Masa de prânz la Frankfurt: surpriza de la italian

După ce ne-am plimbat câteva ore bune, în mod previzibil, ne-a apucat foamea. Ne uitaserăm deja pe meniurile afișate în fața câtorva restaurante, dar nimic nu ne tenta în mod special (sau nu ne era suficient de foame, cel mai probabil). Nici nu prea știam ce vrem să mâncăm, însă plimbându-ne prin cartierul Westend, am decis că e imperios necesar să ne îndreptăm către o zonă cu restaurante ceva mai... proletare. 

În special meniurile de lighioane (pardon, fructe de mare :))) ne-au făcut să ne gândim că pe-acolo nu-i de noi. Adică până și platoul mizerabil :P avea un preț nu tocmai de neglijat. Ăsta era restaurant pentru lumea ceva mai fină, dar ne-a amuzat că, pentru orice eventualitate, exista și un fel de mâncare pentru plebei: pâinea cu unt la 2,90 Euro :))

Așa c-am ținut-o la pas de plimbare, în continuare neștiind ce căutăm, până când am dat peste un local italian numit Fontana di Trevi. Hai să fie ăsta, am zis. Cât de rău poate fi? Luăm o pizza, ceva acolo, să ne țină de foame ca să avem energie de preumblări prin Frankfurt și basta.

”Buongiorno”, ne-a salutat un chelner în limba lui Dante. Am dori o masă pentru două persoane, dar nu avem rezervare, am zis noi în graiul lui Schiller.  Nicio problemă, poftiți.

Interior ”Fontana di Trevi” - imagine de pe Tripadvisor.

Am poftit, în continuare în expectativă. Nici nu ne-am așezat bine, că ne-au fost aduse meniurile și, imediat după aceea, un bol cu unt amestecat cu ierburi aromate, altul cu niște măsline cărnoase și mari cât prunele, pâine și un bol metalic cu capac, în care se afla parmezan ras. Ne-am îndeletnicit cu acest aperitiv oferit din partea casei în timp ce am cercetat meniul, renunțând la pizza și hotărându-ne amândoi pentru același fel - ”Pasta Mista”, adică patru tipuri de paste făcute chiar în restaurant, fiecare din ele cu alt sos (meniu pentru două persoane).

”Este vorba despre spaghetti arrabiata, tagliatele cu sos de trufe, gnocchi umplut cu brânză, în sos de smântână și tortellini cu sos curry”, ne-a lămurit chelnerul, care vorbea germana cu un pronunțat accent italienesc. Din ce ne-am dat seama, toți chelnerii erau italieni, ceea ce dădea o tușă suplimentară de autentic. 

Când a venit mâncarea, am măsurat-o circumspecți cu privirea. Nu prea ne săturăm noi din asta, dar acum dacă ne-am apucat...

Jupânul a atacat mai întâi spaghetele, eu - tagliatelele. Să las la urmă ce-i mai picant, m-am gândit (nu-s un mare fan al mâncării picante). De la primele înghițituri ne-am uitat unul la altul a ”wow!”.

Nu am cuvinte să descriu cât de bună a fost mâncarea. Cât de fine și aromate au fost sosurile, cât de bine s-a potrivit fiecare sos cu tipul de paste căruia îi fusese destinat și cât de bine se completau gusturile. Realmente nu ne venea să credem cât poate fi de bun. Am băut vin Pinot Grigio, care cu ocazia asta și-a câștigat loc pe lista vinurilor mele preferate (nu mai băusem și-am zis să experimentez). 

Rar de tot s-a întâmplat să fim atât de încântați de vreo mâncare. Aproape ne-a părut rău când s-a terminat - și, cu tot scepticismul nostru de la început, am constatat că ne săturaserăm pe deplin. Eu am hotărât că mai e loc și pentru desert. Ce să fie? Tiramisu? Bun, dar parcă prea banal pentru restaurantul ăsta, am zis noi, cărora deja ni se urcase la cap, după cum se vede :)) Zabaione, descoperim în meniu. Știi ce-i asta? mă întreabă omul. Habar n-am, mărturisesc, în non-rafinamentul meu asumat. Un google rapid de pe telefon ne ajută să știm ce-ar urma să mănânc: o cremă fină, din gălbenuș de ou și vin dulce. Sună bine, să fie și-o cafea pe lângă el. 

La cafea ni s-au adus, din partea casei, și biscuiți Cantuccini. Dacă știam acum trei ani, când am fost la Florența, că se consumă numai înmuiați, poate nu-mi mai ciobeam dintele în ei. Nici atunci nu eram rafinată și, după cum se vede, n-am evoluat prea mult :))

Da' cel puțin acum știu cum se mănâncă scofeturile alea, astfel încât să nu-ți lași dinții în ele. Au fost foarte buni la cafea, motiv pentru care am cumpărat și acasă (în continuare încerc să mă rafinez :D). Zabaione a fost excelent, un desert ușor și cu aromă discretă de vin, foarte potrivit după o masă cu atât de multe gusturi distincte.

O experiență extraordinară, pe care ceva-mi spune că n-o vom uita prea curând. Următoarele restaurante italiene la care vom merge vor fi, probabil, o dezamăgire: nu cred că mai găsim ceva comparabil în viitorul apropiat. Și nici măcar nu a fost scump; totul a costat 40 de euro. Pentru o masă de două persoane, inclusiv cu băuturi și desert, mi se pare foarte rezonabil.

Ah, ce dor și ce poftă mi s-a făcut....