim.  Fondatorul Amazon s-a însurat cu femeia cu care se iubea cu foc și nețărmurită pasiune în timp ce amândoi erau căsătoriți cu alte persoane. Oameni de încredere, icoane-ntr-un altar să-i pui la închinat, cum ar zice Coșbuc.

(Acuma ce-i drept, doamna avea circumstanțe atenuante. Peste 200 de miliarde de circumstanțe atenuante, ca să spunem așa. Fostul soț deține o avere de 450 milioane de dolari. Bani de alune în comparație cu actualul, înțelegem de ce nu l-a mai putut iubi soțioara. Sarcasm, pliz 🫣). 
Ah, dar să-mi dau peste mână, bineînțeles că vorbim despre dragoste fulgerătoare și absolut dezinteresată, scuze eu. 

După ce m-am gândit mai bine, mi-am zis că n-are rost să scriu despre organizarea nunții. Nici despre cum au luat practic Veneția cu asalt (în ciuda opoziției și protestelor localnicilor), nici despre cele 90 de avioane private care au adus oaspeții la nuntă, nici despre bucătarii cu 3 stele Michelin angajați pentru a pregăti meniul. 
Despre toate astea o să spun un singur lucru. Costurile totale sunt estimate la peste 50 de milioane de dolari. Banii aceștia sunt obținuți din munca unor oameni care sunt cronometrați inclusiv când se duc la toaletă. Și chiar dacă oricine are libertatea de-a face cu banii săi orice dorește, personal aș considera nunta lui Bezos ca fiind un scuipat fix în obrazul acestor oameni.

Revenind. De vreme ce n-o să discut despre cele de mai sus, ce-mi mai rămâne? Ați ghicit: să forfec niște ținute, de-am și speriat biata foarfecă trezind-o din somn. Ce-ai, cucoană, zice, nu-s nici Oscarurile, nici Globurile de Aur. Așa-i, i-am răspuns, dar e nevoie de tine și-n compensație n-o să ai prea mult de lucru. Nu de alta, da' dacă am tăia fie și-un centimetru, ar rămâne anumite doamne golașe de-a binelea. 

Și dacă tot ne-apucăm, zic să-ncepem cu mireasa. Care mireasă a schimbat 27 de rochii pe durata celor 3 zile cât au durat festivitățile. Te și-ntrebi când o mai fi avut timp să respire ori să guste cocostârcii împănați sau ce-or fi gătit oamenii ăia. 
(Cocostârcii sunt de la mine, silvuple. N-am cercetat meniul, am dubii inclusiv că aș înțelege denumirile tuturor bucatelor).

Așa, deci neprihănita (🤨) mireasă a ales o rochie Dolce & Gabbana care a costat 500.000 de dolari, iar pentru definitivarea modelului i-a fost necesar un an de lucru împreună cu creatorii. Zice ea. Nu prea înțeleg cum devine cazul, din moment ce s-a făcut public faptul că sursa de inspirație a fost rochia purtată de Sophia Loren în filmul ”Houseboat”, realizat în 1958. 

Pentru conformitate: 

Bun, și-acum să trecem la forfecat.

✂️ Imaginea de mireasă diafană, în rochie albă de dantelă și cu voal lung nu se mai potrivește când ai 55 de ani și ești un pachet ambulant de acid hialuronic, silicon și botox care numai feciorelnic nu te fac s-arăți; dimpotrivă, te plasează undeva pe linia dintre penibil și grotesc.
✂️ Când ai copiat modelul (la care ai ”lucrat” un an), te-ai gândit că între tine și Sophia Loren de la momentul respectiv e o diferență de peste 30 de ani, care nu se poate ascunde nici dacă te scalzi într-un butoi de acid hialuronic? 
✂️ Înțeleg că ai investit în formele corpului (unele zvonuri spun că ți-ai fi scos și două coaste, dar treaba ta, coastele tale) și-ai vrut să vadă întreaga lume chestia asta, însă chiar era nevoie să alegi o rochie atât de strâmtă că mă mir cum de mai respirai într-însa?
✂️ Trecând la coafură: ce-i cu lațele alea atârnânde? Adică una e să lași strategic niște zulufi aparent neglijenți și alta e să-ți atârne lațele pe umeri. Și nu, nici asta nu se (mai) potrivește la 55 de ani. 

All in all, ce-a izbutit Sánchez e un aspect ieftin (deși, calculând inclusiv bijuteriile, ținuta ei a valorat câteva milioane de dolari) și deplasat în raport cu vârsta. 

Am mai remarcat și rochia asta (una din cele 27, pe care-n mod sigur nu le-a cumpărat de pe Amazon), de m-am gândit că doamna mireasă o fi jumulit lampadarul din hotelul Aman, unde au fost cazați:

Dacă respiră un pic mai adânc, îi țâșnesc silicoanele pe-afară. Dar la cum arată corsetul ăla, cred că n-o paște niciun risc în sensul ăsta. 

Lăsând nițel mireasa și cele 27 de ținute ale sale, să mai vedem câteva vedete degrabă lovite de inspirație vestimentară (not). 

De cum am văzut-o pe Kim Kardashian mi-am adus aminte de cântecelul de-l fredonam la grădiniță: ”Tarzan se luptă-n junglă cu leii și cu tigrii / S-o apere pe Jane și pe copiii ei”. În cazul de față nu știu unde-o fi rămas Tarzan, dar Jane umblă brambura pe la nunți, iote-o. 

Citesc cu interes că ținuta doamnei (Brooks Nader pe numele său; fie-mi cu iertare, dar aud pentru prima dată de ea) a fost inspirată de un model de lenjerie. S-avem pardon, impresia mea e că a fost mai mult decât inspirată, cu alte cuvinte și-a uitat rochia acasă. Și dacă mă uit bine, văd că sânul drept mai are câțiva milimetri și evadează. Ce păcat că n-a reușit 😀.

Nici de Vittoria Ceretti nu auzisem (tocmai am aflat că e noua prietenă a lui Leonardo DiCaprio), dar am remarcat chestia aia de pe dânsa... cum i-o spune, că rochie n-o pot numi. Lasă impresia că a adunat resturile din vreun atelier de croitorie și s-a înveșmântat în ele. 

Și Kylie Jenner pare să fi primit brief-ul cu rochia inspirată de lenjeria intimă, dar poate nu l-o fi citit până la capăt. Oricum, de când porți ochelari de soare în pat? 

”E vreo competiție pentru cea mai urâtă rochie?” s-a întrebat un comentator și adevăru-i că uitându-mă la pozele de mai sus nu pot să nu-i dau dreptate. Personal, am identificat o singură ținută care mi-a plăcut. 

Da, la Regina Rania a Iordaniei chiar îți face plăcere să te uiți 🙂 Între atâtea silicoane, plasticuri și furouri înnobilate cu titlul de rochie, aspectul ei natural și rafinat e ca o gură de aer proaspăt. 

Acestea fiind zise, tragem cortina peste una dintre cele mai kitsch nunți pe care le-a pomenit showbiz-ul și nădăjduim că toate silicoanele s-au întors cu bine acasă. 

Ce-am mai citit în ultima vreme

Chiar dacă în ultima vreme nu am mai citit nicio carte care să mă impresioneze într-atât încât să-i dedic un articol, nu înseamnă că am pus cărțile în cui. Mai jos, îmi propun să trec în revistă o parte din lecturile recente, cu precizarea că nu am inclus, cu bună știință, ultimele trei cărți de Stephen King pe care le-am citit. Nu de alta, dar poveștile Regelui merită un text separat. 

”Buna fată rea” - Alice Feeney

O descoperisem întâmplător pe autoare, citind ”Piatră, hârtie, foarfecă” și pentru că-mi plăcuse foarte mult această primă carte, am ales o alta. Dar nu am mai avut parte de aceeași scriitură fabuloasă; practic este tot un thriller, dar unul ceva mai ”călduț” și pe alocuri previzibil, în care nu se mai regăsește voluptatea răsturnărilor de situație pe care le anticipam. În ansamblu este vorba de relația dintre o mamă și fiica acesteia, cu toată frumusețea și greul pe care le aduce cu sine. Un copil răpit din cărucior. Dispariția unei femei în vârstă dintr-un azil de bătrâni. O femeie care lucrează ca bibliotecară într-o închisoare. O adolescentă care a fugit de acasă. Toate aceste personaje  se confruntă și se întrepătrund într-un final pe care personal nu l-aș fi prevăzut, dar care totuși nu a reușit să fie surprinzător. 

”Terapeutul” - B.A. Paris

Încă o carte aleasă după ce pe cea dintâi (”În spatele ușilor închise”, în curs de ecranizare) o devorasem cu oarece timp în urmă. Dar spre deosebire de exemplul de mai sus, cartea asta mi-a plăcut cel puțin la fel de mult ca și precedenta poveste a acestei autoare. Într-atât încât am mai răsfoit-o ulterior, căutând indicii ascunse care-mi scăpaseră la prima lectură. Aș fi avut cum să-mi dau seama cine este ”terapeutul”, în fapt un criminal cu evidente tulburări mentale? Probabil dacă aș fi fost un strop mai circumspectă și mai atentă la niște nuanțe, da - însă cred că mi-ar fi luat ceva din plăcerea lecturii. 
Mi-a plăcut ideea de comunitate exclusivistă (”Cercul”, cum o numește autoarea), unde toți vecinii se cunosc între ei și accesul în perimetru nu este permis decât dacă ai cheie sau cunoști pe cineva din interior. Pe de altă parte, așa ceva poate deschide și calea unor abuzuri, sau te poate izola în cu totul alt mod decât ți-ai fi dorit când ai cumpărat locuința. E un concept interesant, dar nu mi-aș dori să trăiesc așa. 
Un lucru e cert: voi mai căuta și alte cărți cărți semnate de B.A. Paris. 

”Miraj” - Camilla Läckberg & Henrik Fexeus 

Acesta este ultimul volum din trilogia Minei și a lui Vincent; despre primele două volume,”Cutia” și ”Cult”, v-am povestit mai demult, aici. Așteptasem cu mare nerăbdare ceea ce știam că va fi epilogul poveștii și nu pot spune că m-a dezamăgit. Este o poveste la fel de complexă, cu twist-uri și răsturnări de situație; printre altele, este despre răpirea primului ministru și un munte de oase umane găsite în tunelurile metroului din Stockholm. 
Spre deosebire de primele două cărți, aici mi-am dat seama destul de repede cine este autorul. Dar asta nu pentru c-aș fi devenit din cale-afară de iscusită; am realizat că înșiși autorii au vrut să fie așa, presărând pe drum o mulțime de indicii. Pentru prima dată însă, intriga polițistă cade în planul secund. Aflăm, în sfârșit, adevărul despre Vincent. Și drama lui e atât de cumplită, încât realizăm că de fapt complotul cu primul ministru și toate celelalte reprezentau doar un pretext pentru a ne conduce la dezvăluirea despre Vincent. Abia aici apare cel mai mare twist și ne dăm seama că am avut o percepție eronată asupra a ceea ce s-a întâmplat până acum. Atât în cartea aceasta, cât și în precedentele. 
Nu știu dacă-n realitate ar fi posibil să i se întâmple cuiva ceea ce i s-a întâmplat personajului Vincent Walder. Sper că nu, fiindcă asta ar fi adevărat ilustrarea vie a iadului pe Pământ. 

Trilogia ”Faye Adelheim” - Camilla Läckberg 

Am mai spus-o, genul ”Nordic Noir” m-a cucerit pentru totdeauna (începând de la Stieg Larsson, odihnească-se în pace) și este o bucurie când găsesc o nouă carte interesantă. Din această categorie face parte și povestea lui Faye, structurată în trei volume (”Colivia de Aur”, ”Aripi de Argint” și ”Visuri de Bronz”). Este o poveste oarecum atipică pentru Camilla Läckberg; suspansul nu lipsește și avem intrigă din belșug, dar tema centrală este lupta femeilor de-a răzbi într-o lume a bărbaților, răzbunarea pe bărbații care le-au subestimat, le-au mințit, înșelat și le-au făcut să sufere și solidaritatea feminină. 
Ce-i drept e drept: am devorat toate trei volumele în doar câteva zile. Unele twist-uri le-am putut intui, altele m-au lăsat paf de mirare. Mi-a plăcut mult și am regretat că s-a terminat. Acum vine însă și nesuferitul ”dar”: unele lucruri mi s-au părut cumplit de trase de păr, exclusiv în numele feminismului. Și cred că asta e prima carte semnată de Camilla Läckberg în care m-am împiedicat de clișee. Din fericire, aici intervine priceperea autoarei: a reușit să ”îmbrace” cu măiestrie antemenționatele clișee, făcându-le astfel mult mai digerabile. Recunosc însă că am trecut mai rapid peste unele pasaje, inclusiv peste descrierea detaliată a unor acte sexuale de tip threesome sau între femei. Le-am înțeles sensul în dinamica narațiunii, dar asta nu înseamnă că era musai să le citesc 🙄. 

”Rodica Ojog-Brașoveanu. 320 de pisici în cimitirul Bellu” - Lilia Calancea 

Dacă aș fi avut posibilitatea de-a alege un singur scriitor român pe care să-l pot întâlni în realitate, ar fi fost cu siguranță doamna Ojog-Brașoveanu. I-am citit romanele și nuvelele până aproape am ajuns să pot da autodictare din ele și scrierile ei mi-au îmbogățit cu adevărat viața. Îmi mențin părerea de-acum aproape 14 ani: toate cărțile ei ar fi meritat un destin internațional.
Cartea Liliei Calancea este o biografie romanțată, din care aflăm multe detalii despre viața Rodicăi; personal cunoșteam unele dintre ele (din puținele interviuri pe care le-a acordat), dar sunt și lucruri pe care abia acum le-am aflat, inclusiv amănunte despre modul în care și-a construit personajele. ”Dobrescu c’est moi!”, spune ea de exemplu, adăugând că ea însăși era ”o nulitate în lumea cifrelor”. Mda, înțeleg prea bine, aici regăsindu-mă și eu 😀. 
Mi-a plăcut mult cartea, parcă nu mi-aș mai fi dorit să se termine. Povestea curge lin, pe două planuri temporale și aproape aș fi jurat că simt parfum de liliac în timp ce o citeam. 

”So many books, so little time”, zice o vorbă și sunt cum nu se poate mai de acord. Nu știu de ce carte să mă apuc în continuare, dar am încredere că mă va alege ea pe mine.

Borna 45

Și pornit-am ieri pe a doua jumătate spre 50. 

Îmi dau seama că poate sună deprimant, deși nu asta mi-e intenția, dar personal consider aspectul pe undeva șocant: cum vine asta, nu aveam ieri 20 de ani?
Nu, și bine că nu aveam 😀. Mă-ncearcă pe undeva nostalgia tinereții, dar pentru nimic în lume nu-mi doresc să mă întorc la anii ăia. Nu-i aproape nimic frumos de retrăit. 

E bine la 45. 
Cu omul meu, în casa noastră, cu rostul meu și cu prea-plin sufletesc. 
Cu telefoane și mesaje de la oameni dragi (inclusiv de la Musiu Șarl; nu ne ratăm aniversările în niciun an, deși au trecut atâția ani de când nu ne-am mai văzut. E un sentiment aparte să vezi că ai însemnat, totuși, ceva, pentru cel mai mișto șef pe care l-ai avut vreodată 🙂). 
Cu un minitort de căpșuni cu mascarpone (cumpărat, silvuple. Sunt femeie serioasă, îmi recunosc limitele 😀). 
Cu o cină la un restaurant grecesc, urmată de o scurtă plimbare prin centru. La un moment dat nimeriserăm pe niște străduțe pe care nu le cunoșteam; și ce dacă, am zis, mergem înainte, nimerim noi la metrou pân' la urmă. ”Cât de fain e pe aici! Îți dai seama că-n orașul ăsta suntem acasă?” 😊 Iubesc zona centrală a Hamburgului și-mi reamintesc, iar și iar, cât de mult mi-am dorit să trăiesc într-un oraș mare. 

Nu vin după o perioadă ușoară și încă simt că respir cu frâna de mână trasă, dar ieri, plimbându-ne pe străzile din centru, simțeam că mi se inundă sufletul de recunoștință pentru tot ceea ce ni s-a dăruit.

Fără legătură cu subiectul postării, să v-o arăt pe tovarășa care dădea târcoale adineauri în fața blocului.

Ziceți și voi dacă nu e o drăgălășenie 🧡. 

Sunt recunoscătoare și nu-mi doresc nimic în plus față de ceea ce am acum. Îți mulțumesc, Doamne! 

Amuzament lingvistic și metafore cu cești

Una dintre expresiile germane care mă amuză la culme este ”a nu mai avea toate ceștile în dulap”. Este echivalentul lui ”a nu mai avea toate țiglele pe casă” și datează, după cum se pare, încă din secolul al XVIII-lea. La origini s-ar afla obiceiul de a deține cât mai multe porțelanuri (simbol al statutului social și al unei situații materiale înfloritoare). Obiectele de porțelan (cești, farfurioare, boluri, cupe și ce mai avea fiecare) erau expuse în dulapuri prevăzute cu geamuri, ca să poată fi admirate din exterior. O piesă lipsă indica dezordinea, dezorganizarea, neglijența și de-a lungul anilor sensul s-a perpetuat metaforic, ajungând la semnificația atribuită în ziua de azi.

Bun, am isprăvit cu preambulul (adică n-am considerat că mai era necesar să precizez faptul că beau cafea la birou, de obicei două cești pe zi. E și asta parte din story, da' parol că precizarea ar fi redundantă 😃).

Într-una din zile, la încheierea programului, îmi fac ordine pe birou ca de obicei, arunc bilețelele pe care-mi făcusem diverse notițe spontane care nu mai îmi trebuie, de-astea de final de zi. Închid laptopul, tschüss, bis morgen, dau să plec, la ușă îmi aduc aminte că am uitat ceva și mă-ntorc din drum (trăi-mi-ar OCD-ul 🙄).

- N-ai plecat?
- Ba da, da' m-am întors că uitasem să-mi pun ceașca de cafea în mașina de spălat vase.
- Eh, puteai s-o lași pe mâine...
Altcineva intervine: 
- Da, ai fi putut, dar poate nu mai ai toate ceștile în dulap (😁).
- Mai am una, numa' că e cam ciobită, zic în hlizeala generală.
- Decât deloc, bună și aia. 

Dacă tot m-am întors, nu mă îndur să nu răspund la telefonul care tocmai începuse să sune. Termin conversația și-nainte să plec precizez:
- De fapt, cred că nu mai am nicio ceașcă. 
Reflectez o clipă.
- Și nici dulap. 
Păi să știm o treabă 😀.

Pasul următor e să le explic metafora cu butoiul căruia îi lipsește o doagă. Nu m-ar mira deloc să se ajungă la consensul că fiind vorba de mine, butoiul se mai ține într-o unică doagă, și aia cam șubredă 🤨.