Pupa-m-aș eu de profileră (sic) ce sunt, carevasăzică!

Asta e o postare din categoria ”nu că mă laud, da' zic”. 

Nu-i prima dată când mi se întâmplă, dar astăzi mi s-a reconfirmat că am un fel de al șaselea simț sau cam-așa-ceva în ceea ce privește oamenii. (Ok, admit că-n tinerețe s-a întâmplat și ca simțul cu pricina să fie plecat să ude buretele, motiv pentru care mi-am luat niște țepe de-am văzut stele verzi, emoțional vorbind. Însă asta numai pe partea sentimentală, de unde se poate deduce că simțul respectiv cam era călărit de hormoni în perioada aia, pun intended și mai închide odată paranteza asta, fată-hăi 🤨).

Așa. Prima dată când am remarcat chestia asta a fost în anul I de facultate - în cămin apăruse un flăcău de prin Vaslui, student la Drept, foarte simpatic și care a fost rapid îndrăgit de toată suflarea feminină. Mai puțin de yours truly. Era foarte atrăgător și popular, însă avea un nuștiuce care mă reținea în ce-l privește, mi se activau toate alarmele în prezența lui și eram foarte retrasă când apărea la noi, chemat de celelalte fete cu care împărțeam camera. 
Evident, treaba asta nu mi-a adus puncte în plus. ”E un tip mișto, fată, dar ție nu-ți place că nu e tocilar!”. Mno bine. 
Începutul anului al doilea nu m-a mai găsit în cămin, că mă mutasem la gazdă. Ne vedeam însă la facultate și așa am aflat că într-o seară de sâmbătă, cineva a spart mai multe camere de pe etajul fetelor, profitând de faptul că fetele erau în club. Știuse ce să caute și furase obiecte în general de dimensiuni mici, dar valoroase.
Raportat la vremurile acelea, pagubele nu erau tocmai minore, așa că a fost chemată poliția. Investigații, amprentare, tot tacâmul. Așa cum vă închipuiți probabil, autorul era tocmai Jose Armando după care leșinau toate locatarele căminului. 
Mi-a părut rău pentru fete și m-am abținut de la clasicul ”v-am spus eu”, dar nu pot nega faptul că mi-a trecut prin minte.

De-a lungul timpului am mai avut astfel de momente să le spunem intuitive, n-o să le înșir pe toate că iese ditamai foiletonul; mă rezum la primul și la cel de astăzi. 

Context profesional - din fericire, e vorba de un colaborator ocazional, nu de un coleg, că nu știu cât m-ar fi ținut nervii într-un asemenea caz. Respectivul s-a angajat în primăvară și a devenit contactul meu direct de la compania respectivă, după ce timp de mai mulți ani lucrasem cu altcineva. 
Din prima clipă mi-a căzut prost, și nu era vorba de elementul de noutate. Nu știu, avea ceva ce nu-mi inspira încredere. Profesional, manifesta un dezinteres crunt. Efectiv mi se părea că se uită ”prin mine”, explicam ce vreau și vorbeam cu pereții, răspundea mereu ”ah, sooooo” de parcă i-aș fi dezvăluit marile secrete ale umanității ascunse în Arhivele Vaticanului și după aia tot aiurea făcea. Aveam mereu documentație incompletă, verificări nefăcute (”ah, sooooo, am uitat”), hai să organizăm iar un call, îi re-explicam ce vreau, părea c-a înțeles, numai pentru ca ulterior să comită aceleași bazaconii. 

Nu m-am plâns niciodată de el, că nu-s genul. Am încercat să mă descurc cât mai bine cu cât aveam, respectiv cu cât primeam de la el, boscorodeam singură în fața monitorului, îi repetam instrucțiunile etc. Și încercam să evit pe cât posibil să-l sun (el oricum n-o făcea niciodată). Simplul fapt de a-i auzi vocea îmi dădea un sentiment extrem de incomod, de parcă aș fi vorbit cu un șarpe. Cred că la fel aș fi simțit și dacă mi-ar fi citit din cartea de telefon. 

Ei bine, azi am aflat că a făcut o nefăcută atât de mare, încât s-a luat decizia că nu va mai face parte din compania respectivă. Nu pot intra în detalii, dar a fost ceva urât din punct de vedere atât uman, cât și profesional. 

După primul moment de stupefacție, am conchis ”păi n-am avut eu dreptate să nu-mi placă individul încă de la început? Rezon!” 😃. Mă-ntreb dacă băieții ăia de la baza din Quantico n-or fi recrutând cumva, if you catch my drift 😇.