Aș minți dacă n-aș recunoaște că mă gândeam încă de anul trecut la posibilitatea publicării unei noi cărți despre Zubin, cu prilejul aniversării celor 80 de ani. În același timp însă, nu-mi imaginam despre ce-ar putea fi - în 1980 s-a publicat o biografie semnată de Martin Bookspan și Ross Yockey, iar în 2006, când a împlinit 70 de ani, Zubin și-a publicat autobiografia, în limba germană - ”Die Partitur meines Lebens”, ulterior tradusă în patru limbi.
Astfel stând lucrurile, pe de-o parte am fost mirată auzind de publicarea unei noi biografii. Pe de altă parte însă, am salutat inițiativa; am avut mereu senzația că din cele două cărți lipsesc multe elemente, că multe fapte s-au menționat doar în treacăt, că multe povești ar fi meritat aprofundate. La asta s-a gândit și Bakhtiar Dadabhoy, biograf hindus, când l-a abordat pe Zubin pentru a-i cere acordul de-a scrie o carte despre el.
Opt ani i-au trebuit ca să-l convingă. ”Nu văd rostul unei noi cărți despre mine când deja există două, dintre care una e scrisă de mine însumi”. Avea dreptate, dar personal sunt recunoscătoare autorului că a insistat. Pentru că lucrarea ”Zubin Mehta. A musical journey” este mai cuprinzătoare decât aș fi sperat și-mi răspunde la câteva întrebări care-mi rămăseseră neelucidate după citirea primelor două.
O recenzie propriu-zisă ar fi greu de făcut și nici nu-mi propun asta. Este o carte foarte amănunțită și foarte bine documentată, pe care nu aș recomanda-o decât celor care sunt cu adevărat interesați de personajul principal. Scrisă în ritm alert, ”păcătuiește” prin absența unui stil beletristic, practic în mare parte este o relatare cronologică a faptelor. Mie mi-a plăcut mult, dar numai pentru că e despre Zubin; asta nu e o notă foarte bună pentru autor. Prin comparație, biografia lui Bookspan și Yockey este o lectură mult mai agreabilă, e mai mult o narațiune decât biografie, cu un stil lejer, ușor de urmărit și din care nu lipsesc glumele, acolo unde se pretează. Faptul că unul dintre ei e critic muzical, iar celălalt jurnalist a influențat, cu siguranță, felul în care și-au scris cartea.
O recenzie propriu-zisă ar fi greu de făcut și nici nu-mi propun asta. Este o carte foarte amănunțită și foarte bine documentată, pe care nu aș recomanda-o decât celor care sunt cu adevărat interesați de personajul principal. Scrisă în ritm alert, ”păcătuiește” prin absența unui stil beletristic, practic în mare parte este o relatare cronologică a faptelor. Mie mi-a plăcut mult, dar numai pentru că e despre Zubin; asta nu e o notă foarte bună pentru autor. Prin comparație, biografia lui Bookspan și Yockey este o lectură mult mai agreabilă, e mai mult o narațiune decât biografie, cu un stil lejer, ușor de urmărit și din care nu lipsesc glumele, acolo unde se pretează. Faptul că unul dintre ei e critic muzical, iar celălalt jurnalist a influențat, cu siguranță, felul în care și-au scris cartea.
Revenind la subiect, am găsit în volumul lui Dadabhoy o foarte detaliată prezentare a conflictului dintre Zubin și Filamonica din New York, pornit de la o exprimare nefericită a dirijorului. Pe scurt, ceea ce s-a întâmplat a fost că, în timp ce era director al Filarmonicii din Los Angeles, Zubin a aflat că ar fi ”în cărți” pentru poziția similară de la Filarmonica new york-eză. ”Nu-mi doresc postul. Sunt foarte fericit în Los Angeles”, a spus el și, din nefericire, a adăugat: ”Orchestra mea este mai bună decât cea din New York. Noi cântăm mai bine decât ei. Din punct de vedere artistic, nu ar fi niciun progres pentru mine”.
Ca și cum asta n-ar fi fost destul de rău, un reporter l-a auzit la o petrecere vorbind în privat cu niște cunoscuți și l-a citat în presă ca spunând: ”Filarmonica din New York ar trebui condusă de un american. Și el ar trebui să fie capabil nu numai să conducă orchestra - care are reputația că nu-și respectă dirijorii - ci să se descurce și cu publicul, criticii și orașul în sine. De fapt, cineva ar putea să-l recomande pe cel mai mare dușman al său pentru acest post - Filarmonica din New York i-ar pune punct carierei o dată pentru totdeauna”.
Pornind de la aceste cuvinte s-a declanșat un conflict care constituie unica ”pată” din cariera lui Zubin. A fost somat să dea explicații consiliului administrativ al Filarmonicii și el a argumentat că nu s-a exprimat astfel, că vorbele i-au fost extrase din context și că reporterul a fost tendențios. ”Am cel mai mare respect pentru muzicienii de la New York și n-a fost nicio clipă intenția mea să-i minimalizez. Prin ceea ce am spus am vrut doar să arăt că sunt foarte mândru de orchestra mea din Los Angeles, în niciun caz să-mi desconsider colegii”.
Consiliul i-a acceptat explicațiile și scuzele pentru neînțelegerea creată, dar timp de șapte ani nu l-au mai invitat să dirijeze. Adevărul, ca întotdeauna, se afla pe undeva pe la mijloc. Zubin s-a exprimat nepotrivit, dar faptul că muzicienii de la New York aveau reputația că ”trec peste dirijor” dacă nu le plăcea de el nu era chiar lipsit de adevăr. Și asta o făceau în chip foarte subtil, nu cântând fals, ci refuzând să se alinieze viziunii lui despre lucrarea pe care o interpretau.
Șapte ani mai târziu, a primit din nou invitația de-a dirija orchestra și a acceptat-o. Știa că e șansa lui de-a remedia cu adevărat lucrurile - în relația cu muzicienii, adică ceea ce era cu adevărat important, nu față de consiliu. Le-a cerut personal scuze, le-a spus că se va implica total în ceea ce vor face împreună și că așteaptă același lucru din partea lor. ”Dacă nu voi reuși, voi pleca și voi lăsa pe altcineva să încerce. Și acum, să lucrăm împreună”. Muzicienii, la început încă ostili, au cântat foarte bine și au venit, cum s-ar spune, la jumătatea drumului. Împăcarea era pecetluită. În 1978, Zubin a preluat conducerea orchestrei, al cărei dirijor a fost timp de 13 ani - cel mai lung mandat pe care l-a avut vreodată un dirijor la Filarmonica din New York.
Despre anii petrecuți de Zubin ca șef al orchestrei s-a publicat o carte despre care nu știam și am aflat abia citind această biografie, fapt pentru care sunt foarte recunoscătoare autorului. ”The Mehta Years” se numește și este într-adevăr o raritate. Am comandat-o și abia aștept să o primesc.
Poate cel mai interesant capitol este cel din urmă, ”Conducting is Communication”. Aici am putut afla în sfârșit mai multe despre stilul lui Zubin, despre concepțiile și viziunea lui în ceea ce privește actul de a dirija, despre magnetismul și atracția pe care le exercită (deci nu-s eu nebună, e un fapt recunoscut, acum și consemnat :D) și despre admirația profundă a absolut tuturor celor care-au avut șansa de-a lucra cu el.
Nu pot încheia acest deja prea lung articol fără să menționez că-n această carte am găsit, în sfârșit, răspunsul unei întrebări pe care-o aveam de multă vreme: ce muzică ascultă (unul ca) Zubin în privat? Acum știu: muzică de cameră de Beethoven și Haydn. Drept pentru care de câteva zile ascult cvartetele de coarde de Beethoven, care-mi fuseseră necunoscute și care mi se par ireal de frumoase. Pentru mine, încă un argument că Zubin mi-a descoperit cu adevărat muzica clasică și m-a făcut să o iubesc, inclusiv dacă nu e dirijată de el.
Mulțumesc, Maestro :)
Ca și cum asta n-ar fi fost destul de rău, un reporter l-a auzit la o petrecere vorbind în privat cu niște cunoscuți și l-a citat în presă ca spunând: ”Filarmonica din New York ar trebui condusă de un american. Și el ar trebui să fie capabil nu numai să conducă orchestra - care are reputația că nu-și respectă dirijorii - ci să se descurce și cu publicul, criticii și orașul în sine. De fapt, cineva ar putea să-l recomande pe cel mai mare dușman al său pentru acest post - Filarmonica din New York i-ar pune punct carierei o dată pentru totdeauna”.
Pornind de la aceste cuvinte s-a declanșat un conflict care constituie unica ”pată” din cariera lui Zubin. A fost somat să dea explicații consiliului administrativ al Filarmonicii și el a argumentat că nu s-a exprimat astfel, că vorbele i-au fost extrase din context și că reporterul a fost tendențios. ”Am cel mai mare respect pentru muzicienii de la New York și n-a fost nicio clipă intenția mea să-i minimalizez. Prin ceea ce am spus am vrut doar să arăt că sunt foarte mândru de orchestra mea din Los Angeles, în niciun caz să-mi desconsider colegii”.
Consiliul i-a acceptat explicațiile și scuzele pentru neînțelegerea creată, dar timp de șapte ani nu l-au mai invitat să dirijeze. Adevărul, ca întotdeauna, se afla pe undeva pe la mijloc. Zubin s-a exprimat nepotrivit, dar faptul că muzicienii de la New York aveau reputația că ”trec peste dirijor” dacă nu le plăcea de el nu era chiar lipsit de adevăr. Și asta o făceau în chip foarte subtil, nu cântând fals, ci refuzând să se alinieze viziunii lui despre lucrarea pe care o interpretau.
Șapte ani mai târziu, a primit din nou invitația de-a dirija orchestra și a acceptat-o. Știa că e șansa lui de-a remedia cu adevărat lucrurile - în relația cu muzicienii, adică ceea ce era cu adevărat important, nu față de consiliu. Le-a cerut personal scuze, le-a spus că se va implica total în ceea ce vor face împreună și că așteaptă același lucru din partea lor. ”Dacă nu voi reuși, voi pleca și voi lăsa pe altcineva să încerce. Și acum, să lucrăm împreună”. Muzicienii, la început încă ostili, au cântat foarte bine și au venit, cum s-ar spune, la jumătatea drumului. Împăcarea era pecetluită. În 1978, Zubin a preluat conducerea orchestrei, al cărei dirijor a fost timp de 13 ani - cel mai lung mandat pe care l-a avut vreodată un dirijor la Filarmonica din New York.
Despre anii petrecuți de Zubin ca șef al orchestrei s-a publicat o carte despre care nu știam și am aflat abia citind această biografie, fapt pentru care sunt foarte recunoscătoare autorului. ”The Mehta Years” se numește și este într-adevăr o raritate. Am comandat-o și abia aștept să o primesc.
Poate cel mai interesant capitol este cel din urmă, ”Conducting is Communication”. Aici am putut afla în sfârșit mai multe despre stilul lui Zubin, despre concepțiile și viziunea lui în ceea ce privește actul de a dirija, despre magnetismul și atracția pe care le exercită (deci nu-s eu nebună, e un fapt recunoscut, acum și consemnat :D) și despre admirația profundă a absolut tuturor celor care-au avut șansa de-a lucra cu el.
Nu pot încheia acest deja prea lung articol fără să menționez că-n această carte am găsit, în sfârșit, răspunsul unei întrebări pe care-o aveam de multă vreme: ce muzică ascultă (unul ca) Zubin în privat? Acum știu: muzică de cameră de Beethoven și Haydn. Drept pentru care de câteva zile ascult cvartetele de coarde de Beethoven, care-mi fuseseră necunoscute și care mi se par ireal de frumoase. Pentru mine, încă un argument că Zubin mi-a descoperit cu adevărat muzica clasică și m-a făcut să o iubesc, inclusiv dacă nu e dirijată de el.
Mulțumesc, Maestro :)
Postări
2 comentarii:
nu am citit niciuna, dar o sa caut.
Pe oricare dintre ele o vei citi, cred că-ți va plăcea. E o lume întreagă în fiecare dintre cele 3 cărți, o privire în culise la care altfel cei mai mulți dintre noi nu ar avea acces :)
Trimiteți un comentariu