”-N-am să te mai văd niciodată, nu? întrebă el cu glas pierdut; buza de jos îi tremura, iar lacrimile îi picurau pe bărbie.
- Nu, Mark, răspunse ea cu dinții încleștați.
(...)
Mark își șterse din nou obrajii și zise aproape pentru sine:
- N-am să te mai văd niciodată.
Apoi se întoarse, încercând în zadar să-și țină umerii drepți. Când ajunse în dreptul scării de metal, aruncă o ultimă privire în urmă”.
(John Grisham - ”Clientul”).
Citatul de mai sus a avut un efect aparte asupra mea de când am citit cartea, acum foarte mult timp și-n seara asta mă întorc cu gândul la el. L-am învățat pe de rost și l-am trăit și eu cândva. Demult, foarte demult. Astăzi se împlinesc 20 de ani de când am aruncat și eu o ultimă privire. Un moment pe care mi l-aș fi dorit infinit, o privire în care mi-am pus tot sufletul și am încercat să absorb clipa și să mă umplu de prezența lui. Așa cum numai atunci când îți iei rămas bun de la cea dintâi iubire se poate întâmpla.
Câteva ore mai târziu, m-am privit în oglindă. În ochi și în suflet. ”N-am să te mai văd niciodată”, am rostit cu glas tare. Simțeam cu toată ființa mea că se terminase totul, inclusiv ceea ce nu începuse. A fost unul dintre cele mai amare momente ale vieții mele; atunci am făcut cunoștință cu resemnarea. Și tot atunci am înțeles că nu e mereu suficient să iubești.
Dar totodată cred că m-am maturizat. Am înțeles că este cel mai bine să nu ne mai întâlnim, pentru că în mod evident nu aveam loc în viața lui. Și, cu toate că ulterior aș mai fi avut ocazii de a-l revedea, am ales să n-o fac. A fost o decizie corectă și o lecție de luciditate pe care mi-am dat-o mie însămi. Am simțit că I let him go (mi se pare că sună mult mai bine în engleză și mai aproape de ceea ce vreau să exprim).
M-am gândit la el, cu nostalgie și speranța că e fericit, ani în șir. Mi-a fost un munte de dor. I-am scris sute de scrisori pe care știam că nu le va citi. I-am vorbit în gândurile mele și i-am rostit numele de mii de ori. M-am întrebat mereu ce-a fost în sufletul lui și dacă rafala de iubire din inima mea a fost, măcar parțial, împărtășită. N-am aflat și nici n-o să aflu vreodată. Dar după o vreme am realizat că asta nu e important. Important este că dragostea pentru el a fost unul dintre factorii esențiali care m-au ajutat să țin drumul drept în cea mai grea perioadă a vieții mele. A apărut când aveam cea mai mare nevoie de el și a dispărut atunci când depășisem momentul critic și puteam merge singură mai departe.
Nu știu dacă a fost conștient de rolul pe care l-a avut sau de faptul că m-a salvat în toate felurile posibile. Dar a făcut-o și-i voi fi etern recunoscătoare. Lui, întâia mea dragoste. Pe care, așa cum am știut pe 18 iunie 1996, nu l-am mai revăzut niciodată.
Sunt nostalgică azi, după cum se vede și-mi vine să vă întreb: ce amintire păstrați primei iubiri?
Postări
3 comentarii:
Prima iubire.. aveam acelasi nume, visam ca e THE ONE, traiam clipa si nu faceam planuri. Era o relatie la distanta, dupa care am suferit ca un caine in ploaie. Pur si simplu el a disparut, fara explicatii, fara sa raspunda la telefon, liniste totala. Poate asta a durut mai mult decat orice. Ca nu am stiut de el sau de ce. Nu am mai avut ocazia sa il revad vreodata.
Cris
Cred că asta e cea mai cruntă despărțire: dispariția în ceață :( Mi s-a întâmplat și mie și într-adevăr, lipsa unei explicații și nenumăratele semne de întrebare m-au pus în cap la vremea respectivă.
Altminteri, mă regăsesc în chestiunea cu THE ONE :) Și pentru mine el a fost THE ONE niște ani... dar cred că asta e specific primei iubiri. Poate tocmai de asta rămâne mereu în amintire.
Am fost sigura multi ani dupa ce tot ce nici nu incepuse, se terminase, ca in viata mea nu voi mai simti nimic asemanator cu ce simtisem pentru el, prima iubire. Din pacate asta m-a cam si traumatizat, si imi creasem un perete in jurul inimii, care a stat acolo ani la rand. Nu stiu exact in ce moment l-am uitat. Nu ca l-as fi uitat, e imposibil asa ceva, dar acum cand ma gandesc la el, nu mai tremur.
Ar fi atat de multe de spus, dar am tacut atatia ani, ca nici nu stiu daca as fi in stare sa povestesc cu voce tare. Am fost nervoasa multi ani pentru aceasta experienta, pentru cum a fost cu prima mea iubire. Am urat viata pentru ca in loc de momente de fericire mi-a daruit traume si multe lacrimi. Dar m-a facut tare, cel putin asta vreau eu sa cred, dar poate prea tare, prea rece, prea inchisa..
In orice caz, e parte din viata mea, si desi nu vorbesc despre asta niciodata, e acolo.
Ahh da, am scris si eu scrisori care au ramas intr-o cutie..
Te pup, Greta!
Trimiteți un comentariu