Gustul încrederii în sine (II)

Pe cât de speriată am fost în primele momente de perspectiva de-a schimba departamentul și mai ales de motivele pentru care mi se ceruse asta, pe-atât de repede m-am liniștit când mi-am dat seama că Musiu Șarl îmi spusese adevărul. Mă voia în celălalt departament pentru că avea încredere în mine că mă descurc și-mi lăsase libertatea de-a hotărî singură unde vreau să rămân, după ce voi fi lucrat două săptămâni acolo. Votul de încredere pe care mi l-a dat a contat enorm. De asemenea, mi-am dat seama că voi fi într-adevăr ocupată și că voi avea sarcini din mai multe compartimente - nu doar strict pe expediere, cum fusese până acum. 

Pe lângă activitatea în sine, au contat și reacțiile celor de la Process Management și Help Desk atunci când au aflat că sunt acolo, a contat și faptul că, exceptând cazurile speciale, îmi voi putea păstra weekend-urile libere, a contat și lobby-ul făcut de Musiu Șarl, iar când am auzit de la un coleg de la Tehnic, amic de-al lui: ”te vrea aici, știe că ești bună pe ce faci” :)), mi-a trecut de tot sperietura :)) Încrederea pe care simțeam că o au toți în mine mă impulsiona așa cum n-aș fi crezut că ar fi posibil. 

Apropo de Musiu Șarl, încă de miercuri venise să mă întrebe ”cum mi se pare”. Mie mi se părea deja foarte interesant, dar am păstrat o atitudine neutră și am zis că, da, până acum pare ok.... ”Vă place?” La care eu: ”despre asta discutăm săptămâna viitoare, nu?” :D

Atâta i-a trebuit, a început să melițeze: ”o să aveți în 2-3 săptămâni propriul birou (n.r, nu birou în sens de încăpere, ci un punct de lucru separat, cum aveam și dincolo, care deocamdată nu există aici, ceea ce e foarte incomod), o să vă puteți organiza cum doriți, o să aveți ocazia să învățați aia, să faceți ailaltă...”.

Bine, dom'le, am priceput :)) În sinea mea, mă hotărâsem deja. Oricum ar fi, pentru mine e win-win: adevăru-i că la de-acum fostul post devenise totul rutină, or pe mine rutina mă secătuiește. Duse demult sunt vremurile când munca din fostul departament era provocatoare și incitantă. Aici măcar o să variez și o să am ocazia să învăț mai multe, deci nu mai aveam ce cântări, cazul era clar. Totuși nu voiam să-i spun încă lui Musiu Șarl, las' să mai rabde.

Dar n-a mai răbdat el :)) Sâmbătă a venit și el la serviciu și, cum am avut de clarificat o chestiune legată de niște comenzi cu schepsis, m-am dus la el în birou. Discutăm, lămurim, după care-mi zice așa, chipurile din categoria ”printre altele”: ”există un mailbox comun, doar pentru departamentul ăsta. Să vă includ pe mailing list? Sau... vreți totuși să așteptăm încă o săptămână?”.

Era clar unde bate și mi-am dat seama că n-avea rost să-l fierb doar ca să-i dau răspunsul pe care de altfel îl anticipa :)) Am răspuns că, dacă are timp să vorbim puțin, nu mai așteptăm o săptămână. Dacă n-are, asta e, așteptăm...
A avut. I-am zis pe scurt că da, găsesc interesant și provocator noul loc, am întrebat ce chestii se mai pot face acolo (mi-a detaliat) și-am menționat că-mi doresc weekendurile libere. Sunt toate șansele să primesc asta, dar ultima decizie e a Măturătorului, mânca-l-ar puricii. Despre o eventuală mărire de salariu nu am discutat, nu am încă ”guts” să o fac până nu capăt siguranță jonglând cu noile sarcini. Nu pot cere înainte să ofer și nu pot cere doar pe considerentul că am primit provocarea asta. Simt că trebuie să (mă) confirm întâi. În câteva luni, sper să dovedesc ce am de dovedit și să capăt curaj. Și mai sper să am ocazia de-a interacționa mai des cu Musiu Șarl. Simt că mai am multe să-i dovedesc. Poate abia acum, după mai bine de 5 ani de când e șeful meu, mă va putea vedea cu adevărat.

 

În încheierea discuției, i-am mulțumit pentru încredere. Mi-a strâns mâna cu multă căldură, într-un fel care mi-a risipit orice posibilă rămășiță de semne de întrebare pe care le-aș mai fi putut avea. ”Eu vă mulțumesc! Mă gândisem că asta o să fie decizia după cum v-am văzut zilele astea, dar acum că știu sigur, mă bucur foarte mult”.

Ieșind din biroul lui, am avut o revelație: stătuserăm vreo 20 de minute de vorbă fără să mi se împleticească limba și fără să mă-ncurc în prepoziții și adverbe, așa cum v-am povestit că mi s-a întâmplat mai mereu până acum în discuțiile cu el. Nu-mi venea să cred. Deci POT. POT!