Poate că nu mă pune într-o lumină prea bună faptul că zic asta atât de franc, însă e o realitate și o concluzie la care-am ajuns demult, încă studentă fiind. Timpul care-a trecut și experiențele avute de-atunci nu mi-au schimbat punctul de vedere.
Obișnuiam să "consum" destul de multă cultură pe vremea aia. Mergeam aproape săptămânal la teatru (cu puține excepții, mai mult pentru că mi-o impuneam), la Ateneu (de cele mai multe ori dintr-un amestec de curiozitate și, mărturisesc, snobism; însă a fost bine și-atât pentru perioada respectivă și o lume nouă mi s-a deschis) sau la Operă (a fost dragoste la prima audiție, ca să zic așa. Mi-e foarte, foarte dor de un spectacol de operă).
În ceea ce privește teatrul, pur și simplu n-am "click-ăit". Din multitudinea de piese la care-am fost, mi-au rămas numai două în amintire ("Take, Yanke și Cadâr", respectiv "Numele trandafirului") și asta doar ca urmare-a faptului că-n ambele cazuri unul dintre rolurile principale era interpretat de Gheorghe Dinică, pentru care aveam o simpatie aparte. N-aș ști să explic de ce simt astfel. Poate pentru că teatrul este, dincolo de toate.... o butaforie. O imitație a realității. Imitație care poate fi foarte reușită, de acord, uneori chiar spectaculoasă. Dar nimic din ceea ce se întâmplă pe scenă nu e real. Poate de asta nu-mi place (inexplicabil însă, mă uit cu plăcere la filme).
Veți spune, poate: păi asta e valabil și la operă. Nici aia nu e reală. Deci?
De acord cu voi. Dar: opera are în primul rând muzică și asta o diferențiază net de teatru. Apoi, un spectacol de operă are mereu un quelque chose al lui, care-i dă o notă aparte de exotic. Decorurile sunt mai totdeauna somptuoase, costumele sunt foarte elaborate. Povestea în sine se mulează perfect pe muzică, iar decorurile nu fac decât să o susțină și să desăvârșească atmosfera. M-am simțit ca-n altă lume de fiecare dată.
Marea mea iubire rămâne, concertul de muzică clasică. Nu orice muzică, desigur. Sunt compozitori pe care nu reușesc să-i înțeleg, fiindcă-mi lipsesc educația muzicală și, aș adăuga, maturitatea de ascultător. Un astfel de exemplu ar fi Bruckner și cu siguranță nu e unicul. Dar îmi plac mulți alții și continuu să am revelații în domeniu (Beethoven, mai nou Dvořák). Mă fascinează să merg la concerte și să văd muzicienii și instrumentele în spațiu și timp real. Constituie un spectacol în sine, dincolo de audiție.
Voi ce părere aveți? Dintre un spectacol de teatru, operă sau un concert, ce-ați alege?
Postări
7 comentarii:
Mie-mi place teatrul, dar nu sunt foarte mare prietena cu opera. Recunosc, nici n-am prea avut multe tangente cu ea, si poate e si aceasta una dintre cauze. In schimb, teatru am jucat 12 ani. Asa ca in sufletul meu are o un loc aparte.
Imi plac si concertele de muzica clasica, dar le ascult doar in anumite perioade, influentate de anumite stari sufletesti. Ce imi mai place, in mod special, insa, e muzica de fanfara.
Teatrul, teatrul, teatrul :). Imi lipseste mult aici. Muzica clasica numai pe cd-uri pentru ca incerc de ceva vreme sa-mi fac o cultura in sensul asta insa n-am fost niciodata la concert. La opera am fost aici si mi-a placut, dar fara ecranul pe care au fost scrise versurile... n-as fi inteles maare lucru... Deci, raman la teatru :)
Teatru si eu. Cu opera nu-s deloc prietena, dar m-as duce totusi oricand la un spectacol la Scala din Milano sau la Opera din Viena. Tot nu cred ca m-as converti, dar mi-ar placea sa simt grandoarea.
Merg si la concerte, dar doar la cele care nu pot fi ratate, 2-3 pe an.
In ordinea numerelor de pe tricouri:
1. Teatru
2.Concert sau balet (pe care nu l-ai mentionat, rusine!)
3. Opera
Teatrul nu are musai decoruri somptuoase, jocul actorilor si nu decorurile, trebuie sa-ti capteze atentia.
Apoi esti liber sa-ti imaginezi decorul cum vrei. Mi se pare magie, cum cu trei lulele, trei surcele, oamenii aia te duc in alta lume.
Cred ca ti-am spus ca am fost la teatru in Spania, o trupa numita Imprebis. Care cereau publicului sa scrie pe biletele un cuvant sau o fraza. Apoi trageau un biletel din sac si improvizau o piesa, pe baza a ceea ce scria in biletel. Si au facut o mica piesa de teatru, care se numea "bob de mazare" (asta scria pe biletel). Am ras cu lacrimi, toata seara. Au avut subiecte ca "Formula 1", "Cicciolina" si altele asemenea.
Poftim de fa asta la opera! :D
@Ale, ce experiență deosebită trebuie să fi fost pentru tine.... Ce-ai jucat, ce rol ți-a rămas cel mai aproape de suflet, cum ai spune că te-a influențat asta?
('ai de capu' meu, zici că-s mitralieră.... dar sunt curioasă :) )
@Thea, îți dau dreptate: fără subtitrare, nici eu n-aș fi înțeles mai nimic la operă (deși aveam întptdeauna grijă să citesc libretul înainte, ca să nu urmăresc încordată acțiunea propriu-zisă și să fiu atentă doar la muzică și imagine).
Dacă vrei să-ți faci o cultură muzicală, încearcă DVD-urile. Ai să percepi cu totul altfel muzica în momentul în care vezi instrumentul care scoate sunetul cutare. Pentru mine a fost o revelație să văd violoncelul și contrabasul de pildă, și numai atunci am putut să-l aud diferit pe fiecare. Până atunci, ce-mi era unul, ce-mi era celălalt...
@Cami.... Scala, Opera din Viena... tare frumos visezi :) Și mă faci și pe mine să visez.
@Carmen, așa-i, am uitat baletul :)) Nici ăla nu s-a prins cine-știe-ce de mine, deși acum niște ani buni am văzut-o pe Alina Cojocaru în "Don Quijote" și după aia vorbeam singură...
Nu, nu mi-ai povestit de Imprebis (rușine :D). Mda, chiar pare să fi fost ceva ieșit din comun.... Dar de la deal la vale, nu e vorba de ce poate în general să facă una și nu poate alta... ci de trăirile și percepția fiecăruia dintre noi. Suntem diferiți, firesc este să rezonăm diferit... :) (ete ce înțelept grăiesc :D)
Am jucat in piese de teatru obisnuite, am facut pantomima si teatru de papusi. Cel mai dur rol pe care l-am jucat, dar si cel mai emotionant, a fost intr-o transpunere a "Patimilor lui Iisus", pe strazile orasului. N-am avut un rol semnificativ, am fost doar o evreica oarecare, dar trairile oamenilor care urmareau piesa de pe margine imi dau inca fiori pe sira spinarii. Piesa inca se mai joaca, iar anul asta am avut ocazia sa o vad si ca si spectator, si m-a emotionat extraordinar.
Pentru mine, actoria a avut un rol important in dezvoltarea mea emotionala. Am invatat sa ma controlez, sa-mi controlez emotiile, gesturile, sa-mi ordonez gandurile, am invatat "sa invat", lucruri care imi prind tare bine si acum.
@Într-adevăr, fascinantă experiența ta, Ale... Ai "degustat", dacă se poate spune așa, din mai multe feluri de teatru, așa cum nu mulți au ocazia s-o facă... Trebuie să fi fost ceva extraordinar.
Îți recitesc mesajul și cuget că eu încă n-am avut parte de ceva care să mă influențeze în asemenea măsură. Regretabil aspect, mă gândesc. Există, ce-i drept, un om a cărui muzică îmi dă, ca și ție piesa "Patimile Lui Iisus", fiori.... dar atât.
Cred că mai am de cercetat, de experimentat, de trăit, de emoționat :) Îți mulțumesc pentru că mi-ai împărtășit o experiență atât de personală :)
Trimiteți un comentariu