Din nou pe baricade

Iacătă-mă-s, nițel betegită (fără să fie ceva serios, mă mișc prin casă ca o curcă pe tranchilizante) și cu oarece povești să vă spun și poze să vă arăt.
Unele frumoase, unele așa și așa, unele teribile. Dar fiecare dintre ele reprezintă experiențe și amintiri.

Vacanța a început cu mine parțial căpiată de un dinte - pasămite cu 2 zile înainte de-a pleca, un nerv a găsit de cuviință să-și dea nervosul sfârșit (pun intended). Mers la stomatolog, curățat, început un tratament de canal, luați de-aici și rețetă de antibiotice în-caz-că și ne vedem când reveniți.
Eh, și-n vacanță s-a format un abces pisălog, pe care l-am ținut sub control cu antibiotic (și cu draci). Asta până când a avut bunul simț să se spargă de la sine, ceva absolut fermecător 🤢. Mă rog, am fost la control după ce ne-am întors acasă, e ok deocamdată, continuăm cu tratamentul de canal urmat de coroană și decen-omaveanișteoasesimpleîngurăînlocdedințicunervi 😠.

Între timp am contractat și o răceală de mă dor toate oasele și tușesc ca un măgar tabagic. Ce pot să vă spun, mă simt sublim! Not 🙄. Noroc de miniseria ”Residence”, de care m-am apucat aseară. Absolut deloc plauzibilă, dar atât de mișto făcută că aproape nu mă pot opri din râs (decât ca să tușesc, enter măgarul 🫏).

Concertul de la Filarmonică a fost impresionant și mi-a plăcut dirijorul care l-a înlocuit pe Zubin (și de care nu mai auzisem până acum). Dar adevărata senzație a fost violonista: Himari, în vârstă de 13 ani. A fost o revelație, nu-mi luam ochii de la ea și mi se umplea inima de drag. E o mână de om și cântă extraordinar. Să ajungi să fii solista unui concert al Filarmonicii din Berlin înainte de-a fi împlinit 14 ani, așa ceva este mai mult decât impresionant.
Dincolo de asta însă... am avut permanent un nod în gât, din motivul despre care v-am povestit. În sfârșit, așa a fost să fie. Încerc să nu mă mai gândesc la asta. Și de asemenea, încerc să nu-mi fac iluzii că-l voi mai regăsi vreodată în spațiu și timp real.

A doua zi după concert ne-am așternut în zori la drum de la Berlin și după aproape șapte ore soseam la Cracovia. Am vizitat-o pe parcursul a două zile și, fără să fi avut așteptări în ceea ce o privește, ni s-a părut interesantă. Totuși, nu e un oraș în care să avem vreun motiv de-a reveni.

O zi a fost dedicată vizitei la Auschwitz. Asta a fost... teribil. Vă voi povesti. Deocamdată, spun doar atât: oricât ai fi citit, oricâte documentare și imagini ai fi privit și oricâte mărturii ai fi ascultat, nimic nu te pregătește pentru oroarea acelui loc. Este ceva dincolo de cea mai cumplită imaginație.

Am încheiat minivacanța cu o vizită la Wroclaw, un orășel situat la vreo 200 de kilometri de Cracovia. Mi s-a părut mult mai frumos, mai colorat și mai atrăgător.

Cam acesta a fost rezumatul săptămânii. Dată fiind betegeala de care vă spuneam, nu mă pot aduna să scriu mai mult acum; dar revin cu povestiri din și despre toate locurile 😊.

Nu vreau să închei înainte de-a vă mulțumi încă o dată pentru comentariile pe care mi le-ați lăsat la ultimele două articole. Înseamnă mai mult decât vă puteți imagina 🤗.

Și totuși, nu-i să fie

Astăzi, cu trei zile înainte de seria celor trei concerte programate la Filarmonica din Berlin (joi, vineri și sâmbătă), Zubin și-a anulat prezența, din motive de sănătate.
Și chiar dacă nu se întâmplă pentru prima oară și nici nu e un fapt neapărat surprinzător (tocmai se întorsese dintr-un turneu în China, care trebuie să-l fi epuizat) și chiar dacă am convingerea că nimeni nu regretă mai mult decât el, de data asta simt că efectiv mă seacă la inimă.

Nu-l mai văzusem live din iunie 2023 (ulterior avuseserăm bilete la încă un concert, dar l-a anulat și pe acela). Îl așteptasem cu atâta drag și dor și cu atât de multă nevoie de-a lăsa muzica și energia lui bună să-mi picure liniște în suflet. Având în vedere ultimele luni, atât de bine mi-ar fi prins leacul muzicii lui și-al valului de emoții, căldură și bucurie care mi-au hrănit sufletul, la fiecare dintre concertele sale la care am avut privilegiul de-a mă regăsi în public.
Muzica lui Zubin îmi este leac de mai bine de 12 ani și mare, mare nevoie aș fi avut de ea.

Dar iată că din nou nu e să fie. Având în vedere vârsta lui și problemele de sănătate pe care le are de ani de zile, încep să cred că e posibil să nu mai fie niciodată. Și nu mă sfiesc să spun că-n seara asta am scăpat câteva lacrimi. De dorul de a-l vedea în spațiu și timp real, de dorul muzicii lui, de cât de mult mi-am dorit să-l regăsesc, de gândul că poate n-o să-l mai văd niciodată.

Sunt conștientă că-n lume se petrec tragedii. Realizez că poate mă răsfăț și că ceea ce simt ar putea fi descris ca un moft din categoria ”țara arde și baba se piaptănă”. Dar astă seară sunt tristă și nu mă pot împiedica să simt așa. Și știu că voi mă înțelegeți, iar pentru asta vă mulțumesc.

De fapt, ceea ce simt acum îmi pare-a fi începutul unui rămas-bun despre care știu că inevitabil va veni, dar pentru care nu știu cât de pregătită sunt.

Încerc

M-am tot străduit să trag de mine, dar deocamdată 2025 se arată a fi un an prost atât din punct de vedere al scrisului, cât și al stării mele de spirit în general.

Sunt mai multe chestii care s-au adunat - volumul imens de muncă, presiunea enormă, niște aspecte de ordin personal. Nu e bine și nu e bine și aia e.
Pe de altă parte, sunt bețivul din ”Micul Prinț”. Nu scriu pentru că nu mi-e bine, nu mi-e bine (și) pentru că nu scriu.

Mă simt vinovată pentru fiecare zi în care nu scriu, deși mi-aș dori să o fac. Am cochetat serios cu ideea unei pauze (pe care aș fi anunțat-o). Dar atât de multă bucurie îmi aduce scrisul și atât de bine îmi face apropierea de voi, încât nu mă lasă inima.

E adevărat, scriu mai rar decât oricând. Însă fiecare text e o dovadă că nu am renunțat. Încerc și sper să se regleze și diferitele aspecte care m-au sleit de la începutul anului.

Până una-alta, în câteva zile îl revăd pe dragul meu Zubin, pe care nu l-am mai văzut live de aproape doi ani și de care mi-e atât de dor... Am încredere că muzica și energia lui bună mă vor ajuta, cum au făcut-o și altădată. Și tot peste câteva zile am concediu și mergem în Polonia. Sper să reușesc să mă deconectez puțin, dar deocamdată nu mă hazardez să anticipez nimic.

Vă mulțumesc pentru că-mi sunteți aproape și tot ce vă rog e să nu renunțați la mine 🤗🤗🤗.

Despre acasă și amintirea unei prăjituri 🍓

Săptămâna trecută, Andreea (al cărei blog îl citesc de peste un deceniu și pe care am avut și bucuria s-o întâlnesc personal) a scris un articol care nu doar că mi-a mers la suflet, ci m-a și inspirat. Este vorba de semnificația lui ”acasă”, din perspectiva cuiva care a emigrat de mulți ani.
Am citit, am reflectat, am evocat amintiri și trăiri sufletești.

În ceea ce mă privește, acasă este și va fi pentru totdeauna acolo unde este omul meu. Cel mai plăcut sunet din lume este acela al cheii în ușă, anunțându-i sosirea. A fost acasă și în garsoniera pe care am închiriat-o în București, și în mansarda din Bayreuth unde aveam dușul în bucătărie, și în locuințele din anii următori. Iar în apartamentul pe care l-am cumpărat sunt mai acasă decât oriunde am fost vreodată în viața asta (și aici am inclus și apartamentul din Piatra Neamț, în care mi-am trăit primii 18 ani de viață). 

Dincolo de toate acestea, Germania este țara care mi se potrivește cel mai bine și unde mă simt cel mai confortabil. Am scris mai demult un articol în care enumeram principalele motive pentru care o iubesc; și chiar dacă în unele privințe lasă de dorit (cum ar fi, mai nou, medicina preventivă, impozitarea suplimentară a celor care nu au copii și alți câțiva ghimpi), nu mi-am schimbat părerea sau sentimentele în privința ei. Scăderea nivelului de trai și imigrația scăpată de sub control sunt două dintre marile probleme actuale, dar am încredere în Friedrich Merz, cel mai probabil viitorul cancelar, care a promis că va căuta soluții.
(Off topic și nu prea: ieri, conservatorii şi partidul de centru-stânga, SPD, au anunţat că au ajuns la un acord de principiu pentru formarea guvernului. Iar asta e cea mai bună veste pe care-am fi putut s-o primim în situația actuală).

Spuneam mai sus de-o amintire. Ușor naivă, aș zice, sau poate chiar mai mult decât ușor, dar pe mine mă înduioșează, în același timp confirmându-mi câteva chestii.

Era în 2006 și venisem în concediu la dumnealui jupânul. Încă nu eram căsătoriți, dar știam de-o bună bucată de vreme că vrem să ne petrecem restul vieții împreună, ceea ce făcea ca relația la distanță să fie mai ușor de dus. Și într-una din zile, am intrat să luăm micul dejun într-o cafenea. Una absolut banală, de altfel, genul de Bäckerei & Konditorei (Brutărie & Cofetărie) pe care le vezi la orice colț de stradă în fiecare oraș sau sat german).
Înăuntru mirosea bine, a pâine caldă și-a cafea proaspătă. Am luat câte un sandviș, un suc, o prăjitură și-o cafea. Fără nicio exagerare, acel mic dejun a fost pentru mine o revelație.

Sandvișul era cât se poate de simplu: o chiflă cu o felie de cașcaval și roșii. Atât, dar nici că ar fi fost nevoie de mai mult. Chifla era caldă, exact cât trebuia de crocantă și se ”împrietenise” minunat cu brânza, ușor topită datorită pâinii calde.
Cafeaua era excelentă.
Sucul era proaspăt stors, nu ”natural” de la cutie.
Dar prăjitura, ei bine... a fost o revelație.

Nu mai mâncasem niciodată ceva asemănător. Căpșunile aromate și dulci-acrișoare făceau un tandem savuros cu stratul de cremă de vanilie pe care se odihneau. Pandișpanul era fraged și cu gust neutru, lăsându-le căpșunilor și vaniliei posibilitatea de-a se pune în valoare. Per total o prăjitură într-un echilibru perfect de gusturi și texturi, care mergea la fix alături de cafea.
- Practic, nimic din ce avem pe masă nu este ieșit din comun, i-am spus omului. Dar cât de bun e fiecare în parte!
- Îți imaginezi cum e să-ți începi fiecare zi așa?
M-am gândit la asta.
- Știu că e naiv și total nerealist ce spun, dar într-o țară în care poți mânca așa ceva în fiecare zi n-ai cum să fii nefericit...
(Paranteză: evident că ceea ce zisesem era naiv și chiar nițel stupid, o știam chiar în momentul ăla. Și la fel de evident, nimeni nu mănâncă așa în fiecare zi. Însă ideea era cu totul alta și se referea mai degrabă la lucrurile simple, banale și-n același timp minunate la care puteam avea acces și pe care abia începeam să le aflu. Tot în aceeași categorie se încadra și-o apă minerală cu aromă de cireșe, ceva ce n-aș mai bea acum, dar atunci a fost și ea o revelație). 

Prăjitura cu căpșuni are și-n ziua de azi o semnificație specială pentru mine (independent de asta, continuă să-mi placă la fel de mult). Îmi amintește de momentul acela în care am întrezărit un minuscul aspect din viața de zi cu zi în această țară. Și de faptul că mi-a plăcut ce-am văzut, iar timpul mi-a dat, din fericire, dreptate.

Turnul Babel există, prieteni

Nu, că pe asta trebuie să v-o povestesc.

Din motive obiective, zilele astea s-au reunit la noi colegi de la sediile din Franța, Italia și Marea Britanie. Și cum lucram noi azi (”cu aprindere, la o întreprindere”, vorba unor clasici), pană de curent.
Câte șanse sunt ca, practic în același moment, să se audă la unison:
- Scheiße!
- Oh, shit.
- Putain de merde!
- Porca miseria!

Yours truly și un coleg polonez făceam opinie separată, dar numai în aparență. De fapt, ne exprimaserăm în germană. Păi hai să ne aliniem trendului în graiul nativ.
- Kurwa! a postulat respectivul cu promptitudine, apoi s-a întors spre mine: parcă aveați voi o vorbă cu gâtul... sau gâții?

Păi n-avem noi? 😀 Interesant a fost s-o explic apoi și celor care o auzeau pentru prima dată (adică majoritatea). La drept vorbind nu prea am știut mai mult decât s-o traduc, ca de altfel și-n cazul expresiei cu ceapa, pe care de asemenea le-am explicat-o și-n ambele cazuri lumea a întrebat dar de ce neapărat asta și nu altceva 😀.

Chiar așa: de ce e ”ceapa mă-sii” și nu ”usturoiul mă-sii”? Sau ardeiul, sau fasolea, sau varza? Sau, știu și eu… păstârnacul mă-sii? 🙄