”Sherlock Holmes” (BBC) - o bijuterie și o revelație

Așa cum anticipasem duminica trecută, a fost o săptămână grea. Poate chiar mai grea decât îmi închipuisem și inclusiv în privința asta am imaginație bogată (din nefericire). Nu m-am putut aduna pentru a scrie, am încercat de vreo două ori, dar nu se lega nimic și am decis că n-are rost să mă aștern la scris atâta timp cât nu mă simt în stare.
Acestea fiind spuse...

”The name is Sherlock Holmes and the address is 221B Baker Street”.

Exact, Sherlock Holmes - despre el povestim astăzi, mai exact despre miniseria britanică avându-i în rolurile principale pe Benedict Cumberbatch și Martin Freeman.

Dacă ar fi să găsesc un motiv pentru care mi-a trebuit atât de mult timp până să m-apuc de el probabil că răspunsul ar fi ”Elementary”, din care am văzut mai demult cinci sezoane. Pentru mine Sherlock era Johnny Lee Miller, cumva se ”arhetipase” în mintea mea și nu-mi puteam închipui pe altcineva în rolul ăsta. Cât de tare mă înșelam aveam să aflu încă de la primul episod, căruia i-am dat play pe Netflix din curiozitate, fără mari așteptări și pentru că aveam chef de un serial polițist (ca de obicei 😀).

Citisem cu ani în urmă o parte din povestirile lui Arthur Conan Doyle, dar nu-mi aduceam decât vag aminte de ele - și analog ”Elementary”, sunt adaptate într-o versiune modernă, ceea ce a contribuit semnificativ la succesul acestei miniserii. A fost așadar foarte interesant de urmărit din punct de vedere al acțiunii, dar dincolo de asta îmi lipsesc cuvintele pentru a descrie cât de fascinant mi s-a părut, încă din primele secvențe, Benedict Cumberbatch. (Îmi cer scuze, dar permiteți-mi să 🙂🤩🙂🤩🙂🤩🙂🤩🙂🤩🙂🤩🙂🤩. Mulțumesc, acum putem continua).

Dinamica dintre el, Martin Freeman în rolul lui Watson (pe care-l știam din primul sezon ”Fargo” și mi s-a reconfirmat că e un actor excelent) și Mark Gatiss (Mycroft Holmes) reprezintă un spectacol în sine. Am revăzut de zeci de ori anumite secvențe și de fiecare dată am râs la fel de tare. Sunt expresivi, convingători, intenționat histrionici când trebuie, naturali în oricare alt moment.

Relația dintre ei evoluează oarecum surprinzător (și diferit față de scrierile lui Conan Doyle). Sherlock are un umor tăios și sclipitor, este cinic, nu de puține ori îngâmfat, sardonic, necruțător chiar și față de cei despre care știe că sunt vulnerabili (Molly e un exemplu distinct, fiind îndrăgostită de el fără speranță). Dar spre deosebire de carte, Sherlock din serial dă dovadă de foarte multă considerație și respect față de Watson, pune preț pe opiniile lui și în timp ajunge să-l considere un membru al familiei; de asemenea, are momente în care își arată latura vulnerabilă, ceea ce-l umanizează și te determină să-l îndrăgești. În același timp, spre deosebire de scrieri, Sherlock-ul lui Cumberbatch este considerabil mai puțin manierat și mai refractar față de tot ceea ce presupune integrarea socială.
Încercând să descriu impresia mea despre Benedict Cumberbatch, aș spune că este un actor fabulos, complex, versatil, cu o dicție impecabilă, o voce adâncă și cu unele dintre cele mai expresive priviri pe care mi le-aș putea imagina. Este o bucurie să știu că mai sunt o mulțime de filme cu el pe care nu le-am văzut încă și mai am multe, multe de aflat. În anul 2013 a fost clasat pe locul cinci în topul „Cei mai fascinanți oameni din Marea Britanie” al revistei Tatler, situându-se mai sus decât ducesa de Cambridge (actuala prințesă de Wales) și imediat sub defuncta regină Elisabeta a II-a.

E greu de scris despre un serial din care nu vrei să dai spoilere; chiar dacă nu e tocmai recent, eu sunt un exemplu că e perfect posibil să nu-l fi văzut până acum și n-aș vrea să ruinez plăcerea nimănui. Pot spune că în multe privințe este surprinzător. Puțini oameni sunt ceea ce par a fi. De multe ori, ceea ce vedem că se întâmplă e doar ceea ce suntem lăsați să ni se pară că vedem.
Chiar dacă sunt numai 13 episoade, fiecare dintre ele are o oră și jumătate, fiind așadar ca un film în sine și toate se încheie cu un ”clenci”. Acțiunea este intensă și pe alocuri te ține cu adevărat cu sufletul la gură (cel mai elocvent exemplu care-mi vine în minte este Eurus; dacă nu cunoașteți personajul, vă promit c-o să faceți ochii cât cepele aflând cine e și cu ce se îndeletnicește).

Personajele secundare mi s-au părut foarte bine conturate și au adus multă culoare.

Greg Lestrade e un tip inteligent și pragmatic. A realizat demult că Sherlock are niște calități ieșite din comun și, fără false orgolii, apelează la el când are un caz căruia nu-i poate da de cap.
Sunt fan absolut al lui Mrs. Hudson. Cine-ar fi bănuit că soțul ei fusese șeful unui cartel de droguri? Dacă o subestimezi, afli cât de curând ce mare greșeală ai făcut, iar când se rățoiește la Sherlock este absolut savuroasă: ”I'm your landlady, not your housekeeper.” 😀 Hotărât lucru, am nevoie de o Mrs. Hudson în viața mea. Mi-o și imaginez bătăioasă, cu vreun ciomag în mână, stropșindu-se la clientul meu Dear: “My husband used to run a cartel. If you send to Greta one more message asking her yet another stupid question, I swear to God I will smack that head of yours!” 🤣🤣🤣
De Molly Hooper mi-a părut rău. Îndrăgostită fără speranță de Sherlock, îi aruncă uneori niște priviri de-ar topi toată pătura de gheață din Antarctica. Împotriva oricărei rațiuni sperasem la un final cu happy end pentru ei doi, dar știu că n-ar fi fost posibil. Sherlock nu poate avea o iubită, nu e croit pentru o relație amoroasă (cu Irene Adler fusese mai degrabă o ciocnire a spiritelor).
Mycroft Holmes e un tip în esență cinic, dar sub aparența de dur ține foarte mult la fratele lui și nu ezită să-și folosească influența pentru a-l salva dintr-o situație critică, ba chiar își riscă propria viață atunci când se ajunge într-un moment crucial. Interacțiunea dintre el și Sherlock reprezintă un garant al bunei dispoziții.

Cinci aspecte inedite ale serialului
🔴 Amanda Abbington, care o interpretează pe Mary Watson, a fost  partenera lui Martin Freeman în viața reală timp de 16 ani, iar părinții lui Sherlock și Mycroft sunt adevărații părinți ai lui Benedict Cumberbatch. Foarte convingători în rol cu toții, de altminteri. Chicotesc de fiecare dată când revăd scena în care doamna Holmes își admonestează băieții pe care i-a surprins fumând 🤭.
🔴 Mark Gatiss a făcut mult mai mult decât să joace rolul lui Mycroft; este coproducător și co-scenarist al serialului. Intensitatea acțiunii și dramatismul i se datorează în bună măsură, el fiind de părere că versiunile precedente ale lui Sherlock Holmes fuseseră prea lente.
🔴 A fost intenția producătorilor de-a coopta în distribuție actori mai puțin cunoscuți. Benedict Cumberbatch era cunoscut în principal ca actor de teatru, iar Martin Freeman era prea puțin cunoscut la momentul respectiv, având în general apariții scurte și un rol în serialul ”The Office”. Proiectul ”Sherlock Holmes” a fost cel care i-a pus pe amândoi pe hartă absolut meritat, impunându-i atât ca actori de dramă, cât și de comedie. De altminteri Cumberbatch a fost din start unica opțiune a producătorilor pentru rolul principal, după ce-l văzuseră în filmul ”Atonement”. Și-au impus punctul de vedere, chiar dacă BBC a protestat inițial că nu e suficient de sexy (oh, please 🙄).
🔴 După ce a fost distribuit în rol, Benedict Cumberbatch a citit absolut toate povestirile și romanele scrise de Arthur Conan Doyle, ca parte din pregătirea lui pentru a interpreta unul dintre cele mai cunoscute personaje din literatura polițistă a tuturor timpurilor. Experiența lui ca actor de teatru l-a ajutat nu doar să construiască foarte credibil latura mizantropă a lui Holmes, dar să o și facă în mod amuzant de cele mai multe ori.
🔴 Rolul lui James Moriarty (Nemesis-ul lui Sherlock) i-a adus lui Andrew Scott premiul BAFTA, însă opinia publică și criticii au avut păreri împărțite referitor la performanța lui. Unele recenzii au fost atât de dure, încât Scott a fost devastat și l-a sunat pe Mark Gatiss (Mycroft) pentru a-și cere scuze.

Nu pot încheia fără să vă las câteva fraze monumentale și spumoase ale lui Sherlock - greu de tot m-am hotărât...

😃 ”Anderson, don't talk out loud. You lower the IQ of the whole street”.
😃 ”Good evening, Mycroft. Try not to start a war before I get home, you know what it does for the traffic”.
😃 ”Dear God, what's it like in your funny little brains? It must be so boring!”
😃 ”Watson. Come at once if convenient. If inconvenient, come all the same”.
😃 ”Because you're an idiot. No, no, no, don't be like that. Practically everyone is”.
😃 ”I'm not a psychopath, Anderson. I'm a high functioning sociopath. Do your research”.
😃 Watson, deschizând frigiderul: ”There's a severed head in the fridge”. Holmes: ”Just tea for me, thanks”.

În încheierea acestui articol, mai am doar două lucruri de zis: 1) dacă n-ați văzut serialul până acum, vă asigur că este un adevărat regal și 2) abia aștept să citesc biografia lui Benedict Cumberbatch pe care, desigur, am dat buzna să o comand imediat ce-am aflat că există 😀.

Fărâme duminicale

Îmi propusesem ca astăzi să vă povestesc despre Sherlock Holmes, dar aproape că nu m-am simțit în stare să mă ridic de pe canapeaua pe care mă lăsasem să cad și pe care am zăcut niște ore la rând. Săptămâna care a trecut n-a fost ușoară pe plantația unde dau cu sapa și nici următoarele nu se anunță mai trandafirii. Volum enorm de muncă, dar asta n-ar fi neapărat o problemă, cât senzația tot mai pregnantă de lehamite față de îmbuibații de la vârful ierarhiei, care nu par să aibă nici cea mai vagă idee despre cât de utopice, nerealiste, neimplementabile, ne...moașă-sa pe gheață sunt foarte multe dintre cerințele, obiectivele impuse și KPI-urile lor.
Mă simt ca-n basmul cu balaurul căruia îi tai un cap și-i cresc trei în loc. Și scuipă flăcări pe toate odată.

🤓 Dar dacă mă uit cine-mi vizualizează profilul pe LinkedIn, realizez că am destule motive să mă scarpin în cap ca Moș Ion Roată:

Ori uleiuri aromatice, ori Ministerul de Finanțe din Luxembourg. Ce să zic, m-am aranjat. Suspectez că filtrele ăstora au guturai. Zic asta uitându-mă și la sugestiile pe care mi le fac.

Ăștia or fi prins de veste că vreau să slăbesc și vor să m-ajute să-mi procur niște iarbă de-aia meseriașă?

😕 Ca mulți alții probabil, mă încearcă sentimente de neliniște referitor la ceea ce se va întâmpla în Europa ulterior alegerii lui Trump. Tocmai acum și-au găsit și politicienii germani s-o pună de-o criză politică. Sigur, nu e ca și cum aș putea controla eu ceva din toate astea, dar asta nu mă face să mă simt mai bine. Parcă tot am un ghiont care mă însoțește și nu-mi mai dă pace. 

📚 În ultimul timp am început vreo trei cărți și n-am dus niciuna la capăt (deși toate erau interesante și promițătoare). Chestia asta îmi cam dă de gândit. Mă gândesc să nu fie vreun pui de Burnout.

🎥 Am un sentiment comparabil cu momentul când am terminat de citit seria ”Harry Potter” și după aceea nu mai știam ce să fac și de ce să mă mai apuc. Numai că de data asta mă refer la seriale. Greu, greu tare să te apuci de altceva după Sherlock și minunatul Benedict Cumberbatch... Dar, am început ”Lincoln Lawyer” și cu toate că inițial părea cam lent și anost, m-a prins binișor. Însă nu stă lângă Sherlock, vreau să spun că din punctul meu de vedere nici măcar nu există comparație.

Atât pentru azi, cu scuzele de rigoare pentru scurtime. Sper să-mi revin zilele următoare că de nu, pe barba profetului, tot scurtez vreun client de cap...

Acum 20 de ani, într-o după-amiază de noiembrie... 🙂

 - Ce-ți place ție din punct de vedere fizic la un bărbat? mă întrebase într-una din primele conversații online, când niciunul nu știa nimic despre celălalt. Nici cum arată, nici cu ce se ocupă. Poate doar vârsta să o fi știut, dar nu sunt deloc sigură.
- Hmm. N-am fixații gen ”să fie blond sau brunet, cu ochi albaștri sau verzi”, dar îmi plac mâinile fine, ca de pianist sau de chirurg.
- Nu știu dacă am mâini fine, dar pianist sunt, a venit răspunsul pe monitorul din fața mea.

”Ești tu pianist, cum sunt eu regina din Saba”, mi-am zis eu contemplând răspunsul care, în context, părea de-a dreptul neverosimil. Dar m-am pregătit pentru prima întâlnire cum n-o mai făcusem pentru nimeni până atunci, și prin asta vreau să spun că mi-am pus inclusiv lentile de contact. Nu știu exact de ce m-am pigulit atâta, dar scurt pe doi, cred că voiam pur și simplu să-l impresionez.
Tocmai izbutisem, nu fără oarece eforturi, să-mi pun prima lentilă, când sună telefonul. La naiba, cred că anulează întâlnirea, m-am gândit și-am răspuns morocănoasă, pregătindu-mi deja un răspuns diplomatic din categoria ”ei, asta e, nicio supărare, rămâne pe altădată”.
- Bună, uite de ce te sun. Sunt la Conservator și-am găsit o clasă de pian liberă. Ai vrea să-ți cânt ceva la pian?
Ha! Deci chiar e pianist 😀. Simțindu-mă foarte motivată în lumina acestei revelații, mi-am pus cu succes a doua lentilă și-am purces către Conservator.

Mi-a dăruit un recital de aproximativ trei sferturi de oră. Desigur, nu i-am spus eu ce să cânte, nici vorbă să-mi fi permis așa ceva atunci. A ales piese cunoscute (îmi aduc aminte de ”Ploaia”, ”Ballade pour Adeline” și ”All by myself”; la primele două mă gândisem și eu și le-a interpretat fără să-i spun, ceea ce m-a cam pus pe gânduri) și mă simțeam ca într-un fel de vrajă. Un bărbat pe care-l vedeam pentru prima dată cânta la pian, numai pentru mine.
Și da, chiar are mâini fine, aspect pe care l-am observat imediat 🙃.

Îmi adusese și o cutie de praline Baileys, din care m-am înfruptat cu demnitate pe parcursul recitalului, iar asta n-a fost o figură de stil: erau absolut delicioase, eu nu aveam prea des ocazia să gust ciocolată atât de fină (nu-mi permiteam, din cele trei lulele pe care le câștigam pe-atunci abia reușeam să mă întrețin) și cu greu mă abțineam să nu mă înfig cu adevărat în ele. ”Ce-ar crede el despre mine dacă le-aș mânca pe toate? Nu se face așa ceva. Dar sunt atât de buneeee...”. Din ce-mi aduc aminte, am reușit să las vreo patru-cinci în cutie. Mi le-a cedat și pe alea 😀. 

- Trăgeam cu coada ochiului la tine și mă bucuram să văd că-ți plac, mi-a povestit ulterior.

În ziua aceea mi-a făcut cadou un CD cu soundtrack-ul din ”Twin Peaks”, pe care știa că mi-l doresc și ne-am luat la revedere convenind că “vorbim”.
Seara acasă, ascultând CD-ul și notându-mi în jurnal impresiile zilei am realizat că, mai presus de orice, mă simt liniștită. Avusesem un an oribil și nici perioada aceea nu era deloc bună, așadar cu atât mai surprinzătoare era starea de bine pe care o aveam ulterior întâlnirii. Redau un fragment din ce am scris atunci:

”Ascult CD-ul în acest moment și sunt în transă. E Sublim cu „S” mare, mă simt copleșită. Nici nu aș fi crezut că pot avea avea acest CD, care, din cîte știu, nu se găsește nicăieri în România. (...)
Cum mă simt acum, pe fondul acestei muzici de vis și a discuțiilor avute... mă simt extraordinar de liniștita și de calmă, în profunzime. Cred că e satisfacția dată de muzica bună. Ma gîndesc că există soartă, Karma...(...) Nimic nu este întîmplător pe lume. Nu există coincidențe, ci doar destin. (…)
Tot ce știu e că mă simt ciudat.... dar extrem de liniștită. Nu pot să descriu exact ce simt. Împăcare.... parcă focul din mine s-a mai domolit și arde așa, mocnit.... și parcă toate mizeriile din ultima vreme și-au pierdut din importanță și forță de impact. Nu știu cât o să mă țină starea asta, dar cît durează..... e bine.”

Niciunul nu se vedea într-o relație în viitorul imediat.
Niciunul nu căuta.
Și-n după-amiaza aceea de 7 noiembrie 2004, niciunul dintre noi nu știa că-și găsise Omul 🙂.

America a ales, și-o să trăim cu asta și noi și ei

Am zis inițial că n-o să scriu despre alegerile de peste ocean, dar nu mă pot abține, mă mănâncă, trebuie să mă exprim 😀.

No, așa. Spuneam alaltăieri că potrivit sondajelor scorul e foarte strâns, dar aveți cuvântul meu că nici prin cap nu mi-ar fi trecut că asemenea diferență poate fi posibilă.

De fapt, eram destul de sigură că nu vom avea rezultatul final înainte de sfârșitul săptămânii. Anticipam o cursă umăr la umăr, în care alternativ va fi când unul, când celălalt în frunte, cu variații minime de scor, până când, probabil în weekend, se va trage linie. În niciun caz nu mă așteptam la asemenea diferență și cred că merită să vorbim un pic despre asta.

După cum vedem, Trump și-a adjudecat 277 electori și 71.212.766 de voturi. Prin comparație, acum patru ani Trump avusese 232 de electori și 74.223.975 de voturi. Nu cred c-o să pricep în viața asta cum funcționează sistemul electoral american, dar luând-o băbește, pe număr de voturi, vedem limpede că-n ultimii patru ani a pierdut un pic peste trei milioane de alegători.
Dar cum arată situația în partea cealaltă? Păi să vedem: 224 de electori și 66.282.947 voturi. În 2020, Joe Biden a câștigat cu 306 electori și 81.283.501 voturi, stabilind inclusiv recordul pentru cel mai mare număr de voturi primite de un președinte american.

Față de 2020, republicanii au pierdut un pic. Democrații, în schimb, s-au prăvălit de-a berbeleacul. O asemenea prăbușire nu poate fi justificată numai de ”pfff, ce nătărăi sunt americanii”, cum am tot citit astăzi. E ușor să te înfoi pe ei, vaaaai, cum au votat. Dar că le e tot mai greu să se ajungă cu banii de la o săptămână la alta, că la supermarket cumpără tot mai puțin cu aceiași bani din cauză de inflație, și cine știe câte alte greutăți au de care noi habar n-avem, nu ne gândim. Dacă peste 70 de milioane de oameni au decis că vor altceva, înseamnă că democrații au făcut niște greșeli oribile.

Așa m-am săturat de cât li s-a tot pus democraților palma-n fund. Nu, frate, au făcut-o de oaie! Și Kamala n-a pierdut numai pentru că e femeie și e de culoare, deși America e mai conservatoare decât își închipuie mulți. Au fost și alte cauze, fundamentale, care trebuie analizate. Dacă-i tot jelim pe democrați că vaaaai, bieții de ei au pierdut pentru că au vrut să aducă la Casa Albă o femeie, tot de-a mirarea o să scriem și peste 4 ani.

Faptul că Trump a câștigat și votul popular (nu se mai întâmplase din 2004 ca un republican să câștige votul popular) mi se pare deosebit de semnificativ, ca și faptul că republicanii au câștigat și Senatul, și de asemenea - din ce-am înțeles - Camera Reprezentanților. Practic, au câștigat tot ce se putea câștiga. Ce ne spune asta? Dincolo de orice sistem electoral alambicat, majoritatea i-a vrut pe republicani. Sau nu i-a mai vrut pe democrați. Și cu asta basta. Dreptul lor, votul lor.

Că veni vorba, până la ora asta Kamala n-a binevoit să iasă cu niciun mesaj public. Ce fel de lider e? Au votat-o peste 66 de milioane de oameni, care cu siguranță sunt amărâți. Nu are chiar nimic să le spună, niciun cuvânt, nicio îmbărbătare, nicio asigurare că nu vor fi lăsați de izbeliște și lupta va continua din opoziție? Poate consideră că nu merită, din moment ce n-au votat-o destui, sau poate e prea dărâmată de rezultat. În ambele cazuri, nu se dovedește a fi un lider. Iar dacă iese acum, la spartul târgului, degeaba mai iese. Momentul când era nevoie s-o facă a trecut.

Nu văd rostul văicărelilor, ”vai, cădere morală” (🙄) și nici a potopului de injurii adresate celor care l-au votat pe Trump. Va trebui ca întreaga lume să joace cât mai bine cu cărțile pe care le are.

The game is on, ca să-l citez pe dragul de Sherlock Holmes (am devenit fan absolut al lui Benedict Cumberbatch. Știu că v-am mai zis asta, dar ceva-mi spune că o să vă mai zic 😀).

Câteva gânduri despre alegerile de azi și din perioada imediat următoare

Trăim niște zile, respectiv săptămâni istorice și sper ca după ce se vor fi încheiat să nu meargă totul, cum se spune, downhill from here...
De doi bani speranță, cum e vorba. În realitate, lucrurile nu arată bine deloc, de nicio parte.

Alegerile din Moldova sunt fraudate pe față, în sensul că Putin și ciracii lui nu-și dau nici măcar o minimă osteneală să se ascundă. Zeci de autocare sunt în drum spre Bulgaria și Turcia și au apărut informații concrete despre mobilizarea celor din Transnistria. Un jurnalist notează că podurile care trec din Transnistria în Moldova, care de obicei sunt goale, în dimineața asta erau pline de mașini care se îndreptau spre secțiile de votare. Mai mult chiar, s-au pus și avioane la dispoziție (transport dus-întors că suntem grijulii, nu) către Belarus și Azerbaidjan. Uniunea Europeană a fost informată că, de asemenea, este extrem de probabil că vor avea loc tentative de fraudare în secțiile de votare.
Și stai și te uiți la toată această incredibilă mobilizare a răului. Și te simți neputincios și nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva totuși e posibil ca răul să câștige, sfidând orice lege scrisă și nescrisă a lumii ăsteia.
Dacă Maia Sandu va pierde alegerile de astăzi, Moldova ia drumul negurii și nici pentru România nu are cum să fie bine, în contextul situației actuale și al războiului de la graniță.

Din punctul meu de vedere alegerile din Statele Unite ale Americii, care vor avea loc marți, sunt cele mai importante. Absolut și indiscutabil cele mai importante. Nu doar pentru Statele Unite, ci și pentru întreaga lume, inclusiv România.
De unde mă uit eu, pentru noi mai mult contează cine va fi la Casa Albă în următorii patru ani decât cine va fi la Cotroceni în următorii cinci.
Nici acolo nu arată deloc bine, dacă e să crezi în sondaje sau în estimările caselor de pariuri. Cei doi sunt prea umăr la umăr, având în vedere că au mai rămas doar două zile. Mi-e o ciudă pe democrați de nu vă spun. Practic, au greșit pe toată linia: nu au crescut un nou lider în partid după Obama, s-au tras pe fund 3 ani plimbându-l pe Trump la tribunale ca să nimic (sau doar ca să aibă influencerii mugshots cu care să facă meme-uri, hahaha și hihihi, ce ne-am mai distrat 🙄) și nu au fost fermi cu Biden, care nici n-ar mai fi trebuit să candideze a doua oară. Nemaivorbind că s-a agățat de Biroul Oval cu disperare până în ultima clipă. Ar fi o minune să iasă Kamala, mai ales că la o diferență atât de mică, le va fi cu atât mai ușor republicanilor să mânărească atâtea voturi câte vor fi necesare.

Cât despre alegerile din România... nici nu știu de unde să încep. Aș fi zis că sunt cetățeanul turmentat (”eu cu cine votez?”), dar nici măcar asta nu pot spune, fiindcă simt că efectiv nu pot vota cu nimeni de data asta.
Și din ce observ, atât online cât și offline, foarte multă lume pare să gândească la fel.
N-are niciun sens să discutăm despre Ciolacu, Ciucă, Simion sau Geoană. Sunt o apă și-un pământ. Corupți până la os, ignoranți, nerușinați, nemernici, mincinoși, hoți... și lista ar putea continua la infinit.
Ai zice că mai rămâne Lasconi, dar în ceea ce mă privește nici ea nu este o opțiune. Asta deși credeți-mă că am încercat, în sensul că am citit cu regularitate pagina ei și am urmărit-o o vreme. Dar nu. Începând de la ”avortul nu e o crimă dacă este din motive medicale” (discurs pe care l-a modificat în campanie, după ce i s-o fi explicat că se împușcă singură în picior), continuând cu nenumăratele gafe (am reținut-o pe cea cu diaspora) și cu habarnismul ei în cam toate privințele...
Femeia asta e doar platitudini și lozinci, dacă o iei la puricat nu știe mai nimic. Nici politică externă, nici internă, practic înșiră doar texte care, vorba lui Caragiale, gâghilă urechile într-un mod plăcut (”instituțiile statului trebuie să fie în slujba românilor, nu a politicienilor”). Și nici măcar faptul că nu știe nu mă enervează atât de tare - vorba aia, nimeni nu s-a născut învățat - cât aroganța de tipul ”președintele nu trebuie să le știe pe toate, că de-aia are consilieri”. Păi bine, doamnă, într-o eventuală întrunire la nivel înalt, unde pe alocuri trebuie să te adaptezi contextului, îți iei consilierii cu tine să-ți șoptească? Asta ca să nu-mi aduc aminte de întrevederea ei cu ambasadorul Turciei la București, unde-i dădea zor despre Convenția de la Istanbul pentru prevenirea și combaterea violenței față de femei, în condițiile în care Turcia s-a retras din Convenție încă de-acum trei ani. Cum să te duci la întrevedere atât de nepregătită? Și e doar un exemplu.
Hai că de ce scriu, de ce mă enervez mai mult că nu mă ajută absolut deloc să o votez. Nu, argumentul ”ceilalți sunt mai nașpa” nu e suficient pentru mine, deși este adevărat.
Cel mai probabil îmi voi anula votul, mă gândesc.

M-aș întreba cum de-a ajuns totuși România în situația de-a avea atâția clovni periculoși pe buletinul de vot, dar apoi mă uit spre Statele Unite și nu-mi mai vine să mă întreb nimic.
Tot ce sper e ca ziua de marți să nu rămână în memoria colectivă drept încă un ”remember, remember the 5th of November”.