Eu și chipurile mării

Nu mai văzusem marea de câțiva ani buni și mi-era dor. Am fost întotdeauna ceea ce se poate numi un "om de mare" și deloc unul de munte. Imensitatea ei m-a redus întotdeauna la tăcere, dar o tăcere numai aparentă, pentru că-n gând îi vorbeam ei.

I-am spus chiar așa: "Bine te-am găsit" și cred că s-a bucurat și ea de revedere, pentru că era prietenoasă, cu valuri blânde, care se spărgeau încet, mângâind nisipul plajei din Cannes.

Ceva mai târziu și-a propus să mă testeze dacă am rău de ea. Adică rău de mare. N-am observat să fie cazul, dar m-am gândit la Hercule Poirot și la cât ar fi suferit bietul de el dacă ar fi fost pe vas când marea se comporta cam așa....

.... și înclina bărcile cam în felul ăsta:

Departe de a-mi fi teamă sau de-a încerca vreun sentiment neplăcut în abisurile stomacului :D, mi-a plăcut fiecare moment.

Nu mult mai târziu însă, marea s-a arătat cam posacă.  Foarte probabil din cauza norilor care s-au încăpățânat să ne țină tovărășie pe parcursul după-amiezei petrecute la Saint Tropez.

După câteva zile a revenit la sentimente mai bune. Văzută de sus, atât de calmă, părea o imensă întindere de ulei translucid și incredibil de albastru. Valurile se spărgeau în șoaptă.

 Și la fel de binevoitoare s-a arătat când mi-am suflecat pantalonii și-am pătruns nițel în apă. 

În ultima zi de vacanță, parcă știind și ea că ne vom lua în curând la revedere, ne-a oferit un spectacol într-adevăr grandios. Ni s-a dezvăluit în toată măreția ei.

O priveam, o ascultam, îi vorbeam și simțeam că sunt pur și simplu fericită. Ceea ce mi se întâmplase destul de rar până atunci.

Văzând ea așa, ce și-a zis? Ia să mă tachineze puțin. Drept pentru care a trimis un val mai puternic si s-a întâmplat asta: 

Doamne, cât m-am bucurat! Am perceput ''baia'' asta ca fiind mesajul ei special pentru mine, rezultat unei anumite complicități între noi două. Și, cu toate că hainele musteau de apă, îmi puteam stoarce lejer părul și n-am avut unde să mă schimb timp de câteva ore, n-am avut absolut nimic. Nici umbră de răceală, nici cel mai vag disconfort. Fusesem sigură că așa se va întâmpla. Ar fi fost imposibil ca îmbrățișarea Mării Mediterane, cum am considerat-o eu, să-mi pricinuiască vreun neajuns.

Îi sunt foarte recunoscătoare că mi s-a arătat în atâtea feluri. Îi mulțumesc pentru fiecare trăire. Și, mai presus de toate, îi mulțumesc pentru ghidușia de la sfârșit. Parcă o și auzeam chicotind, în timp ce eu râdeam în hohote și-mi storceam bluza.... ;))

Pe curând, sper, draga mea prietenă jucăușă.... :)