17 ani degeaba

Astăzi se împlinesc 17 ani de la moartea Prinţesei Diana. Este vârsta pe care o aveam când a avut loc tragedia şi-mi voi aminti întotdeauna şocul acelei zile şi sentimentul de "nu poate fi adevărat, nu ea, nu Lady Diana". Nu aveam acces la prea multe informaţii despre ea, dar citisem două cărţi despre viaţa ei. Suficient pentru a o îndrăgi. Şi, cu toate că nu puteam realiza proporţiile tragediei petrecute în pasajul Pont d'Alma, îmi dădeam seama că lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel. 

       Îmi place foarte mult poza asta, privirea ei era atât de expresivă...

Acum doi ani am scris un articol pe blog, unde puneam nişte întrebări la care m-am gândit de-a lungul timpului, citind numeroase articole şi cărţi despre accidentul de pe 31 august 1997 (ce chestie, iniţial scrisesem "atentatul"). Întrebări al căror răspuns nu l-am găsit şi care probabil nu va fi găsit niciodată, în tot cazul nu la modul oficial.

Dar speculaţiile nu contenesc să apară, una mai gogonată ca alta. Printre cele mai ridicole mi se pare cea care acuză SAS (Special Air Service, un regiment special al armatei britanice) de implicare în moartea Dianei. S-a ajuns până acolo încât a apărut şi o scrisoare, chipurile aparţinând unui lunetist din acest serviciu, care povesteşte amănunţit despre un coleg de-al său, un anume "Soldat N", implicat în asasinarea Dianei. Repet: scrisoare. Redactată de mână. Cât de prost să fii să crezi, fie şi pentru o secundă, una ca asta? Cam câte cepe degerate ar mai valora viaţa celui care ar pune aşa-ceva pe hârtie? Cine şi-ar asuma asemenea risc?

După capul meu, astfel de ipoteze ridicole sunt menite să abată atenţia de la adevăratele întrebări care, probabil, vor rămâne pentru totdeauna fără răspuns. Oricât de mulţi ani ar trece.

Pentru astăzi sunt programate ceremonii comemorative şi depuneri de flori atât la monumentul de pe domeniul Althorp, cât şi la palatul Kensington, reşedinţa Dianei după separarea de Charles. 

Monumentul de la Althorp

Că veni vorba, monumentul de pe domeniul Althorp este doar unul simbolic, Diana fiind înmormântată pe o insulă aparţinând grădinilor Althorp Park, departe de ochii publicului. Zilele acestea presa britanică a scris că apa din jur este plină de alge şi nici mormântul nu pare să mai fi fost îngrijit în ultima vreme. 

Personal, cred că este doar o scorneală a presei de scandal; Prinţul William n-ar îngădui niciodată o astfel de neglijenţă. De altfel, informaţia a fost dezminţită de administraţia domeniului. Mi se pare foarte trist că nici după atâţia ani nu este lăsată să se odihnească în linişte, linişte la care a râvnit în toată scurta ei viaţă.

Despre cărţi tulburătoare

(Disclaimer: ştiu că temele abordate pe blog sunt destul de aride de la o vreme încoace. Realitatea este însă că-n ultima perioadă n-am prea avut parte de aventuri care să merite a fi povestite. Pe de-o parte, e bună şi acalmia asta. Pe de altă parte, sunt cam în pană de idei, altele decât cele peste care dau pe coclaurii virtuali. Nici în concediu n-am fost încă, deci vă rog să fiţi îngăduitori).

Zilele acestea circulă pe Facebook o leapşă despre cărţi şi bineînţeles că am făcut ochii cât cepele. De fapt nu este propriu-zis o leapşă, ci o invitaţie de-a vorbi despre cărţile care ne-au tulburat de-a lungul timpului. Sau, ca să folosim un termen mai blând, care au lăsat o puternică impresie asupra noastră. 

Am dat filmul înapoi şi mi-am amintit de "Aventurile lui Cepelică" de Gianni Rodari. 

Una dintre cele mai reuşite cărţi pentru copii, care - abordată din cheia unei parabole - poate fi citită şi la maturitate. Îmi aduc aminte de vicontele Cireşel terorizat de mătuşile sale (contesele de Cireşiamare) şi de Don Pătrunjel, de moş Dovleac, cel care ofta mereu şi economisea în permanenţă pentru a-şi cumpăra cărămizile necesare pentru construcţia unei case, de meşterul Strugure... 

Nu pot spune că m-a tulburat, dar după cum se vede, a rămas neuitată.

Ceva mai târziu, cred că eram prin clasa a V-a, am citit "Singur pe lume", de Hector Malot. 

O carte pe care orice copil ar trebui s-o citească, e o comoară în sine. Se învaţă atât de multe despre dragostea necondiţionată, devotament, iubirea faţă de animale, nobleţe sufletească, prietenie adevărată... dar şi despre mizeria umană, ticăloşia, avariţia şi lipsa de omenie. 

Am bocit la moartea domnului Sufleţel, a lui Zerbino şi a lui Dolce şi m-am bucurat din tot sufletul că Rémi şi Capi au rămas împreună, alături de familia lui regăsită.

 

În adolescenţă am descoperit "Cei trei muşchetari". A fost dragoste la prima lectură şi până-n ziua de azi Athos, Porthos, Aramis şi d'Artagnan rămân eroii mei  preferaţi. 

Sentimentul acela de "toţi pentru unul şi unul pentru toţi" m-a înflăcărat. Am devorat cartea cu voluptate, şi imediat după aceea şi celelalte două romane din ciclul muşchetarilor - "După douăzeci de ani" şi "Vicontele de Bragelonne". Îmi aduc aminte şi-acum cât am bocit când a murit doamna Bonacieux în braţele lui d'Artagnan. Suflet sensibil, ce vreţi :))

Cel dintâi roman despre care pot spune că m-a tulburat cu adevărat a fost "Anna Karenina". 

Era primul roman rusesc pe care-l citeam şi am fost fascinată de absolut tot. De scrierea lui Tolstoi, de construcţia personajelor, de povestea Annei şi destinul ei tragic, de naşterea traumatizantă prin care a trecut Kitty, până şi numele tuturor mi se păreau extrem de interesante. 

A fost prima dată când am reflectat ce impact devastator poate avea opinia societăţii, dacă asta vine pe un fond nevralgic şi măcinat de tensiuni interioare. L-am recitit după câţiva ani şi a doua lectură a lăsat impresii încă şi mai puternice.

Una dintre cărţile care şi-au lăsat cu adevărat o amprentă în sufletul meu a fost "Quo Vadis". Despre mine pot spune că am fost întotdeauna credincioasă, fără a mă putea numi însă practicantă. Cred, îmi înalţ ochii spre cer şi-mi împreunez mâinile când am ceva pe suflet, dar la biserică ajung tot mai rar. Cred, dar mai mult în interiorul meu şi pentru mine. În aceste condiţii, e lesne de imaginat impactul "Quo Vadis". După ce-am terminat cartea, am simţit nevoia de-a îngenunchea şi am rostit în şoaptă "Cred! Cred!", exact cum făcuse Marcus Vinicius în braţele lui Petronius în timp ce Ligia, femeia pe care o iubea, urma să fie sfâşiată în arenă. Încă mi se face pielea de găină, amintindu-mi extraordinarul deznodământ.

Există şi o carte pe care, în ciuda mai multor încercări, nu am reuşit să o duc la capăt şi nu cred că acest lucru se va întâmpla vreodată. E vorba de romanul "Crimă şi pedeapsă". Am început să-l citesc de mai multe ori şi niciodată nu am reuşit să trec de scena în care calul este omorât în bătaie. Nu că m-a tulburat, m-a terminat, am plâns în hohote şi-am zvârlit cartea cât colo. Am încercat mai târziu din nou, lipind cumva paginile cu pricina, dar tot s-au desfăcut, tot am citit câteva paragrafe, tot am plâns. Asta e, nu pot şi pace. În acelaşi timp, recunosc geniul lui Dostoievski, dacă a fost în stare de asemenea scriere. Am citit alte cărţi ale lui, mi-au plăcut, dar asta... nu-i pentru mine.

Am început să citesc "Muntele Vrăjit" de trei ori şi de-abia la a treia încercare am reuşit s-o termin. Poate deloc întâmplător, asta s-a întâmplat după ce-am ajuns eu însămi în locul unde se desfăşoară acţiunea (staţiunea elveţiană Davos). Povestea lui Hans Castorp, venit să-şi viziteze vărul internat la sanatoriul TBC şi care, în loc de trei săptămâni cât îşi propusese să stea, rămâne acolo timp de şapte ani, este magistral redată. Cititorul se pomeneşte şi el suspendat în timp, în acel loc unde timpul părea să aibă altă unitate de măsură: intervalul scurs între examinările periodice, în cadrul cărora pacienţii aflau verdictul (care, de obicei, se traducea în luni de zile de continuare a tratamentului). Este un roman greu, stufos şi elaborat, dar personajele sunt atât de vii, încât te prind... ca într-o vrajă :)

Voi despre ce cărţi vă amintiţi că v-au răscolit sufletul?

Schimbări post emigrare (II)

Continuăm astăzi cu partea a doua (şi ultima) a articolului "17 lucruri care se schimbă pentru totdeauna atunci când locuieşti în străinătate", care prezintă părerea mea faţă de punctul de vedere exprimat în textul de aici. 

Punct de vedere pe care, după cum rezultă din primul articol pe care l-am scris pe temă, nu-l împărtăşesc decât parţial.  Să vedem cum stau lucrurile mai departe.

10) Devii turist în propriul tău oraş.

Cunoaşteţi materialul acela care circulă pe Facebook cu "273 de locuri pe care trebuie să le vezi înainte de-a pleca din România"?  Eu n-am bifat nici a zecea parte din ele, recunosc. Pe de altă parte, nici Bayreuth nu pot spune că-l ştiu complet, deşi este un oraş destul de mic. Prin urmare, continuu să-l descopăr, de multe ori întâmplător. Aşa că, da, se poate spune despre mine că sunt turistă în oraşul în care locuiesc de aproape 7 ani. 

11) Înveţi să ai răbdare şi să ceri ajutor.

Prima parte nu mi se aplică. Anii în care a trebuit să aştept (stai să învăţ limba, stai să-mi iau permis de muncă, stai că e criză) n-au făcut decât să-mi tocească răbdarea oricum şubredă. Eu vreau ca tot ceea ce-mi doresc să se întâmple cât mai repede, azi... imediat.... acum :)) Cât despre cerutul ajutorului, jein, cum zic nemţii (de la "ja" şi "nein", adică şi da, şi nu). Cer ajutorul, dar nu oricui şi numai atunci când cu adevărat simt că singură n-o scot la capăt.

12) Timpul se măsoară în momente mici şi plăcute.

Parţial, da. O cană de ceai de lavandă, un DVD cu Zubin sau un episod din seria "Poirot", cafeaua băută la ora 11 în pat în tovărăşia unei cărţi bune, o "sesiune de chat" pe Skype cu prietenele şi exemplele ar putea continua. Numai că n-aş lega asta neapărat de emigrare; poate cel mult de o anumită relaxare pe care am dobândit-o.

13) Nostalgia te loveşte când te aştepţi mai puţin.

Da. Însă n-are nicio legătură cu faptul că am plecat din România. Ştiu că unora dintre cei plecaţi le este dor de mâncărurile româneşti; mi-a fost şi mie, dar am depăşit momentul. Pot bucătări aici şi mici (găsesc la magazinul rusesc pastă de mici proaspătă şi foarte bună), şi sarmale (tot la ruşi găsesc, mai ales în preajma Crăciunului şi Paştelui, varză de sarmale) şi borş. M-aş putea gândi şi la zacuscă, dar cică e o dovadă de inteligenţă să ne recunoaştem limitele :))

14) Nu contează atât de mult unde, ci mai ales când şi cum.

De acord. Asta e un fel de "omul potrivit, în momentul potrivit". O conjunctură favorabilă poate rezolva probleme care păreau insurmontabile. Ni s-a întâmplat şi nouă. Dar nici pe asta n-aş pune-o exclusiv pe seama emigrării.

15) Te schimbi în totalitate.

Într-adevăr. Nu cred că-mi mai aduc aminte cum eram înainte de-a pleca (în afară de "foarte naivă", ceea ce cu siguranţă eram). Aş spune că imatură în multe privinţe, deşi aveam 27 de ani. Dar pâinea străinătăţii, aşa amară cum poate fi ea uneori, schimbă de multe ori din temelii o persoană. 

16) Toată casa ta încape într-o valiză.

Să fim serioşi, nu chiar :))  Asta nu era valabil nici când m-am mutat aici, cu atât mai puţin acum. Nu spun că valiza aia ar trebui să fie de dimensiunile unui container cargo (deşi, hmm... :D), dar cu siguranţă nu se poate vorbi de-o valiză obişnuită în cazul meu. (Acum mă gândesc la posibilitatea ca articolul să fi fost scris de un bărbat, deşi e semnat de o anume Angie. Însă nu-mi imaginez ce femeie ar spune că toată casa ei încape într-o valiză. Dacă există, merită o decoraţie).

17) Dacă ai plecat, vei fi mereu dornic să descoperi locuri noi.

Adevărul este că de unde stau acum, de pildă, e mult mai uşor de ajuns în diferite puncte din Europa (nemaivorbind de Germania) decât din România. Şi da, mă caracterizează ceea ce s-ar putea numi dorul de ducă. Îmi place enorm să călătoresc, să văd, să iau cu mine imagini, locuri, peisaje şi poveşti. 

În final, concluzia (mea) este cea exprimată în imaginea de mai sus. Pentru fiecare, acasă este acolo unde îi este inima. Şi, chiar dacă sună dulceag, ţin s-o spun şi formulat altfel: pentru mine, acasă este acolo unde se află soţul meu. 

Schimbări post emigrare (I)

Citeam zilele trecute nişte articole pe un blog străin şi, din link în link (ştiţi cum se întâmplă), am ajuns la un text despre experienţa emigrării. De fapt, titlul este "17 lucruri care se schimbă pentru totdeauna atunci când locuieşti în străinătate". Aoleu, zic. Aşa de multe sunt? Drept că nu m-am gândit niciodată să fac o listă, şi nici atât de aeriană nu sunt încât să nu realizez că viaţa "de după" nu prea mai seamănă cu viaţa "dinainte", dar... 17?

Aşa că m-am apucat să le iau pe rând, gospodăreşte. Astăzi, prima parte.

1) Adrenalina devine o constantă în viaţa ta.

Mmm, da şi nu. Ok, în primele luni, hai să spunem chiar în primul an, trăiam într-adevăr destul de intens. Totul era nou, învăţam şi acumulam în continuu, căscam ochii pretutindeni, până şi cel mai banal afiş cu "de vânzare / de închiriat" era un subiect de interes. Cu timpul însă, rutina se instalează peste tot şi nici în cazul ăsta nu se fac excepţii. Traiul de zi cu zi nu înseamnă o permanentă stare de agitaţie şi adrenalină, afară de cazul în care eşti pe front.

2) În locul de unde-ai plecat, viaţa merge înainte.

Este adevărat că, în primii ani, mergeam mai des în România şi stăteam mai mult. Aveam şi timp, deh, ocupată pe vremea aceea numai să învăţ limba şi să fac diverse cursuri de integrare. Afară de asta, nu mă "asimilasem" încă. Mă simţeam mai mult de acolo decât de aici. Nu pot spune însă că m-aş fi aşteptat ca lumea să stea pe loc doar fiindcă am plecat eu. Acum lucrurile s-au schimbat pentru mine - în România nu mai este acasă.

3) Îţi înghiţi vorbele, deşi ai avea multe de spus. 

Da, asta cred că mi se aplică şi mie, dar nu cu toată lumea. Când merg în ţară, mă abţin frecvent să povestesc despre cum e "aici". Nu scap de senzaţia că mă laud, sau că vorbesc prea mult neîntrebată. Singurii oameni cărora le povestesc toate cele sunt aceia care mă întreabă. Şi mă întreabă pentru că vor să ştie şi pentru că-i interesează ce fac şi cum îmi merge. Îi iubesc pe oamenii ăia :)

4) Curajul n-a jucat un rol decisiv în decizia de-a emigra.

Aici mă regăsesc 100%. Poate-n alte cazuri a fost vorba de curaj, dar cu siguranţă nu la mine. În ceea ce mă priveşte, pur şi simplu a fost vorba de-a trăi împreună cu omul meu, acolo unde ne putem construi o viaţă mai bună. Nu cred c-am fost curajoasă, ci doar mi-am dorit să fiu cu el şi decizia de-a emigra a fost una firească. Aş fi procedat la fel şi dac-ar fi trebuit să plecăm în Papua Noua Guinee.

5) Simţi  că nimic nu e imposibil.

Adică, din moment ce-ai reuşit să-ţi faci un rost la mii de kilometri distanţă de casă, s-ar putea spune că nimic nu-ţi mai stă în cale. Ei bine, nu sunt atât de idealistă. Sau de inconştientă. Le iau, pur şi simplu, cum vin. Şi-n niciun caz nu cred că totul e posibil. (Ultima frază mi-a adus aminte de-un cântecel din cartea "Aventurile lui Habarnam şi-ale prietenilor săi" - "totu-i posibil de-acum înainte/ Ce bucurie, avem multă minte!". Da' aia era poveste :D).

6) Amesteci cuvintele. 

Nu cred c-o fac, în orice caz nu intenţionat, dar categoric unele chestii mi-ar fi mai uşor să le povestesc în germană - cele care ţin de serviciu, de pildă, pentru că mi-am dezvoltat un vocabular dintr-o nişă pe care n-am cunoscut-o în ţară, ergo habar n-am cum se spune în româneşte la o mulţime de chestii. De asemenea mi se mai întâmplă uneori ca, inconştient, să încep să traduc din germană; cum ar fi, să spun cuiva din România că X şi Y "nu mai vorbesc împreună". Asta e traducerea mot-a-mot a unei expresii care, în contextul respectiv, înseamnă că respectivii nu-şi mai vorbesc unul altuia. 

7) Înveţi să-ţi iei rămas-bun.

Hm, n-am avut niciodată sentimentul ăsta. But then again, n-am plecat peste ocean, cu perspectiva de-a nu mai reveni câţiva ani buni în România. Iar relaţiile de prietenie care s-au rupt după ce-am plecat s-ar fi rupt oricum, mai devreme sau mai târziu.

8) Ai două exemplare din orice.

Poftim? N-am, domnule. Pe căutate. Am un SIM de Cosmote, e adevărat, pe care-l folosesc numai când vin în ţară. Dar atât. N-am două conturi în bancă, n-am două tipuri de bani (lei, respectiv euro), n-am două carduri de la bibliotecă.

9) Normal? Ce e normal?

Sigur că multe lucruri se fac altfel aici şi câteodată pot fi extrem de diferite (unele dintre cele mai mari surprize le-am avut, şi pe alocuri le mai am şi acum, când ajung la vreun cabinet medical); dar asta nu înseamnă că nu e normal. E normalul locului, pur şi simplu, şi cred că "normal" ăsta poate varia şi de la un oraş la altul, nemaivorbind de la o ţară la alta. 

(va urma)

De la Mitsubishi Trium la iPhone 5s

Înainte să intru propriu-zis în subiectul acestui post, trebuie să vă spun despre mine că nu sunt ceea ce s-ar putea numi o persoană pasionată de gadget-uri. Nici pe departe. Pentru mine, sculele trebuie să fie cât mai funcţionale şi uşor de folosit, dar atât. Nu ţin musai să am cutare şi cutare, nici cel mai nou model-de-cutare, nici să-l accesorizez pe eventualul cutare cu cine ştie ce.  Aşa sunt eu, mai de la ţară :))

Prin urmare, e lesne de înţeles că nu am debordat de entuziasm când, prin 2001, m-a cadorisit taică-meu cu primul telefon mobil. Mă descurcam foarte bine şi fără acest obiect, pe care o vreme l-am considerat doar o povară: trebuia să am grijă de el, să plătesc abonamentul şi capac la asta, acum puteam fi găsită oricând şi oriunde. Aspect care nu mă entuziasma din cale-afară.

Era un Mitsubishi Trium care nici nu mi-a plăcut, nici nu mi-a displăcut; pur şi simplu mi-a fost indiferent ca telefon în sine. V-am zis că mă lăsau rece gadget-urile. L-am avut vreo doi ani şi jumătate şi regret s-o spun, n-am nicio amintire legată de el - alta decât faptul că simpla lui existenţă mă enerva, din motivele menţionate mai sus. 

Când am împlinit 23 de ani am primit, tot de la tata, un Alcatel One Touch Easy. De ăsta m-am bucurat întrucâtva, pe de o parte pentru că Trium-ul începuse să tuşească tot mai tare (nu mai rezista bateria nici măcar o zi, în condiţiile în care vorbeam destul de puţin), şi pe de altă parte pentru că, nah, începusem să am nevoie de celular şi măcar să am unul de care să mă pot servi fără să mă tem că se descarcă în mijlocul vreunei discuţii.

Culmea, exact la fel a păţit şi Alcatel-ul - vreun an şi jumătate mai târziu, nu mai puteam vorbi nici măcar o jumătate de oră fără să se închidă. Aşa, pur şi simplu, cu toate că bateria era încărcată. Nu făcea asta mereu, dar când se întâmpla era al naibii de frustrant. Asta cu atât mai mult cu cât mă angajasem la Mediafax ca reporter de teren şi când aveam de transmis ştiri în redacţie, poftim de transmite dacă ai cu ce... 

Era momentul pentru o schimbare, aşa că-n noiembrie 2004 am luat taurul de coarne şi mi-am cumpărat, în rate, un Nokia 3410. Culoarea oului de raţă :))

Ăsta a fost un telefon zdravăn şi serios, care nu mi-a creat niciun fel de probleme. Uşor de folosit, cu meniu prietenos şi ţinea bateria de mă plictiseam eu :))  La o adică, ar avea multe de povestit. Am vorbit zeci, dacă nu chiar sute de ore cu viitorul (pe-atunci) soţ, am pus la cale nenumărate interviuri şi materiale de presă, unele dintre ele de neuitat. 

Am renunţat la el când am primit de la încă-viitorul-soţ un Sony Ericsson 630i, de care-mi aduc aminte că am fost fascinată. Primul meu telefon cu display colorat. Ok, trebuie să admit că asta a fost destul de "wow" chiar şi pentru blazata de mine :))

 

L-am avut destul de mult timp şi pe-ăsta, să tot fi fost vreo 3 ani, cred. Era foarte comod şi deloc dătător de dureri de cap. Nu mai ţin minte de ce l-am schimbat, dar când am făcut-o am rămas la aceeaşi marcă, fiindcă mi se părea că are unul dintre cele mai "user-friendly" meniuri existente (mai cercetasem şi alte mărci). Următorul telefon a fost un Sony Ericsson k800i, varianta pe negru.

Meh. N-a fost mare scofală, de fapt nici nu-mi amintesc dacă, în afara unui display ceva mai mare, mai era vreo diferenţă pozitivă între el şi 630i-ul dinainte. Zic "pozitivă", pentru că o diferenţă negativă cu siguranţă era: bateria ţinea enervant de puţin. Mă agasa destul de tare aspectul, aşa că n-a făcut mulţi purici la mine. Mă gândeam de ceva timp să-l schimb, dar jupânul mi-a luat-o înainte şi, la împlinirea a 31 de ani, mi-a făcut cadou un Sony Ericsson xPeria arc S.

Telefonul ăsta, deşi cel mai performant dintre toate pe care le avusesem până atunci, nu mi s-a lipit deloc de suflet. N-aş şti să spun exact ce mi-a căşunat pe el, dar nu mi-a "spus" nimic şi pace. De făcut treaba cu el mi-am făcut-o, dar nu mai mult de atât. Nu m-am preocupat să-l personalizez, să-mi pun muzică pe el, să caut wallpaper-uri noi şamd. Nu m-a interesat, pur şi simplu. 

Am crezut că de vină o fi cunoscuta mea lipsă de entuziasm pentru gadget-uri în general şi telefoane în special, dar când omul şi-a cumpărat iPhone în 2012, ceva s-a întâmplat şi un declic a avut loc. Mi-a plăcut ca niciun alt telefon de până atunci. Mi se părea desăvârşit şi-mi tot plimbam degetele pe muchiile argintii şi perfect netede, fiind eu însămi uimită de cât de mult poate să mă încânte.

Am ştiut atunci că următorul telefon, când o fi să fie, va fi un iPhone. Nu-mi doream niciun alt model de telefon, nici dacă ar fi fost proiectat să pregătească doradă în crustă de sare (una dintre marile mele iubiri gastronomice). No, Sir. It's iPhone or nothing.

Prilejul s-a ivit recent, când omul şi-a prelungit abonamentul. Compania de telefonie i-a oferit posibilitatea de-a achiziţiona un iPhone 5s la jumătate din preţul normal. Incredibil, nu? Aşa am zis şi noi şi până a primit detaliile pe mail am crezut că e o neînţelegere din categoria "too good to be true". Dar n-a fost cazul, totul e aşa cum i-a spus agentul de la Hotline.

Drept pentru care, începând de alaltăieri, sunt posesoarea unui iPhone 5s gold. Gold, pentru că aşa am vrut eu. Şi adevărul e că nu-i auriu din ăla de-ţi strepezeşte ochii, ci aş spune că are mai degrabă nuanţa şampaniei. 

Comportamentul meu e destul de infantil, bănuiesc, dar adevărul e că la soare mă pot uita, dar la el ba :)) Îmi place foarte mult şi-mi incită curiozitatea. Spre deosebire de oricare altul dintre telefoanele de până acum, abia aştept să-l personalizez, să-mi pun muzică pe el, să-l fac să fie cu adevărat iPhone-ul meu. 

Voi mai ţineţi minte care-a fost primul vostru telefon?

Perlă Musiu Şarl-iană

Nu, că pe-asta trebuie să v-o povestesc şi după aceea trec la culcare. Am dormit trei ore la amiază, dar tot îmi cad ochii în gură.

Mă sună azi Musiu Şarl, că am acumulat cam multe ore suplimentare. Şi că tot arăt eu cam obosită, ia să fac bine să-mi iau câteva zile libere. Numa' bine mă odihnesc şi mai dau jos din orele adunate.

După ton mi-am dat seama că e în toane bune, aşa că mi-am permis să-l întreb ce-aş putea face acasă. N-a stat prea mult pe gânduri.

- Gătiţi, zice.

Poftim cultură.

Şapte ani de pas în doi

El a zis "Da" şi-a dat cu semnătura.

Ea a zis de asemenea "Da" şi-a dat la rândul ei cu subsemnatul. 

Ea l-a primit pe el şi-a primit şi flori. Multe, colorate, cu parfum de vis.

El n-a primit flori, dar a primit-o pe ea. I-ajunge :D

Împreună.

"From this moment life has begun
From this moment you are the one
Right beside you is where I belong
From this moment on."
 (Shania Twain & Bryan White - "From this moment on").

La mulţi ani, lor şi pasului făcut în urmă cu 7 ani :)

Ce ai mâncat azi? (Blog Challenge 8)

Nu pot să-mi imaginez ce-o fi fost în capul autorilor lepşei-maraton atunci când au ouat întrebarea cu numărul opt. Serios, de ce-ar interesa pe cineva ce-am mâncat azi - eu sau orice alt ilustru anonim care a preluat leapşa asta? Dacă ar răspunde Al Pacino, da, şi eu aş vrea să ştiu ce-a mâncat. Azi, ieri, alaltăieri, oricând. Nemaivorbind, în cazul meu, de Zubin (deşi despre el ştiu ceva, totuşi: poartă peste tot cu sine un mic borcănel de curry, din care presară peste aproape orice mâncare). Dar meniul meu de ce-ar prezenta interes? Deci tema asta e total anapoda. Însă face parte din leapşă, aşadar here we go:

- micul dejun: două sandvişuri cu brânză cremoasă şi şuncă; un pahar de Pepsi Light; cafea;

- prânz: pulpe la tavă cu garnitură de cartofi şi mujdei, totul asortat cu două episoade "Columbo";

- cină: am manufacturat clătite (nu neapărat pentru cină, dar aşa s-a nimerit), din care eu am mâncat doar una, de poftă. Foarte probabil nu mai mănânc nimic azi.

- undeva între toate astea: un pahar de demisec, rece şi aromat şi câteva linguriţe de îngheţată.

Dacă v-aş fi scris meniul dintr-o zi lucrătoare, ar fi fost o variantă mai scurtă. Ceva de felul ăsta:

- micul dejun: cafea. 

- prânz: plastic, E-uri, celofan şi paie. În traducere liberă, sandvişuri de la automat. 

- cină: ceva-bun-bun-bun-gătit-de-'mnealui.

În altă ordine de idei...

Săptămână faină să avem! 

PS:  spuneţi-mi că mâine e vineri. Please, please, please.

Agonia unei clinici

Clinica din Bayreuth, oraşul unde locuiesc, este una dintre cele mai mari din regiune, iar standardele sale se apropie de cele ale unei clinici universitare. Pe lângă asta, şi-a construit şi reputaţia unui excelent centru de diagnosticare şi tratare a cancerului mamar, paciente din toată ţara preferând să se interneze aici pentru intervenţii chirurgicale şi tratament. 

Numai că - aspect surprinzător pentru mine, în naivitatea mea de copil crescut în fostul bloc comunist - afară era vopsit gardul, iar leopardul dinăuntru îşi făcea de cap. Instalat în anul 2008 în funcţia de manager, directorul Roland Ranftl conducea clinica sub lozinca "totul pentru binele pacienţilor". Dar asta numai de ochii lumii. Realitatea era că singurul aspect care-l preocupa cu adevărat era să obţină profit, ceea ce a şi reuşit. Numai că în detrimentul personalului clinicii şi, in extenso, a pacienţilor. 

În ceea ce mă priveşte, n-am avut ghinionul de-a fi pacient al clinicii. Am trecut de două ori pe-acolo - odată în 2009 pentru un RMN şi-a doua oară acum câteva luni, în martie, pentru un control ortopedic. În ambele dăţi am fost mulţumită de felul în care au decurs lucrurile şi de cum am fost abordată. Citind presa în ultimele săptămâni, concluzionez că am avut noroc. Pe de altă parte, tot în 2009 am petrecut două luni la ei, ca practicant în departamentul de Relaţii Publice. O experienţă foarte frumoasă, de care-mi voi aminti mereu cu plăcere. N-am prins eu prea multe informaţii din "inside", însă tot am aflat că ziarul local ("Nordbayerischer Kurier") era foarte critic faţă de clinică, punea mereu întrebări incomode şi se lansa frecvent în diatribe la adresa directorului.

Nu fără motive, după cum arată întâmplările din ultimele săptămâni. Pe parcursul anilor, problemele şi nemulţumirile s-au înmulţit şi agravat, iar managerul nu a mişcat un deget pentru a îndrepta lucrurile, deşi era la curent cu tot ce se întâmplă. Patru dintre secţii (Ginecologie, Urgenţe, Neonatologie şi Terapie Intensivă) au prea puţin personal, şi în ciuda repetatelor sesizări ale şefilor de secţie, Ranftl a refuzat să facă noi angajări. Suprasolicitarea şi sutele de ore suplimentare şi-au spus cuvântul, iar pe fondul stresului şi oboselii, angajaţii au început să facă greşeli. 

Unele dintre ele, fatale. Astfel, patru nou-născuţi nu au fost trataţi corespunzător, iar unul dintre ei a murit. Ceilalţi trei nu vor fi niciodată oameni normali. În această perioadă se desfăşoară o anchetă - poliţia a descins la clinică şi a ridicat fişele copiilor, care urmează să fie analizate de o comisie pentru a se stabili ce s-a întâmplat cu adevărat. De asemenea, o tânără de 19 ani a murit după ce medicul de gardă a trimis-o la Ortopedie pentru nişte dureri de spate, dureri care de fapt proveneau de la un anevrism. I s-a făcut o radiografie, dar nu era niciun specialist disponibil pentru a o interpreta. Neurologul a văzut-o abia dimineaţă. A pus diagnosticul corect, dar pentru pacientă a fost prea târziu.

Erorile medicale nu sunt singura problemă a clinicii. Asupra uneia din secţiile de Terapie Intensivă (sunt două, fiecare cu câte 16 paturi) planează suspiciunea că pacienţii ar fi ţinuţi prea mult timp în comă indusă (sumele achitate de casa de asigurări pentru astfel de cazuri sunt enorme). Responsabilul secţiei respective neagă acest lucru, deşi evidenţa arată că intervalul în care bolnavii sunt ţinuţi în comă indusă este dublu în secţia lui, comparativ cu secţia cealaltă. În acelaşi timp, şeful celeilalte secţii susţine că i s-a cerut să ţină pacienţii mai mult timp în comă indusă, deşi asta le pune în pericol şansele de recuperare şi chiar viaţa.

Dotările specifice lasă şi ele de dorit; mesele de operaţie sunt model vechi şi de asemenea foarte uzate. S-a ajuns la situaţii când pacientul operat a căzut pur şi simplu de pe masă. Bineînţeles că managerul ştia, dar a refuzat să investească în aparatură şi instalaţii moderne. Aceasta a fost una dintre cauzele care-au contribuit la un renume prost al clinicii. Acum doi ani s-a scris intens în presă despre faptul că nu se putea găsi un succesor pentru şeful clinicii de Ginecologie, care urma să iasă la pensie. Pe lista scurtă fuseseră 18 medici, toţi cu un CV impresionant, referinţe bune şi experienţă în conducerea unei secţii. Niciunul nu a preluat postul; unul dintre ei acceptase, fusese deja prezentat oficial ca fiind viitorul şef de la Ginecologie, pentru ca apoi să se retragă invocând motive de ordin privat. Motivele acestea, spun unele voci din clinică, ar fi fost legate de nişte discuţii cu personalul. Ce-a aflat l-a determinat să renunţe la post. 

Până la urmă au angajat totuşi pe cineva, un doctor care-n interval de câteva săptămâni a comis atâtea greşeli în operaţii, încât jumătate dintre pacientele operate de el au avut nevoie de încă o intervenţie. Respectivul cârpaci a dispărut pur şi simplu din clinică, numai cu două săptămâni înainte de încheierea perioadei de probă. Apoi, la începutul acestui an, au găsit pe altcineva, care pare să fie un medic bun. Dar nici el nu poate face minuni, apropo de personalul insuficient. 

Toate aceste probleme au fost relatate detaliat în ediţia din 4 august a revistei săptămânale "Der Spiegel" şi, în final, consiliul de administraţie al clinicii a luat atitudine. Deşi cam târziu, dar în fine, mai bine decât deloc. Au avut loc două şedinţe-maraton, fiecare durând ore în şir, la care au luat parte atât directorul Ranftl, cât şi şefii tuturor secţiilor. Deloc surprinzător, directorul a fost demis. Mă rog, exprimarea a fost ceva mai diplomată ("se va rezilia contractul pe cale amiabilă"), dar adevărul e că l-au dat afară. Pe bună dreptate, de altfel. Este cel care n-a arătat niciun interes pentru angajaţii săi, condiţiile de muncă sau pacienţi, interesându-l numai să scoată bani.

Momentan conducerea e asigurată de un interimat, urmând ca în viitor să fie doi manageri cu responsabilităţi şi drepturi egale: un economist (ceea ce este şi Ranftl) şi un specialist în economie medicală - există ramura asta în Germania, astfel încât grija pentru pacienţi şi productivitatea clinicii să se întâlnească la jumătatea drumului. Se vor angaja oameni, se vor face investiţii acolo unde e nevoie. Problemele de la Neonatologie şi de la Terapie Intensivă sunt investigate de o comisie externă. Reputaţia clinicii trebuie să fie restabilită, pentru ca oamenii să-şi recapete încrederea - ceea ce probabil că se va întâmpla, dar vor fi necesari ani de zile.

La finalul acestui (lung) articol, pot să vă spun că nici mie nu mi-e foarte clar de ce l-am scris. Ştiu doar că am simţit nevoia să împărtăşesc asta. Probabil pentru că am fost extrem de surprinsă că aici se poate întâmpla aşa ceva. Da, cred că sunt foarte naivă, cum ziceam şi la început.

Nimicuri de luni

• Inclusiv în toiul verii dorm nu învelită, ci înfăşurată în pilotă până la vârful nasului. Când mă întrebi, mie mi-e frig. Chiar şi la 30 de grade.

• Ocupaţia mea casnică preferată este de-a şterge praful cu pămătuful antistatic. Activitatea asta mi se pare foarte drăguţă, pe undeva chiar sexy, dar n-aş şti să explic de ce. În fine, trebuie să fie un schepsis aici.

• Am stat trează într-un weekend până la patru dimineaţa, recitind - mai pe repede înainte, recunosc - "Agenţia Thompson & Co" de Jules Verne. Mi se pare unul dintre cele mai reuşite romane ale lui, cu o intrigă foarte bine ţesută, mult umor şi nişte excelente portrete literare. Păcat că n-a fost mai popularizat. Apropo, unii biografi sunt de părere că romanul ar fi fost doar început de Jules Verne şi terminat de fiul lui, Michel. Tind să le dau dreptate, stilul e destul de diferit în comparaţie cu alte romane de-ale lui. Dar are şi un farmec aparte. 

• Mi-ar plăcea să mă plimb pe o plajă albastră. Ca asta:

• În viaţa viitoare vreau să fiu Donna Paulsen din "Suits". Dacă v-aţi gândit că din pricina lui Harvey, vă înşelaţi. N-aş putea lucra cu Harvey dintr-o mie şi unu de motive. Mi-aş dori să fiu Donna pentru argumente de tipul "I'm sorry I don't have a photographic memory, but my brain is already busy being awesome". Word!

Nu ştiu ce-mi veni să vă spun chestiile astea... un puseu de sinceritate, cred. Sau mai degrabă sindromul zilei de luni :))

Ah, plaja aia, mon Dieu...

Jaful din şifonier

Probabil că titlul v-a dus cu gândul la o nuvelă de Agatha Christie, nu? Ei, să ştiţi că nu sunteţi prea departe, deşi adevărul e ceva mai prozaic. Plănuisem un alt post (sobru, despre o temă foarte serioasă şi de actualitate din regiunea unde locuiesc), dar după ce-am reflectat niţel mi-am dat seama că oi fi eu multe, dar masochistă sigur nu sunt. Păi da. E destul de sadic faptul că mâine e luni, d-apoi să mai disecăm şi chestii solemne? E timp destul pentru asta în cursul săptămânii ;))

Pentru început, să vă spun că habar nu aveam cine e Theresa Roemer. Am aflat, dintr-un articol de pe people.com, că a fost Miss Texas şi că este posesoarea celei mai mari garderobe din lume. I-auzi. Şi că este pasionată de shopping (thanks, Captain Obvious). Bref, dressing-ul ei este situat pe trei nivele şi are o suprafaţă totală de aproape 300 de metri pătraţi, printre accesorii regăsindu-se de pildă 60 de poşete Hermès Birkin şi 75 de perechi de pantofi Christian Louboutin. Femeia ţine o evidenţă strictă, fiecare obiect fiind numerotat. 

Etajul întâi este dedicat bijuteriilor şi poşetelor, la etajul al doilea se regăsesc hainele, încălţămintea şi produsele de machiaj, în timp ce la ultimul nivel sunt păstrate blănurile şi pălăriile. De asemenea, la etajul al doilea se află şi un bar de şampanie.

Etajul al doilea

Parte din colecţia de poşete Hermès Birkin

Colecţia Chanel

Theresa a început să-şi construiască această colecţie la vârsta de 18 ani, când şi-a cumpărat primul plic Louis Vuitton. Actuală proprietară a mai multor companii petroliere şi de energie electrică, Theresa Roemer şi-a permis să dea curs acestei pasiuni şi să-şi pună la punct dressing-ul, pe care-l numeşte "oaza ei de linişte". Acum între noi fie vorba, îmi pot da seama de ce imagini precum cele de mai sus dau un anume confort psihic unei femei :)

Ei bine, zilele trecute locuinţa Theresei a fost jefuită. Deloc întâmplător, faptul s-a întâmplat după ce garderoba fusese prezentată în cadrul emisiunii "Good Morning America". Hoţii (surprinşi pe camerele de luat vederi instalate, dar neidentificaţi fiindcă purtaseră măşti) au avut nevoie de numai nouă minute pentru a fura trei poşete Hermès, pe care le-au umplut cu bijuterii - inclusiv un smarald de 136 de carate - şi douăzeci de ceasuri Rolex. Pe lângă acestea, au dispărut şi nişte obiecte de ordin sentimental - o brăţară fără mare valoare materială pe care Theresa Roemer o primise de la soacra sa, precum şi o casetă de argint în care se afla o şuviţă din părul fiului ei, decedat în anul 2006 în urma unui accident. 

"Bijuteriile nu sunt atât de importante, se pot înlocui", spune ea, constatând cu amărăciune ironia sorţii: obiectele pe care le regretă cel mai mult sunt cele mai nevaloroase din tot ceea ce s-a furat. Paguba a fost estimată la aproximativ un milion de dolari.

Acum, ce nu înţeleg eu:

1) Dacă ai asemenea avere în casă, de ce nu o protejezi mai bine - cum ar fi cu un sistem pe bază de raze infraroşii, pe care le activezi când pleci de acasă? Intrarea prin efracţie ar declanşa o alarmă care, conectată cu dispeceratul poliţiei locale, ar aduce o maşină de poliţie în două-trei minute, cu sirenele pornite. Plus că ar speria hoţii, care probabil ar spăla putina fără a apuca să înşface prea multe. 

2) Derivând din întrebarea anterioară: dacă deţii asemenea avere, în mod evident nu prea eficient protejată, de ce o expui la TV? Nu te gândeşti că ar putea tenta pe cine nu trebuie?

Dincolo de aceste aspecte, pe care eu le consider a fi o nepermisă naivitate, mi-a plăcut motto-ul Theresei: "Reach for the stars. The sky is the limit". Venind din partea unei femei care la începutul vieţii a fost foarte săracă şi în copilărie nu a avut niciodată haine noi, probabil că funcţionează :)
 

Culmea penibilului

Credeam că am trăit-o atunci când Musiu Şarl ne-a îndemnat, textual, să ardem cu pasiune pentru firmă.

Sau când am avut întrunirea cu tema "împreună pentru o lume mai bună", salvăm focile, balenele albastre şi alte vieţuitoare, în compania vajnicului Viezure Corporatist. 

Sau când l-am audiat timp de vreo două ceasuri pe Porcuşorul Vizionar, care ne-a comunicat că împreună vom implementa un sistem în care nu vom mai primi ordine de la şef, vom munci de plăcere şi nu pentru c-ar trebui (şi evident că salariul va fi ca atare - "banii nu aduc fericirea, importantă e pasiunea!") şi a încheiat poruncindu-ne ca în loc de muncă, să ne jucăm. Bambilici, aş adăuga eu.

Dar, cu toate că situaţiile de mai sus au fost una mai ridicolă ca alta, niciuna nu se compară cu întâmplarea de astăzi. 

De dimineaţă, mare fierbere.... la ora 11:00, tot norodul să se-adune, vine unul dintre cei trei directori executivi să ne comunice un fapt de covârşitoare importanţă. Ni s-a tot repetat să nu care cumva să uităm, directorul, da, ora 11:00, aţi reţinut, da, neapărat, da? Nu, n-am reţinut, mai explicaţi-ne o dată :))

În fine, se face ora 11, ne adunăm, vine directorul. Nu e un individ pe care-l întâlnim prea des, pentru bunul motiv că rar i se întâmplă să coboare în lumea muritorilor de rând. E un tip înalt, slăbănog, cu un nas care te duce cu gândul la un roman al lui Sadoveanu ("Baltagul", desigur, că doar nu "Creanga de aur") şi cu părul rar. Uşor adus de spate, mie îmi evocă un supradimensionat semn de întrebare. Era însoţit de un Pişpirel de la departamentul de Relaţii Publice.

Discursul a început în nota obişnuită - mă bucur să vă reîntâlnesc, bla-bla, sunt foarte mulţumit de munca dumneavoastră (mai taci bre că habar n-ai, noi nu muncim, ne jucăm), vă mulţumesc pentru eforturile depuse şi vă rog să o ţineţi tot aşa, din nou bla-bla. În timpul ăsta, Pişpirelul trudea la câteva cutii, din care se iţeau nişte pliante. E clar, m-am gândit, iar au dat o căruţă de bani pe maculatură. 

"Am nişte cadouri pentru dumneavoastră", a zis Semnul de Întrebare, momentan în postura de Moş Crăciun la andropauză. Pasămite firma aniversează anul acesta zece ani de la înfiinţare (de la începutul anului ne tot căpiază cu mesaje, mail-uri, postere şi broşuri entuziaste). "Vă ofer mai întâi cadourile şi după aceea v-am pregătit încă o surpriză!".

Hait, ne dă o primă, am cugetat eu, într-un elan de optimism deşănţat. Semnul de Întrebare a purces, împreună cu Pişpirelul, să ne distribuie cadourile: câte un pliant lucios despre ceva legat de firmă şi măreţele realizări, precum şi o inimă din turtă dulce, pe care fusese scris cu glazură de zahăr "La mulţi ani - zece ani!". Inimioarele aveau şi şnur, aşa că ni le-am atârnat conştiincioşi la gât şi-am clipit cuminţi, aşteptând "încă o surpriză". 

Care nu s-a lăsat aşteptată.

- După cum ştiţi, aniversăm anul acesta un deceniu de la înfiinţare (neah, nu ştiam, norocul nostru că te-ai găsit tu să ne spui), aşa că să-i cântăm împreună firmei "Happy Birthday"!

A fost, într-adevăr o surpriză. Cea mai penibilă de până acum. M-aş fi fofilat, dar nu prea aveam cum - mă postasem ca bou' în faţă, aşa că eram sub nasul ascuţit al individului. Prin urmare, m-am străduit să lălăi. La sfârşit, la îndemnul Semnului de Întrebare, am aplaudat cu to(n)ţii şi gata, spor la muncă, tovarăşi.

Exact.... "tovarăşi". Întâmplarea de azi a fost expresia vie a comunismului. 

PS:  inimioara de turtă dulce a fost ok.  Am devorat-o imediat, cred că de draci :))

Emigrarea, începutul unei noi vieţi

Nu ştiu dacă din cauza inconştienţei sau ca urmare a faptului că pentru mine şi pentru noi era calea optimă de urmat, fapt este că eu nu am perceput emigrarea drept o decizie de căpătâi sau o piatră de hotar a destinului meu. Cu toate că aşa trebuie să fi fost, dar a venit practic de la sine şi a fost cel mai bun lucru pe care-l puteam face pentru noi: soţul avea un "avans" de câţiva ani în Germania şi, cum zice o vorbă, un cheag făcut, în timp ce eu nu aveam mare lucru în România în afara unui serviciu care, ce e drept, îmi plăcea, dar care nu putea constitui un argument serios în defavoarea emigrării. 

Aşa stând lucrurile, nu am experimentat  niciun moment ceea ce mulţi emigranţi au trăit sub denumirea de "drama dezrădăcinării". Asta chiar dacă eram într-o lume nouă, unde nu cunoşteam pe nimeni în afara soţului, într-o ţară a cărei limbă nu o ştiam nici cât să cumpăr pătrunjel. Poate am fost inconştientă, dar n-am fost deloc stresată că nu mă voi adapta. Sau poate a fost nebunia tinereţii, un aspect la care voi reveni un pic mai la vale.

Am început să învăţ limba germană la aproape 28 de ani (vreo şase luni au durat formalităţile de înscriere la şcoală, că deh, nemţii cunosc două viteze: încet şi încetişor) şi după un curs intensiv de şase luni, mă descurcam foaaarte aproximativ. Despre experienţa cursului am povestit mai demult pe blog. După terminarea cursului am început să citesc tot mai mult în germană ca să-mi îmbogăţesc vocabularul, dar găsirea unui serviciu s-a dovedit foarte dificilă. Perioada când am început să caut se nimerise deosebit de prost (2009, taman se instalase şi aici criza în toată splendoarea ei) şi au durat doi ani până am reuşit să găsesc serviciul actual. 

Asta a fost, de fapt, cel mai cumplit pentru mine: faptul că nu-mi găseam de lucru şi lipsa de perspective. Am trimis sute de aplicaţii şi-am primit sute de refuzuri politicoase şi impersonale, pe care le resimţeam de fiecare dată ca un ghiont în ficat. Din fericire pentru sănătatea mea mentală, au apărut şi câteva invitaţii la interviu, în urma cărora am făcut două stagii de internship. Chiar şi aşa însă, eram la limita depresiei, nu mai vedeam nicio ieşire din mlaştina în care mă afundam tot mai mult cu fiecare nou refuz primit. Job-ul a fost o mană cerească, deşi n-a fost uşor şi, pe alocuri, nici acum nu este. Dar din momentul acela m-am simţit din nou om.

Retrospectiv, eu sunt de părere că reuşita integrării depinde în principal de următoarele aspecte:

1) Vârsta la care pleci din ţară. Cu cât eşti mai tânăr, cu atât mai bine. Disponibilitatea emoţională de a te integra, de a învăţa o limbă străină, de a-ţi face noi prieteni şi de a deprinde obiceiurile este cu atât mai mare cu cât eşti mai tânăr. Ceea ce nu înseamnă că nu există şi excepţii: cunosc personal cazuri reuşite de integrare după vârsta de 40 de ani, peste ocean.

2) Ambiţia şi dorinţa reală de-a te integra. Cu alte cuvinte şi chiar dacă poate sună dur... a se lăsa în urmă nostalgiile. Nu spune nimeni să uităm de unde-am plecat şi ce-am lăsat după noi, dar emigrarea presupune o viaţă nouă, deci a se lua ca atare. Găsisem mai demult pe undeva un citat interesant - "ţara de care ţi-e dor există numai în sufletul, inima şi imaginaţia ta", realitatea fiind că nimeni n-a plecat de trai bun. Cine vrea cu adevărat să se integreze, o va face - chiar dacă asta se întâmplă într-un an, în doi sau trei, sau în mai mulţi.

3) Curiozitatea, dispoziţia de-a lua asta ca pe-o aventură şi o doză serioasă de optimism (care optimism poate trece niţel şi-n zona inconştienţei - dacă nu se depăşesc limitele e chiar indicat). În primul an, eu m-am simţit ca un copil scăpat la bâlci. Deloc întâmplător, în 3 luni am luat vreo 5 kilograme, pe motiv de Ritter Sport şi iaurt Almighurt :D Probabil a fost un factor care-a atenuat serios şocul plecării. Pe lângă asta însă, ceea ce m-a ajutat a fost uriaşul contrast dintre "aici" şi "dincolo" - începând de la contactul cu funcţionarii publici, continuând cu sistemul medical şi alte aspecte asemănătoare din viaţa de zi cu zi.

4) Motivaţia. Aici cred că ajută foarte mult contrastul de care vorbeam la punctul trei. Pentru mine cel puţin, asta a fost un impuls considerabil; amabilitatea funcţionarilor, serviabilitatea angajaţilor din sistemul administrativ, abordarea din cabinetele medicale au constituit tot atâţia factori motivaţionali. Pentru emigranţii care au copii, presupun că motivaţia vine şi mai uşor - e vorba de-a le asigura lor un start mai bun în viaţă.

5) Ultima, dar nu cea din urmă: răbdarea. Integrarea e un proces complex (pardon de platitudine, dar nu ştiu cum s-o zic altfel) şi presupune timp. Aveţi răbdare şi nu cereţi prea mult de la voi dintr-odată. "Schritt für Schritt", îmi repeta mai pe la începuturi o cunoştinţă de aici, adică "pas cu pas". Şi asta e ceva care sună banal, dar pentru mine a funcţionat ca o mantră.

Ceea ce-am scris mai sus reprezintă experienţa mea, după aproape şapte ani de când am plecat. Răbdare, putere de-a lupta şi ambiţie, astea mi se par mie "ingredientele" principale pentru reuşita integrării în altă ţară. Dar asta nu înseamnă că le-aş şti pe toate, păcatele mele, departe de mine gândul :)) Sunt, prin urmare, dornică să citesc părerile şi experienţele voastre, pentru că niciodată nu încetăm să învăţăm :)