Gustul încrederii în sine (I)

Săptămâna care se încheie azi a fost, cred, una dintre cele mai inedite și, cred că pot spune și asta, probabil una dintre cele mai senzaționale din viața mea. Privind din afară, nu s-a întâmplat nimic ieșit din comun. Dar eu mă uit în oglindă și aproape nu mă recunosc. Mă întreb: asta sunt eu? Așa sunt eu? De ce n-am știut niciodată până acum? De ce nu mi-a arătat nimeni niciodată, dar niciodată, ceea ce mi s-a arătat săptămâna asta? De ce-am ajuns la 36 de ani fără să am vreodată confirmarea pe care-am primit-o acum?

Luni dimineață, imediat ce am ajuns la serviciu, am aflat că Musiu Șarl dorește să mă transfere la un alt departament, recent înființat pentru un client nou - tot în subordinea lui, din fericire, dar asta nu m-a consolat deloc pe moment. Ba dimpotrivă, am simțit că-mi pică tavanul în cap, în timp ce un camion trece peste mine înainte și înapoi. Nu exagerez. Am avut sentimentul că sunt pedepsită fără să știu pentru ce. Primul gând a fost: vrea să scape de mine de aici, fie pentru că nu sunt suficient de bună, fie pentru că am greșit grav pe undeva. Nu înțelegeam, mi-am făcut mereu treaba foarte bine, eram de peste 5 ani în același departament, mă ocup de absolut toate problemele, nu există situație să n-o pot rezolva, țin lucrurile sub control inclusiv în plin haos, când revin din concediu mi-aud de la diverși ”bine că te-ai întors, că ne dădeam cu capul de masă deja” - și alte finețuri de-astea, mă rog. Nemaivorbind de spiritul de echipă - am fost mereu prima când era nevoie de voluntari pentru ore suplimentare, am renunțat la zile libere din proprie inițiativă când a fost cazul, deci de ce nu mă mai vrea aici, de ceeeeee???

Nu mi se părea prea relevant că tot el urma să fie șeful meu, deci practic nu era ca și cum mă ”alunga”. Mi se învârtea capul, eram extrem de agitată și aveam ditamai nodul în gât. M-am dus direct în biroul lui, unde l-am găsit foarte bine dispus. 

- Am înțeles că vreți să mă transferați la departamentul X, zic, încercând să-mi controlez vocea care tremura.

- Așa am de gând, răspunde binevoitor și nepărând să observe ce se întâmplă cu mine.

Am inspirat adânc și i-am spus că, dacă asta a hotărât, eu îi voi respecta decizia, dar aș vrea să-l rog să se mai gândească. Realitatea era că despre acest nou departament auzisem numai zvonuri neplăcute - clientul e foarte dificil, pretențiile sunt foarte mari, în echipa nou formată sunt și persoane nu tocmai agreabile și above all, mă gândeam, ce-o să fac eu acolo de fapt?! L-am întrebat.

- Ce-ați făcut și aici, doar că oarecum diferit și acoperind mai multe segmente de activitate. E un client sensibil și am nevoie de cei mai buni oameni acolo.

A continuat spunându-mi că în actualul departament am demonstrat de-a lungul timpului cutare și cutare și-am dat dovadă de aia și ailaltă, se poate baza pe mine și are încredere, deci în rezumat, d-aia mă vrea dincolo. Că-mi promite că activitatea va fi variată, nu mă voi plictisi, voi avea ocazia să învăț lucruri noi, să preiau noi sarcini, blabla.

Nu l-am crezut. Deloc nu l-am crezut. Ba l-am mai și suspectat că substratul deciziei e altul și nu-mi spune în față despre ce-i vorba. În continuare eram convinsă că asta e o pedeapsă pentru habar-nu-aveam-ce. Am convenit să merg în noul departament timp de două săptămâni și apoi să-i spun ce-am hotărât. Dacă-mi place rămân, dacă o să consider că nu-i de mine și nu mă regăsesc, mă întorc în pătrățica mea. 

- Nu vă pot obliga, dar personal mi-aș dori să rămâneți acolo.

Eh, adevăru-i că strict conform contractului meu de muncă, mă putea obliga fără probleme. Am apreciat că n-a făcut-o și-am ieșit din birou mai liniștită la ideea că, totuși, mă lasă pe mine să aleg. Pe de altă parte, de-a lungul anilor am observat că omul ăsta obține întotdeauna ce dorește, chestiune care nu mă încuraja defel :))

Ce s-a întâmplat în zilele următoare a fost ca un taifun care m-a luat pe sus și, nu cred că exagerez spunând, a schimbat ceva în mine (pentru totdeauna, sper). Absolut toată lumea a fost încântată să mă vadă acolo, începând de la noua mea șefă directă - pe care o cunosc de când m-am angajat, am lucrat împreună pe alte paliere - și continuând cu toată echipa de la Process Management, precum și cu băieții de la Help Desk. ”Ești perfectă pentru departamentul ăsta”. ”Avem nevoie de tine”. ”Așa de tare mă bucur că te avem”. ”Știu chiar de la el că te-a luat aici pentru că știe ce poți și are încredere în tine” (haaa? Deci nu m-a mințit?). ”Erai cu foarte mare nerăbdare așteptată”. ”Departamentul e pe mâini bune, acum că ești și tu aici” etc etc etc.

Mă rog, ei nu știau că eu încă reflectam dacă să rămân sau nu, dar asta nu conta. Mă simțeam de parcă nu era vorba despre mine. Sunt eu chiar atât de bună? Chiar s-a observat asta de-a lungul timpului? Mi-am suflecat mânecile și-am plonjat în comenzile cu probleme, care nu erau deloc puține. În două zile le-am dat pe toate la linie (drept pentru care m-am pomenit că mă laudă inclusiv directorul de filială, pe care-l cunoașteți sub numele de Măturătorul). Protocolul e în mare parte același ca-n departamentul unde lucrasem, cu unele diferențe pe care mi le-au explicat colegii de la Process Management. 

Ok, postul ăsta a devenit deja mult prea lung și dacă nu-l închei acum, va fi de-a dreptul kilometric :)) Mă opresc aici deocamdată, urmând ca mâine să vă povestesc despre lobby-ul făcut de Musiu Șarl și nerăbdarea lui de-a primi mai repede confirmarea că(-i) rămân acolo.

Mda, n-au fost necesare două săptămâni să mă decid. Mi-e sufletul atât de plin, de parcă aș fi înghițit un balon uriaș. E ceva nou pentru mine, nu m-am mai simțit niciodată ca acum. Știu că n-o să fie mereu ușor, știu și că foarte probabil vor exista momente în care-mi va veni să strâng pe careva de gât :)) În același timp însă, un lucru mi-e clar: oricum ar fi aici, pentru mine este un caz de win-win. Dar despre asta, mâine :)