Brr 😰

De la 27 de grade, soare, Atlantic si palmieri la 12 grade, ploaie, vânt, nu tu Atlantic, nu tu palmieri... nu-i deloc un șpagat ușor, vă spun 🥶. Adică fix acum o săptămână eram în costum de baie și citeam pe terasa unei piscine din Costa Adeje și azi caut un cardigan pe care să-l pun peste pulover. 

Ne-am întors din Tenerife cu sentimentul bun pe care-l ai după un concediu care, fără să fi fost senzațional per se, a fost odihnitor și relaxant. Ne-am și odihnit, am și explorat zona și împrejurimile, am și socializat. Adică exact ceea ce aveam nevoie. Inițial avuseserăm un alt plan, la care deocamdată am renunțat, dintr-o sumă de motive irelevante pentru poveștile care vor urma; îl păstrăm, cu speranța unor vremuri cât mai grabnice când să-l putem concretiza. 

În concediul ăsta am pornit absolut epuizată. Veneam după o săptămână extrem de plină, în care călătorisem trei zile la Paris, deci știusem că trebuie să mă organizez din timp cu bagajul. Chiar și așa, vineri tot m-a apucat 1 noaptea cu pregătirile, inclusiv cele personale. 
(Paranteză: de la pandemie încoace, toate concediile noastre europene au fost doar cu bagaj de mână. Indiferent că am stat două săptămâni și jumătate sau cinci zile. Ne-am descurcat de fiecare dată, fără să facem rabat de la nimic. Și tot de fiecare dată, ne-a rămas cel puțin un articol de îmbrăcăminte nepurtat). 
De data asta am fost mai stresată ca de obicei; liniile aeriene cu care urma să călătorim erau cunoscute pentru severitate, măsurat bagaje, cântărit - și suprataxat, inclusiv pentru abateri minore. Așa că am organizat cât de bine am putut, calculând, cântărind, mutând și iar cântărind. 

Zborul dus nu a fost direct - efectiv n-a fost disponibilă opțiunea asta pentru perioada respectivă, așa că iată prima aventură: escală în Londra. Dat fiind că englezii nu mai sunt în UE (de cap să le fie incomensurabila ignoranță de-acum zece ani), ești obligat să ieși complet inclusiv pentru zborul de legătură și să intri iar. Pașapoarte biometrice aveam, ETA ne făcuserăm cu vreo 10 zile mai devreme, știam că aeroportul Gatwick are porți electronice, dar yours truly n-ar fi fost ea însăși dacă n-ar fi fost stresată. 
Aveam aproape 2 ore între avioane; sărind direct la concluzie, dacă zborul spre Tenerife nu ar fi avut întârziere vreo 50 de minute, ar fi putut fi problematic. 

Pentru început, ieșitul a fost mai complicat decât credeam (și decât ar fi fost normal). Scanerele alea nu nimereau să citească bine informația de pe pașaport și fiecare pasager avea parte cel puțin o dată de un ”try again”. 
După vreo 4 de ”try again” urmate de ”seek assistance”, omul meu s-a adresat unui nene din staff, care ne supraveghea. L-a trimis la altă poartă (și i-a zis să se ducă direct în față, nu să stea din nou la rândul de acolo), la poarta aia a mers din prima, pa-la revedere.
În schimb, eu cred c-aveam purici. Am trecut și eu prin câteva ”try again”, fmm cu porțile voastre, mi-a zis și mie ”seek assistance”, dar ce să vezi? Același nene amabil în urmă cu 5 minute s-a rățoit la mine ”go to counter!”, cu un ton de parcă l-aș fi înjurat și de mamă, și de regina Elizabeth, și de epoca victoriană.
M-am dus, ce era să fac? Din fericire, acolo a mers repede; un ofițer foarte prietenos mi-a scanat pașaportul, m-a întrebat cât timp plănuiesc să rămân în Marea Britanie, i-am spus că e doar zbor de tranzit, ”I see, very well, madam, have a nice flight” și gata. Mai mult a durat să-mi revină mie pulsul la normal... 

Bun, acuma să găsim poarta, e la terminalul celălalt, avem tren, de unde naiba se ia trenul, mai avem timp?, hai că avionul celălalt are întârziere, pfiu ce bine că are, fuga-fuga, luăm trenul, coborâm la terminalul necesar, control, rucsacul intră la verificare suplimentară, yey 🥳.
Le cășunase pe minuscula mea forfecuță de unghii. Au verificat-o și au zis că ”you're all right, madam”. Huh.

(Țin neapărat să subliniez că, exceptându-l pe nenea de la porți, absolut tot personalul a fost deosebit de amabil. Și aveau toți un ton așa de prietenos și de liniștitor, că simțeai cum începe să se scurgă stresul din tine de cum spuneau primele cuvinte). 

Dată fiind întârzierea de care spuneam, am avut timp și de o cafea după ce ne-am găsit poarta. Eu aș fi mâncat ceva, dar toate sandvișurile arătau ca și cum ar fi fost pregătite în mai sus-menționata epocă victoriană. Așa că am luat un baton Brownie, care s-a dovedit a fi surprinzător de gustos (și de ciocolăticios. Frumos din partea lui).

Un baton pe care-l dai gata din 3 mușcături și un espresso dublu, 7 lire. Obrazul subțire cu cheltuială se ține, mai ales în cea mai cunoscută monarhie din Europa 🫡. Dar scrie pe baton că e ”lovingly made”? Scrie. Rezon!

Din fericire, cu asta s-au încheiat peripețiile. Am trecut prin control și la sosirea în Tenerife (pentru că veneam din afara spațiului UE), dar aici a mers toată lumea la ghișee. Am răsuflat ușurată că am scăpat de porțile electronice care funcționează după o logică neelucidată.

De la aeroport am luat un autobuz și-n 20 de minute coboram în fața hotelului. Despre care mai amân să scriu și o să revin asupra lui într-un articol separat, dedicat recomandărilor practice (nu în ultimul rând, pentru că dumnealui jupânul încă nu a terminat de sortat și selectat pozele). 

Așa am încheiat, în balconul camerei noastre, o zi epuizantă, cu două zboruri și ceva stres:

În pahar era Cava (un vin spumant spaniol), oferit de recepționeră după ce am încheiat formalitățile de check-in. Aromat și ușurel, dar tot m-a luat de cap. N-am antrenament, aia e (și nici mari progrese n-am făcut în sensul ăsta, că Sangria nu se pune 😃). 

PS, fără legătură cu toate cele de mai sus: când zburăm împreună, eu sunt cel mai frecvent selecționată pentru control corporal după ce trec prin scaner. Am mereu grijă să dau jos cureaua, ceasul etc - dar controlul tot urmează, de cele mai multe ori. Jupânul n-are aproape niciodată parte de distracția asta. Discriminare 😏.