marți, 10 august 2010

Experiente locative (I): caminul cu fantome in baie

Implinisem de curand 18 ani si, exceptand taberele, nu mai plecasem niciodata singura. Aveam o foarte vaga idee despre ce inseamna "a fi pe cont propriu" si mai fusesem doar de vreo trei-patru ori in Bucuresti - de fiecare data numai pentru cateva zile si impreuna cu parintii.

Asa prezentandu-se situatia, perspectiva de a pleca "la capitala" si de a locui intr-un camin studentesc imi cam dadea fiori. Sigur, existau si emotii, si dorinta de aventura, dar as spune ca teama de necunoscut era totusi mai puternica.

Administratora caminului - doamna Melania pe numele sau - a primit spaga de rigoare cu un aer plin de naturalete. In schimbul acesteia m-a repartizat intr-o camera "proaspat varuita". Nu cred ca ma insel spunand ca era unica renovata din cele 40 de pe coridor.

Colegele de camera erau dragute si simpatice, dar, dat fiind faptul ca erau concitadine si se cunosteau din liceu, ma nimerisem cumva "outsidera". Tragand linie, as spune ca-n general ne-am inteles destul de bine - desi ne-am mai certat, desi ele fumau si eu nu, desi nu cadeam de acord asupra programului de curatenie, desi eu nu suportam La Familia si BUG Mafia (albumul "De cartier" a fost pentru mine cosmarul anului I, singurul petrecut in camin) si ele nu ascultau Johann Strauss, Clayderman, Ace of Base si ABBA.

Privind lucrurile in ansamblu, n-as spune ca sunt o persoana cu probleme de adaptare si nici una careia nu i-ar placea traiul in comun. Cred insa ca pentru orice tanara care nu are frati sau surori, schimbarea de la "camera mea, sifonierul meu - incapator - biroul meu, intimitatea mea" la "camera cu 4 paturi, pe care o impart 4 femei, fiecare avand cate un dulap-fisier in care nu incape decat strictul necesar - restul hainelor fiind depozitate in genti de voiaj inghesuite sub pat" e una destul de marcanta.

Una peste alta, s-ar putea spune ca eram "speriata de bombe". In asa masura incat, cand ma duceam acasa, aveam grija sa ma aprovizionez cu de toate: ulei, zahar, faina, detergent de vase si alte asemenea. N-as sti sa spun exact ce ma determina sa fac asta, dar caram de fiecare data bagaje impresionante, cu produse pe care la fel de bine le-as fi putut gasi si in Bucuresti si respingeam categoric ideea de a nu le lua pe toate de-acasa. Daca mi-ar fi deschis cineva geamantanul, s-ar fi gandit fie ca plec in pribegie, fie ca sunt refugiata si mi-am facut provizii. Maica-mea m-a lasat intr-ale mele si bine-a facut. Oricum, n-ar fi avut nicio sansa de a ma face sa ma razgandesc.

Mi se pare greu de crezut ca au fost vremuri cand nu indrazneam sa ies din camin decat ca sa iau paine. Probabil ca spiritul de aventura, cat o fi fost, dormea adanc. Am fost o singura data la discoteca (si-atunci pentru ca pierdusem un pariu) si, tot o singura data, la unul din celebrele chefuri studentesti. De la care m-am fofilat dupa vreo 2 ore si fetele m-au gasit in camera, citind "Mari procese in istoria justitiei" (excelenta carte, pe care mi-a furat-o cineva mai tarziu, nici azi nu stiu cine).

In aceste conditii, e de la sine inteles ca nu eram ceea ce s-ar putea numi o tipa populara. Imi castigasem de altfel destul de repede reputatia de tocilara si-ntr-adevar, in afara de ochelari, care-au venit mai tarziu, corespundeam la toate capitolele: citeam mult, nu chiuleam, nu fumam si nu-mi placeau party-urile intinse pana-n zori de zi. Si daca putea fi ceva mai rau de-atat, nu aveam "tovaras", cum era vorba.

Asta nu inseamna ca nu-mi facusem prieteni - fete destul de asemanatoare cu mine cu care am pastrat legatura ani buni dupa terminarea facultatii. Dupa cum nu inseamna nici ca refuzam sa iau parte la distractii. Imi aduc aminte si azi de seara cand am jucat ceea ce noi numiseram, din motive necunoscute, "pull-pac". Era foarte simplu: ne-am impartit in 2 echipe (mixte, cu baietii de la etajul superior), ne-am inarmat cu sticle pe care-n prealabil le-am umplut cu apa si carora le-am gaurit dopul si apoi da-i alergatura prin tot caminul.... Rasete, chiuieli si evident, multa, foarte multa apa pe jos. Portarul s-a sesizat intr-un tarziu si a venit cica sa investigheze, dar "nu stim, n-am vazut, n-am auzit, noi avem parul ud pentru c-am facut dus".

Ah, da - cum era sa uit de dusuri! Cu ele era o istorie intreaga. In primul rand, la 160 de femei (40 de camere a cate 4 persoane) existau doar 5 cabine de dus. Ar fi trebuit sa fie 8, dar 3 din ele nu functionau. De fapt, ca sa respectam adevarul istoric, cineva sterpelise bateriile si nu se invrednicise nimeni sa le inlocuiasca. Nu ca astea 3 ar fi facut mare diferenta, in orice caz. Si ca sa fie masa cu dar, aveam apa calda numai noaptea. Pe la miezul noptii incepea timid sa se incalzeasca, iar pe la unu era numai buna.

Ca sa evitam inghesuiala, ajunseseram la un consens: ne puneam rand cu sticla de sampon, ca pe vremuri la cozile de la lapte. Nu ajungeam aproape niciodata sa facem dus doua seri consecutiv. In aceasta situatie se incalzea apa la resou pentru strictul necesar si se bombanea mult si bine la adresa administratiei.

Si daca ar fi fost numai asta... Nu-mi aduc aminte cine a propagat povestea, dar toate am crezut-o: cica ar fi "ceva" in baie (o entitate malefica, pesemne). O umbra care apare cateodata... Nu radeti, ca nu se indoia nimeni si devenise deja psihoza. Sau bine, radeti, ca azi rad si eu. Atunci nu prea-mi ardea. Ne duceam in grup de 3-4 la toaleta, iar cand intram la dus cantam si vorbeam tot timpul intre noi. Intr-o seara, un baiat a dorit sa fie spiritual si a stins lumina in timp ce noi eram sub dus. Cred ca niciodata n-am tipat mai tare ca atunci.

Inainte de sesiunea de vara, am cedat si am inceput sa-mi caut gazda. Urmau vreo zece examene grele si chiar nu dovedeam sa invat in camin asa cum ar fi trebuit pentru a lua notele pe care mi le doream. Am gasit destul de repede o camera, intr-o casa de pe langa Academia Militara. Acolo am avut parte de liniste (si de apa calda), insa aventurile nu au lipsit...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu