Locul unde soarele n-ar mai trebui să răsară niciodată

Acesta a fost unul dintre gândurile care m-au însoțit pe parcursul celor trei ore și jumătate, interval în care am vizitat locul unde a avut loc una dintre cele mai teribile orori din istoria omenirii.
Lagărul de concentrare Auschwitz-Birkenau.

Aici, soarele nu ar mai trebui să răsară.
Copacii nu ar mai trebui să înfrunzească.
Iarba nu ar mai trebui să crească.

Niciodată. Pentru că toate acestea înseamnă viață.

Iar la Auschwitz nu este decât moarte. Îi simți prezența de îndată ce intri pe poarta principală, ca un lințoliu încremenit în timp, rămas veșnică mărturie a agoniei și distrugerii. Și asta nu se va schimba niciodată, nici de-ar mai trece încă de 80 de ori câte 80 de ani de la masacrul care-a îngrozit Cerul și Pământul.

După câte filme și documentare am văzut și după cât am citit pe acest subiect, credeam că sunt măcar minimal pregătită pentru ceea ce urma să văd.

Dar nu eram.

Aș începe cu o serie de aspecte de ordin organizatoric pe care le-am remarcat. Am ales vizita cu ghid și a fost bine așa. Locația este imensă (practic, sunt două lagăre - Auschwitz și Birkenau, care a fost construit ulterior) și dacă nu ai pe cineva care să te îndrume nu știi exact în ce succesiune să vizitezi, nu toate pavilioanele sunt accesibile turiștilor și te poți zăpăci. Asta cu atât mai mult cu cât sunt foarte, foarte mulți vizitatori. Parcarea era plină de autocare și mulți alții veniseră cu mașinile personale. Ca și noi, iar parcarea costă în jur de 11 Euro (45 de zloți). 
Mărturisesc că nu mi-a plăcut ideea. De ce ai lua bani de parcare celor care vin să viziteze locul ăsta indescriptibil de sinistru? Pentru cheltuieli administrative, mi s-ar putea replica. Da, numai că:
a) statul polonez ar trebui să ceară Germaniei să achite, în fond ei au provocat toată nenorocirea și b) dacă tot încasezi taxă, de ce stâlpii de iluminat din parcare n-au curent? A fost chiar provocator să găsim mașina undeva aproape de ora 19:00, având în vedere că se întunecase, începuse să plouă și în parcare încă erau foarte multe mașini.
Imediat lângă parcare se afla un magazin de suveniruri (și dacă pot înțelege să vinzi cărți în diferite limbi pe subiect, ideea de-a vinde șepci și magneți cu imagini din lagăr mi se pare însăși definiția cinismului).

Ghidul ne ”mâna” de colo-colo, strigând ca să se facă auzit și străduindu-se se ne țină laolaltă, pentru a evita să ne amestecăm cu grupuri de la alte agenții. Era un haos și un vacarm care m-au făcut să mă gândesc tocmai la selecțiile de pe peronul de la Birkenau. Aveam să ajungem mai târziu și acolo.

Biletele sunt nominale și, după ce-am trecut prin detectoare de metal, le-au verificat inclusiv cerându-ne un act de identitate.
Am trecut cu inima strânsă pe sub poarta cu îngrozitorul mesaj ”Arbeit macht frei”. Clădiri masive, din cărămidă. La prima vedere, nimic ieșit din comun.

Dar apoi vezi ce scrie deasupra ușii unuia dintre pavilioane.

Ce-or fi gândit oamenii care vedeau inscripția asta? De fapt, cei mai mulți dintre ei nici nu ajungeau până aici, respectiv nu treceau de selecțiile organizate de însuși Mengele la sosirea trenului pe peronul din Birkenau. În medie, 20% dintre cei nou-veniți ajungeau în barăci. Ceilalți luau direct calea camerei de gazare.

Am văzut vrafurile de efecte personale ale prizonierilor. Sute de valize, multe cu numele posesorului inscripționat pe ele. Încălțăminte. Sute de proteze (nu doar dentare, ci și de picior). Un munte de păr uman - se crede că intenția naziștilor fusese să confecționeze pături din el, dar nu au mai apucat. În încăperea unde se afla depozitat părul (în spatele unui perete de sticlă) era interzis să fotografiezi, dar cred că n-am fi putut face asta oricum. Și... se vedeau și niște codițe împletite, tăiate întregi și păstrate ca atare. Înghit un nod chiar și acum, scriind asta.

Reproduceri după fotografii, multe dintre ele niciodată date publicității (se pare că niște soldați făceau poze pe ascuns; după eliberarea lagărului s-au recuperat în jur de 200, originalele aflându-se acum în Muzeul Holocaustului din Israel). Una dintre ele mi-a rămas în minte. Arăta o fetiță care abia coborâse din tren, să fi avut cel mult doi sau trei ani. Era atâta inocență în ochii ei albaștri când se uita spre obiectiv. Ce știa ea, mititica...? Numai câteva momente mai târziu, privirea ei a încremenit pentru totdeauna. Se aflase în coloana celor selectați, după cum scria mai jos.
Și apoi, într-o vitrină, am văzut expuse o bluziță albă și o fustiță roșie. Nu știu dacă fuseseră ale ei, dar după mărime, era plauzibil; posesoarea tot în jur de 2-3 ani trebuie să fi avut. Imaginile astea două m-au frânt și inclusiv acum văd în fața ochilor chipul fetiței.

În pavilionul unde Mengele și-a făcut macabrele experimente nu am intrat. Nu știu dacă în general se vizitează, dar poate ar fi mai bine să nu.

Numai cât am trecut pe lângă el și mi s-a făcut părul măciucă. Citisem mai demult două cărți scrise de medici supraviețutori ai lagărului: Gisella Perl, ginecolog (care a publicat cartea ”Am fost medic la Auschwitz”) și Miklós Nyiszli, patolog (silit să lucreze direct sub supravegherea lui Mengele; cartea lui se numește ”Am fost medicul autopsier al doctorului Mengele”). Dar ce am citit în aceste cărți... nu pot scrie. Bestialitatea a întrecut orice imaginație.

Tot în pavilioane am văzut îngrozitoarele celule de pedeapsă unde nu se putea sta decât în picioare și sala unde prizonierii se dezbrăcau înainte de a fi conduși la zidul de execuție. Se poate spune că erau printre cei norocoși: moartea de glonț erau preferabilă celei din camera de gazare.

Pereții pavilioanelor sunt tapetați cu fotografiile prizonierilor. Sute, mii, zeci de mii de nume. Greu de privit, imposibil de reținut. Dar oamenii aceia au avut familii, au iubit, au fost iubiți, au avut vise. Cenușa s-a ales de cele mai multe dintre visele lor. Și de ei.

Granule de Zyclon B, care generau un gaz capabil să omoare 2.000 de oameni în 15 minute

Am intrat aproape tremurând într-una din camerele de gazare, am ascultat (cu toate că știam, tot a fost șocant) relatarea despre felul în care mureau oamenii, cățărându-se unii pe alții pentru a scăpa de vaporii ucigători și zgâriind pereții în agonia ultimelor minute de viață. Crematoriul era chiar alături; echipajul de Sonderkommando (compus tot din prizonieri) se ocupa de incinerare după ce scotea dinții de aur ai celor care aveau.
Știu că nu aveau de ales (erau obligați să facă asta, sub amenințarea morții), dar mă întreb totuși, cum puteau.
Moartea îi găsise pe mulți dintre prizonieri cu ochii deschiși, iar pe chipul lor se citea calvarul pe care-l trăiseră. De asemenea, mulți erau plini de sânge pe față, fie pentru că se declanșau hemoragii, fie pentru că se zgâriau în agonia morții. Printre ei se regăseau deseori și copii. Oare cei din Sonderkommando se uitau la ei? Oare s-au uitat la fetița cu ochi albaștri care mi-a rămas în amintire?
La fiecare câteva săptămâni, echipajul era omorât și înlocuit de alți prizonieri. Naziștii voiau ca prin asta să evite să se ducă vorba.

Unul dintre crematorii

De la Auschwitz am fost preluați de un microbuz care ne-a dus la Birkenau (distanța e de 3,5 kilometri). Cea mai mare parte a vizitei de aici a fost în exterior. Am văzut peronul unde aveau loc inumanele selecții.

Am stat acolo și m-am gândit cum trebuie să fi fost. Un simplu gest al lui Mengele făcea diferența între viață și moarte. Soțul era despărțit de soție, mama de copil, sora de frate. Fără să li se îngăduie nici măcar să-și ia rămas-bun, deși foarte mulți dintre ei se vedeau pentru ultima oară.
Se lăsa seara. Am mers pe jos până în zona barăcilor și am vizitat una dintre ele. Nu avea electricitate, așa că am aprins telefoanele pentru a vedea în jur.

Oricât de mult am încerca și oricât de empatici am fi, nu ne putem imagina cum trebuie să fi fost. Și pentru asta ne putem considera foarte norocoși.

Tot aici am văzut ruinele unora dintre crematorii. Știind că au pierdut războiul, naziștii au încercat să-și acopere urmele și au vrut să le dărâme. Dar fiind pe fugă, nu au mai avut timp și le-au lăsat așa.

Monumentul de la Birkenau include plăci comemorative scrise în limbile tuturor celor care și-au găsit sfârșitul aici. Am găsit și una în limba română.

Când ne-am încheiat vizita, începuse să plouă tare. Simbolic, mi-am spus eu. În locul ăsta, cerul ar trebui să plângă până la sfârșitul veacurilor.

Ajungând la finalul acestui dramatic articol, pot spune că sentimentul cel mai pregnant pe care l-am avut a fost de... neîncredere amestecată cu groază. Ceea ce au făcut aici a fost... o adevărată industrie de omorât oameni. Când toate crematoriile funcționau, capacitatea maximă era de 5.000 de oameni omorâți în fiecare zi.
”Soluția finală”, cum au denumit-o naziștii. În total, peste un milion de oameni au murit la Auschwitz. Efectiv este de necuprins cu mintea.
Și niciunul dintre cei responsabili nu a plătit cu adevărat pentru ceea ce a făcut, iar aici îi includ și pe cei judecați la Nürnberg și executați prin spânzurare. Au murit prea repede, prea ușor, prea uman. Iar Mengele nici măcar n-a ajuns în fața vreunui complet de judecată și-a murit din cauze naturale, în 1979.

Nu știu cum să închei acest text. Mă tem că omenirea nu a învățat nimic din această înfiorătoare tragedie. Și, după cum un celebru experiment realizat la Stanford în anii '70 a demonstrat, germenele torturii se află în fiecare dintre noi. În stare latentă, dar dacă i se creează condițiile propice, se poate ”trezi la viață”, oricât de șocant și improbabil ar putea părea acest lucru.

Cei care au pierit, odihnească-se în pace. De năprasnic sfârșit au avut parte.