Comori de suflet

În copilărie colecționam timbre și surprize de la guma de mestecat. Le păstram pe toate într-un clasor ciclamen, pe care-l răsfoiam adesea (asta în timp ce mă studiam în oglindă și mi se părea că fac lucruri extrem de importante :P). Mai târziu, prin liceu, am dat în patima casetelor. Îmi cumpăram una-două pe lună și fiecare astfel de prilej era o mică sărbătoare. Veneam acasă în viteză, ascultam caseta - de obicei de 2-3 ori consecutiv - iar apoi venea plăcutul moment în care-i hotăram locul, laolaltă cu celelalte. Le orânduiam în funcție de artiști și de genul muzical: rock, dance, pop, muzică clasică, sau celebrele, pe-atunci, ''Selecții'' (chiar, vă mai aduceți aminte? :) )

Fără a fi fost neapărat o împătimită a muzicii, mi-a plăcut întotdeauna să ascult muzică bună. În jurul vârstei de 16 ani l-am descoperit pe Clayderman - și mi-am cumpărat urgent vreo patru albume - ceea ce a marcat începuturile mele ca ascultător de muzică clasică. Casetele erau mica mea comoară, la care mă întorceam mereu. Nu se poate spune că am avut o adolescență ușoară, iar casetele reprezentau pentru mine un fel de asigurare în alb.

Prima mea dragoste au fost însă cărțile. Cititul rămâne și-n ziua de azi principalul mod în care prefer să-mi petrec timpul liber. Unul dintre cele mai dragi vise este acela de-a avea o cameră cu pereții îmbrăcați în cărți. Până când se va întâmpla asta, o pregătesc. Nu-mi place să cumpăr altceva decât cărți. În orice altă privință, nu agreez defel shopping-ul și mă vântur prin magazine numai când e chiar musai. Sunt genul de femeie care-n interval de-o jumătate de oră își cumpără 3 bluze, o pereche de blugi și una de cizme, 2 rujuri și 3 oje și după aceea e-n stare să stea cel puțin două ceasuri în librărie. În aceeași notă, fac parte dintre persoanele cărora nu e greu să le iei cadouri. 

De fapt, un foarte recent cadou de Crăciun mi-a și dat ideea acestui post. Am primit, printre altele, o carte. Una despre care nici n-avusesem idee că există și pe care nu știusem că mi-o doresc. Biografia lui Hugh Laurie, de Anthony Bunko.

Pentru cine nu știe, sunt - sau, mă rog, am fost - un fan consecvent al lui Hugh Laurie în general și a lui Dr. House în special. Am urmărit serialul cu religiozitate, am și scris despre el, mi-am cumpărat romanul lui Laurie (''The Gun Seller'') și CD-ul lui, am două tricouri cu moaca lui și cu câte-un citat (''Everybody lies'', respectiv ''I was deluded into thinking I might be craizy''), de-un an de zile nu mai beau cafea decât dintr-o cană accesorizată cu mutra aceluiași personaj și cu un citat reprezentativ (''Rational arguments don’t usually work on religious people. Otherwise there would be no religious people''). Așadar, se poate spune că-s destul de ''într-o ureche'' în ceea ce-l privește și cartea despre el mi-a făcut o mare bucurie.

Urmând pattern-ul din anii de glorie ai casetelor, next move a fost să-i fac loc în deocamdată mica mea bibliotecă. Am scos, am reordonat, am pus la loc. Și-apoi mi-am privit cărțile cu sufletul atât de plin de autentică și copilărească bucurie, încât am simțit nevoia să scriu despre ceea ce-mi place să numesc ''comoara'' mea. 

Hugh Laurie se află într-o companie, aș zice, distinsă. Pe-același raft stau de taină două cărți despre dragul meu Zubin Mehta, patru despre Mozart, volumul de interviuri al lui Al Pacino, alt volum, tot de interviuri, acordate de George Enescu, două romane de Garcia Marquez, unul de Thomas Mann și o biografie a lui Elvis Presley. E raftul meu de snoabă, cum îmi place să glumesc :)). Spun asta pentru că am și cărți de Agatha Christie, John Grisham, Stephen King, Sophie Kinsella sau Dan Brown.  Dar pe alte rafturi :D

Bucuria pe care-o am când îmi privesc cărțile îmi hrănește sufletul. Le citesc și recitesc, le privesc, le rearanjez cu o voluptate pe care n-o mai regăsesc în nimic altceva. Nici în zecile de perechi de cercei, nici în numeroasele creme și loțiuni pentru care dulăpiorul din baie tinde să devină neîncăpător. Desigur, au și astea importanța lor și evident că mă bucur și de ele, dar în alt chip. Cărțile sunt, cum spuneam mai sus, comoara mea.

Aș recomanda oricui să aibă măcar o comoară, indiferent de felul în care se concretizează ea: timbre, magneți de frigider, colecția ''Arborele Lumii'', discografia Beatles, romane rusești, albume de pictură, șervețele de prin toată lumea sau pietre semiprețioase etc.

Trăim într-o lume haotică, avem tot mai puțin timp pentru noi. De aceea mi se pare cu atât mai important să avem o astfel de ''oază'' numai a noastră, în care să ne regăsim pe noi înșine. 

În altă ordine de idei, afară de cărți, mai am o comoară - deocamdată mult mai mică decât ele și de dată mult mai recentă, dar deja atât de dragă, încât mă face să nu-mi mai încap în piele de bucurie. Dar despre ea vă povestesc altădată, acum aș fi curioasă să aud despre comorile voastre, dacă aveți unele și sunteți dispuși să mi le împărtășiți :)