Experiențe derutante la interviul de angajare

În ultima vreme, cineva apropiat a trecut prin furcile caudine ale aplicațiilor de angajare, febra așteptării unui răspuns, emoțiile interviurilor, incertitudinea (”Oare m-am prezentat bine? Oare am răspuns pertinent? Nu cumva am vorbit prea mult/ prea puțin?”) și toate celelalte stări care vin ”la pachet” cu demersurile astea pe care, practic, toți trebuie să le parcurgem de mai multe ori de-a lungul vieții. 

Poate cel mai greu de suportat în situațiile de acest gen este reacția uneori derutantă a intervievatorilor. Îți zâmbesc, sunt amabili, câteodată ai senzația că ar vrea să-ți ofere pe loc postul pentru care ai aplicat și pleci de acolo cu un sentiment de mulțumire de sine, convins că a decurs bine și încrezător într-un rezultat pozitiv. ”Ne pare rău să vă anunțăm, dar ne-am hotărât pentru alt candidat”, vine măciuca după câteva zile, drept în capul tău plin de iluzii și fumuri nerealiste. Ești năucit, nu înțelegi, păreau atât de încântați să te cunoască, oare ce n-a mers cum trebuie? Ce-a mers mai bine la celălalt? Și, cu adevărat chinuitoare, nesiguranța. Data viitoare o să meargă mai bine? Dar dacă nu știi ce n-a mers bine acum, oare cum poți să îmbunătățești diferite aspecte, cum poți ”lucra” la tine însăți, astfel încât să ai cărți mai bune data viitoare? Ah, și când vei primi o nouă șansă? Cât va trebui să aștepți?

Dacă nu sunteți moștenitori ai vreunui milionar, cu siguranță recunoașteți toate aceste frământări. Derulându-mi amintirile sutelor de aplicații și ale celor câtorva interviuri pe care le-am susținut până să am serviciul actual, mi-am adus aminte de două situații în care am fost indusă în eroare de reacția angajatorilor. 

1. Pe buze miere, în răspuns fiere.

Era un interviu pentru un internship în departamentul de Comunicare al unei companii din Nürnberg (deh, pe vremea aia încă eram suficient de naivă încât să cred că aș putea răzbi aici în domeniul ăsta). Intervievatorul, un nene foarte amabil, m-a făcut să mă simt imediat în largul meu. Am discutat relaxat despre experiența pe care o aveam, despre studii, limbi străine (”felicitări, vorbiți foarte bine germană! Oh, știți și engleză, excelent!”) și totul părea că merge cum nu se poate mai bine. Ce știți despre compania noastră, blabla. ”Sunt convins că v-ați putea integra perfect în colectivul nostru, nu suntem mulți, ne înțelegem foarte bine, ieșim împreună în pauza de prânz... Chiar așa, ați văzut localul de vizavi? Acolo mergem de multe ori să mâncăm, sunt și câteva cafenele în zonă, gara este în apropiere, deci pentru dumneavoastră care ați face naveta ar fi foarte convenabil...”. Și tot așa a ținut-o, de mă gândeam că-mi oferă contractul pe loc. Ba la sfârșit chiar mi-a zis că a fost foarte încântat să mă cunoască, sunt foarte bine pregătită, e încredințat că am lucra bine împreună, e uimitor ce repede am învățat germana, din nou blabla. 

Câteva zile mai târziu, e-mail: ”Cu regret, vă informez că nu puteți fi luată în considerare pentru post, nu este nimic personal, vă doresc mult succes în carieră”. Am văzut negru în fața ochilor. Cum, după reacțiile entuziaste, după toată vorbăria despre restaurantul unde aș lua prânzul alături de colegi, acum... așa ceva?! Am fost extrem de descurajată, deși nu era primul (și nici ultimul) refuz și mai ales, îmi fugea pământul de sub picioare. Dacă nici după interviu care a mers - aparent - atât de bine nu primesc postul, ce șanse am eu de fapt?

2. Cotoroanța cu speranța.

Tot un interviu pentru un internship și tot în Nürnberg, în departamentul de Relații Publice al unei clinici destul de mari. De cum am văzut-o pe șefa de departament, mi-a venit s-o iau la fugă. Una dintre cele mai tipice mutre de scorpie, cu buze subțiri și privire iscoditoare, care mă diseca superior din spatele unor ochelari cu rame intimidant de mari. Vai de mine... asta ar urma să-mi fie șefă? Cu fulgi cu tot mă mănâncă, fugi cât mai poți, Greto, mă gândeam, dar am rămas priponită pe scaun și am răspuns, nu tocmai satisfăcător din punctul meu de vedere, la întrebările celei pe care o consideram o veritabilă cotoroanță. 

Nu eram deloc mulțumită de felul în care decurgea interviul, iar după ce mi-a pus o întrebare de specialitate la care nu am știut răspunsul, am fost sigură că urmează ”mulțumesc, la revedere”. Cu atât mai mult cu cât ea mă scruta cu severitate, ca o profesoară pe un elev prins cu lecția neînvățată. În loc de asta, a urmat o probă practică de jumătate de oră (mi s-au dat niște informații disparate, din care trebuia să alcătuiesc un comunicat de presă). Am făcut cât de bine am putut, dar eram sigură că nu va fi destul. Mă rog, nu prea mă afecta situația; perspectiva de-a lucra sub conducerea cotoroanței nu mă încânta, iar pe de altă parte aveam deja programat interviul pentru ceea ce-a devenit actualul serviciu. 

După vreo 5 zile, nici nu mă mai gândeam la interviul de la clinică. Obținusem postul la compania de logistică și aveam cu totul alte probleme (cum ar fi, faptul că urma să conduc 90 de kilometri zilnic și eu n-aveam aproape deloc experiență la volan). Ce-mi mai lipsea? E-mail de la prezumtiva cotoroanță, asta-mi lipsea: ”Mă bucur să vă anunț că ați primit postul. Vă voi contacta în următoarele zile, pentru a pune la punct unele detalii. Felicitări, aștept cu nerăbdare să lucrez cu dumneavoastră”.

Say whaaaaaat? Mă vrea? Pe mine?? La naiba, de ce n-a venit asta mai devreme? Ar fi fost locul ideal pentru a dobândi ceva experiență nemțească în PR, internship de jumătate de an, plătit nu tocmai rău... Dar cum să abandonez un job full-time? Nu puteam... I-am scris așadar, spunându-i că regret, dar între timp am primit un post fix, mi-ar fi plăcut să lucrez cu ea (gulp) etc. Și uite-așa am notat încă o situație în care m-am înșelat în estimările referitoare la propria-mi prestație. Îmi rămâne măcar amintirea plăcută a faptului că primisem postul.

Între timp, cred că am devenit ceva mai realistă. Printre altele, am abandonat speranța de-a lucra în PR aici, așa cum mi-am dorit. Piața de muncă e suprasaturată de specialiști în comunicare, cu diplome obținute la universități germane și nu la București. Mno, c'est la vie, merg mai departe cu ceea ce am învățat bine să fac. Dar cu toată experiența acumulată între timp, tot nu-s convinsă că aș ști să ”decriptez” cu adevărat reacțiile intervievatorilor.