Cel dintâi Moș Crăciun

Am început să intru tot mai mult în atmosferă (și puteți să mă credeți pe cuvânt că m-am străduit să amân chestia asta până acum, dat fiind faptul că ăștia încep cu decorațiunile, turta dulce și Moș Crăciunii de ciocolată încă din octombrie). Acum însă, îmi îngădui să simt și eu tot mai mult atmosfera specifică - pe care nemții o creează foarte meșteșugit, nimic de zis - și cu ocazia asta mi-am adus aminte de vremurile când încă mai credeam în Moș Crăciun. 

Asemeni majorității copiilor, îl percepeam ca pe o entitate îndepărtată, care însă "vede tot ce faci". Chestia asta funcționa preponderent în luna decembrie și era de efect în orice situație: dacă nu voiam să "mănânc tot", sau n-aveam chef să-mi strâng jucăriile, sau protestam sonor când trebuia să-mi pun căciula (am detestat de când mă știu acest accesoriu). "Treaba ta, dar să știi că Moșul te vede.... ". Nici nu era necesar să mi se spună mai mult. Fraza asta era ultrasuficientă ca să fac ceea ce se aștepta de la mine. 

Aveam patru ani și jumătate când l-am întâlnit prima dată pe Moșu'.  Eram cu tata în sufragerie și ne uitam împreună la un diafilm (mai corect spus, el mânuia diascolul și îmi citea cu intonație, pe măsură ce se derulau imaginile). Mama trebăluia ceva în bucătărie. Știam că trebuie să vină Moș Crăciun, învățasem - cum altfel?! - și poezia, dar nu mă grăbeam deloc să dau ochii cu 'mnealui. Aș fi fost foarte bucuroasă să-mi lase cadourile și să se ducă în treaba lui. 

Dar el, Moșul, era de altă părere. S-a auzit soneria, mama a mers să deschidă și-am înlemnit auzind-o salutând: "Bună seara, Moș Crăciun!". 

Hait!

- Bună seara, a grăit o voce gâjâită. Aici locuiește o fetiță pe nume Gretuța?

Mie-mi venea să mă ascund sub pat. 

- Da, intră, te așteaptă...

Din hol a apărut o... chestie. Mare, cu barbă orbitor de albă, ochelari, baston și inevitabilul sac. N-am avut curaj să-l privesc și-am început prin a mă refugia în brațe la tata. 

"Moșul" m-a interogat dacă sunt cuminte la grădiniță, dacă ascult de părinți și bunici (am răspuns cu un "da" gâtuit la ambele întrebări, da' onorabilul nu părea prea convins) și pe urmă m-a pus să spun poezia. Ceea ce-a fost imposibil, deoarece, din motive inexplicabile, m-am pus pe plâns :D Cred că l-am avut cu asta, deși nu-mi propusesem: a renunțat la ideea poeziei și a început să scoată din sac diverse. Jucării, niște papucei de casă împletiți, parcă și niște dulciuri și portocale. Pe urmă mi-a pus în vedere să fiu cuminte, că el "vede tot".  Aham. 

Mulți ani mai târziu, aveam să aflu că "Moșul"  fusese, de fapt, maică-mea.... Tata avusese misiunea de-a mă ține ocupată, astfel încât să nu-mi fac drum pe la bucătărie, unde mama se dichisea cu un palton cu câteva numere mai mari, barbă de vată, ochelari supradimensionați șamd. Nici proiectarea diafilmului nu fusese întâmplătoare: ideea era să fie semiîntuneric în cameră, ca să nu văd eu prea mult din "Moș". 

Gândindu-mă astăzi la asta, constat că nu simt cine știe ce la evocarea acelui moment. Poate am crescut prea mult. Sau poate așa e normal să fie.

Pe voi unde v-a găsit primul vostru Moș Crăciun?